ICCJ. Decizia nr. 3377/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3377/2012
Dosar nr. 14746/3/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 1455 din 12 noiembrie 2010 a admis în parte cererea formulată de O.M.D. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi l-a obligat pe pârât la 10.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat, din înscrisurile depuse la dosar, că tatăl reclamantei, Ş.C. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 1270 din 19 noiembrie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti la 15 ani muncă silnică şi la 10 ani degradare civică pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la crima de înaltă trădare, faptă prevăzută de art. 190 şi 191 C. pen. din 1936, fiind încarcerat în perioada 11 decembrie 1951 - 15 aprilie 1964.
Tribunalul a reţinut astfel că respectiva condamnare este una cu caracter politic în sensul art. 2 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind calificată în mod expres de lege ca având acest caracter.
În aceste condiţii, Tribunalul a constatat că potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, în prezenţa caracterului politic al condamnării suferite de tatăl său decedat, reclamanta în calitate de fiică - descendent de gradul I - are dreptul la acordarea de daune morale.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, instanţa a reţinut în primul rând, că din actele cauzei nu a rezultat că reclamanta ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său.
În al doilea rând, Tribunalul a constatat că legea nu stabileşte pentru aceste daune niciun cuantum minim sau maxim şi nici criterii unitare şi general aplicabile, similar Decretului-Lege nr. 118/1990.
În aceste condiţii, revine instanţei rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei care este cuantumul acestor despăgubiri.
Tribunalul a constatat că stabilirea prin lege a caracterului politic al condamnării în temeiul art. 209 C. pen. din 1936 nu reprezintă o reparaţie suficientă pentru suferinţa morală a tatălui reclamantei şi a reclamantei, reţinând că atingerea adusă drepturilor fundamentale la libertate şi la viaţă este foarte gravă. Instanţa a mai avut în vedere faptul că reclamanta a suferit în mod evident un traumatism psihic, deoarece la vârsta de 13 ani, când tatăl său a fost condamnat, a putut conştientiza pierderea suferită.
Prin decizia nr. 527 A din 23 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta O.M.D. împotriva sentinţei Tribunalului. A admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată.
S-a reţinut că teza juridică susţinută de către reclamantă constă în faptul că autorul său a suferit o condamnare politică, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare vătămărilor fizice şi psihice suportate, în urma acţiunilor represive ale autorităţilor Statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că dispoziţiile legale invocate de reclamantă ca temei juridic al cererii sale sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, dar şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie: „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare declarate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum respectivele Decizii nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 760/15.11.2010, iar până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa de apel nu a putut decât să procedeze la aplicarea acestor decizii, definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Faptul că acţiunea introductivă de instanţă a fost formulată anterior pronunţării celor două decizii, nu a putut duce la concluzia inaplicabilităţii acestora în cauză, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
S-a constatat totodată că o astfel de soluţie nu încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 a fost reţinută de Curtea Constuituţională pentru că Statul Român avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleaşi drepturi, de care, inclusiv apelanta - reclamantă sau autorul acesteia puteau beneficia, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1990, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi nici de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Faţă de cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul deciziilor sus enunţate, obligatorii atât pentru instanţe cât şi pentru persoanele care au solicitat instanţelor să li se recunoască şi stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, consideraţiile expuse mai sus au reprezentat un răspuns la motivele de apel formulate de către toţi apelanţii.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta O.M.D., întemeiat pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, casarea ambelor hotărâri pronunţate în cauză şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat.
A reiterat motivele de apel, arătând că dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1534/2010 şi a menţionat totodată că sentinţa Tribunalului cuprinde o serie de erori materiale.
Decizia pronunţată în apel a fost criticată, precizându-se faptul că la data introducerii acţiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, neplafonate sub aspectul întinderii, iar legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul respectării principiului neretroactivităţii legii, consacrat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
A arătat că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354, nr. 1358 şi nr. 1360/2010 au fost publicate în aceleaşi M. Of. nr. 761/15.11.2010, intrând în vigoare astfel în acelaşi moment şi având efect complementar, motiv pentru care interpretarea şi aplicarea acestora trebuie făcută în sens unitar.
A invocat în susţinere şi prevederile Legii nr. 202/2010 prin care au fost vizate inclusiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, legiuitorul înţelegând să acţioneze astfel în sensul adoptării unui text conform dispoziţiilor constituţionale şi înlăturând limitarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, pentru intervalul prevăzut de lege pentru adoptarea modificărilor necesare a fi aduse Legii nr. 221/2009.
A precizat că textul din Legea nr. 202/2010 este identic cu cel al art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, singura modificare a acestuia referindu-se la căile de atac ce pot fi exercitate, prin eliminarea apelului, în vederea accelerării soluţionării respectivelor cereri.
Legiuitorul a înţeles să adopte aceleaşi text al dispoziţiilor reparatorii reglementate de art. 5 din Legea nr. 221/2009 neînsuşindu-şi susţinerile Curţii Constituţionale.
S-a definit astfel cu claritate cadrul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, modificată prin Legea nr. 202/2010, ca fiind cel statuat prin asumarea obligaţiilor Statului Român privind condamnarea clară şi fără echivoc a totalitarismului şi respectării principiilor Declaraţiei de la Vilnius din 2009 a Adunării Parlamentare a OSCE.
A mai arătat că o interpretare contrară a aspectelor menţionate ar contraveni voinţei legiuitorului şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu pot fi primite astfel, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la existenţa în continuare a temeiului juridic al cererii de acordare a despăgubirilor, prin prisma prevederilor Legii nr. 202/2010.
În ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei Tribunalului, se reţine că obiect al recursului nu poate fi decât decizia pronunţată în apel, pentru motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pentru eventualele erori materiale cuprinse în hotărârea primei instanţe, reclamanta putea cere îndreptarea acestora pe calea cererii prevăzută de art. 281 din Cod.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.M.D. împotriva deciziei nr. 527 A din 23 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3374/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3378/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
