ICCJ. Decizia nr. 3370/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3370/2012
Dosar nr. 34963/3/2009
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1442 din 30 septembrie 2010 a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de D.A. şi M.V. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice. L-a obligat pe pârât să plătească reclamanţilor suma de 800 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei M.P., mama reclamanţilor, suma de 800 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitului M.A., tatăl reclamanţilor şi suma de 800 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic dispusă împotriva numitei I.E., bunica reclamanţilor, adică în total 2.400 RON. A respins cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamanţii sunt fiul şi fiica defuncţilor M.A. şi M.P. şi nepoţii defunctei I.E., aşa cum a rezultat din cuprinsul certificatelor de naştere şi de căsătorie din dosar.
Împotriva numiţilor M.A., M.P. şi I.E. a fost luată măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu în comuna C., judeţul Călăraşi, fiind dislocaţi din Oraviţa. Această măsură a fost pusă în aplicare în baza deciziei Ministerului Afacerilor şi Internelor nr. 200/1951 de la data de 18 iunie 1951 şi până la 27 iulie 1955, când, urmare deciziei Ministerului Afacerilor şi Internelor nr. 6100/1955, restricţiile au fost ridicate.
Pornind de la prevederile art. 3 lit. e) şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că reclamanţii au dreptul de a solicita instanţei de judecată, dupa decesul persoanei care a suferit măsura administrativă cu caracter politic, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ţinându-se seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză prin Decretul-Lege nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte cuantumul acestor despăgubiri, instanţa a reţinut, în primul rând, că din actele dosarului a rezultat că M.P. şi M.A. au primit despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului fortat, prin hotărârile din 25 iunie 1991 şi din 25 ianuarie 1991 în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, acordându-li-se o indemnizaţie lunară, până la data decesului. De asemenea, aceştia au beneficiat în temeiul aceluiaşi decret şi de alte facilităţi. Întrucât bunica reclamanţilor a decedat în anul 1962, aceasta nu a beneficiat de măsurile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990.
În al doilea rând, Tribunalul a constatat că legea, urmare modificărilor aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, stabileşte pentru aceste daune un cuantum maxim, revenindu-i instanţei rolul ca, în fiecare caz în parte, să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete care este cuantumul acestor despăgubiri, fără însă a depăşi limita maximă.
În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, Tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoaşterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite de părinţii, respectiv bunica reclamanţilor reprezintă în sine o reparaţie a acestui prejudiciu.
Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al măsurii administrative luate prin aplicarea deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 nu reprezintă o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală a acestora fiind evident că legea însăşi a apreciat, că pe lângă reparaţia morală reprezentată de constatarea legală a caracterului politic al măsurii administrative, care îl scuteşte pe cel împotriva căruia s-a dispus şi pe persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 de orice probă cu privire la acest aspect, este necesar a se stabili despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele arătate de respectivul art.
Totodată, ca o consecinţă a celor de mai sus, Tribunalul a reţinut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale părinţilor şi bunicii reclamanţilor la libertate este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaştere a caracterului politic al măsurii administrative dispuse împotriva acestora.
S-a arătat că singurul mod în care pot fi apreciate respectivele daune este prin raportare la principiul echităţii, care, chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislaţia civilă, totuşi guvernează această materie.
Cu privire la scopul compensaţiei acordate pentru prejudiciul moral, Tribunalul a apreciat că aceasta este destinată recunoaşterii faptului că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul acestora trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximaţie gravitatea prejudiciului. Compensaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamanţilor, ca o compasiune, confort financiar or îmbogăţire în detrimentul statului.
Faţă de cele de mai sus, Tribunalul, având în vedere gravitatea suferinţelor resimţite de părinţii reclamanţilor şi de bunica acestora, precum şi faptul că părinţii reclamanţilor au mai primit alte despăgubiri (până la data decesului), statuând în echitate, a acordat reclamanţilor despăgubiri de câte 800 RON pentru fiecare dintre persoanele pentru care au fost solicitate acestea.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., cheltuielile se acordă pe temeiul culpei procesuale, însă în speţa de faţă, pârâtul nu se află în culpă, calitatea sa procesuală fiind stabilită de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi de asemenea, pentru obţinerea despăgubirilor este necesară formularea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia nr. 550A din 24 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de către D.G.F.P. - MB împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea, ca nefondată.
S-a reţinut de către instanţa de apel că în conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acţiunii, este evident că familia reclamanţilor, fiind dislocată din localitatea O., în comuna C., judeţul Călăraşi, în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, se încadrează în dispoziţiile textului de lege, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative operează de drept, fără a se mai impune pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în acest sens.
Din examinarea prevederilor legii, Curtea a constatat că în baza art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare.
Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare şi stabilire de domiciliu obligatoriu şi moştenitorii acestora, situaţie în care se află şi reclamanţii, pot beneficia, în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepţie făcând doar cei care au obţinut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Cum autorii reclamanţilor nu au făcut obiectul unei condamnări penale, s-a constatat că aceştia nu pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condiţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut totodată că în speţă nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Cum reclamanţii nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi nu au pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat ca efect al măsurii administrative, în condiţiile art. 5 lit. b) din lege, s-a constatat că greşit prima instanţă le-a admis în parte acţiunea.
În plus de aceasta, raportat la temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, Curtea a constatat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituţionale.
În consecinţă, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă şi stat nu şi-a produs efectele până la data declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea a reţinut că nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu preţul supravieţuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Ca urmare a constatării neconstituţionalităţii prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în partea referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, au rămas lipsite de obiect.
De asemenea, argumentul potrivit căruia la data intentării acţiunii, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, şi deci, ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecăţii nu a fost primit, constatându-se că nu constituie o speranţă legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta neputând pretinde că are un bun în sensul Convenţiei.
Totodată, prin decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008, în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, instanţa de contencios a drepturilor omului a acordat o importanţă deosebită faptului că dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată, nu ca urmare a unui organism ad hoc extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate a acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curţii, în sensul că reclamanţii nu au putut dobândi o speranţă legitimă în obţinerea compensaţiilor respective.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituţia României şi a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 şi nr. 1481, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010, a reţinut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, cât şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, România a acordat satisfacţie morală şi materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, aşa încât, nu se pune problema încălcării lor.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii D.A. şi M.V., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate şi admiterea acţiunii, prin constatarea că motivele prezentate pentru acordarea daunelor morale sunt întemeiate şi dovedite.
Au arătat că prin măsurile abuzive cu caracter politic la care au fost supuşi părinţii şi bunica lor le-au fost încălcate drepturile civile, iar prin lipsirea de libertate, obligaţia de a trăi în condiţii precare, lipsirea de bunuri personale le-au fost produse suferinţe inimaginabile, fiind marginalizaţi şi discriminaţi.
Astfel, au apreciat că în mod corect instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă, deşi cuantumul daunelor acordate este derizoriu pentru suferinţele îndurate.
Au criticat decizia instanţei de apel, arătând că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire şi nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare (Decretul-Lege nr. 118/1990) având drept scop înlăturarea consecinţelor nefaste produse prin măsurile abuzive cu caracter politic prevăzute de art. 5 alin. (1).
Au precizat că deşi respectivul art., care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010, această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei ci doar celor înregistrate ulterior.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament discriminatoriu aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea.
Chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa respectarea principiului egalităţii în faţa legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, sunt identice sau asemănătoare.
Pe de altă parte, au arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub incidenţa Legii nr. 221/2009 s-a creat un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) astfel că legea în vigoare la data promovării acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic c/a Croaţia parag. 81).
Au adăugat că şi în ipoteza în care autorii lor nu mai pot beneficia de daune morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarat neconstituţional, aceştia sunt îndreptăţiţi de a obţine atare despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998 C. civ.) câtă vreme s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive luată împotriva lor.
Au concluzionat că în situaţia neacordării despăgubirilor s-ar încălca principiul egalităţii în drepturi şi s-ar crea o situaţie juridică discriminatorie faţă de persoanele care au obţinut despăgubiri, contravenind art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
În ceea ce priveşte motivele de recurs potrivit cărora beneficiază de despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998 C. civ.) şi în situaţia declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea nu pot fi primite, în condiţiile în care, chiar prin recurs, reclamanţii au specificat expres că temeiul juridic al cererii lor îl reprezintă dispoziţiile declarate neconstituţionale din Legea nr. 221/2009 iar în recurs, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ. la care face trimitere art. 316 din Cod, nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot face alte cereri noi.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.A. şi M.V. împotriva deciziei nr. 550A din 24 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3369/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3373/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
