ICCJ. Decizia nr. 3378/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3378/2012
Dosar nr. 35698/3/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Urmare declinării competenţei soluţionării cauzei de către Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 1671 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1764 din 24 noiembrie 2010 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta M.M.K. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Timiş.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale au fost declarate ca neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, întrucât conform art. 31 din Legea nr. 47/1992, modificată „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”, Tribunalul a reţinut că nu mai subzistă temeiul juridic pentru acordarea despăgubirilor morale solicitate.
Nemaiexistând dispoziţia legală care dădea dreptul reclamantei la formularea unei cereri de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă a dislocării şi pe care şi-a întemeiat acţiunea, în condiţiile în care Deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Tribunalul a mai reţinut că urmare faptului că măsura administrativă are de drept caracter politic, reclamanta poate beneficia de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 221/2009 sau de celelalte acte normative în vigoare, având în vedere că din motivarea Deciziei Curţii Constituţionale rezultă că legiuitorul român a acordat o atenţie deosebită reglementărilor referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acest sens au fost iniţiate şi adoptate reglementări privind: restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 391A din 8 aprilie 2011 prin care, în majoritate, s-a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că suspendarea temeiului de drept al cererii reclamantei prin declararea acestuia ca fiind neconstituţional a atras, în mod legal, respingerea cererii reclamantei, deoarece, sub nicio formă, acel temei de drept nu ar mai fi putut constitui temeiul legal pentru analizarea acţiunii, de vreme ce a fost declarat neconstituţional. Eventual, în cazul în care dispoziţiile legale neconstituţionale ar fi fost puse în acord cu Constituţia, noul temei de drept ar fi putut fi invocat de reclamantă ca fundament legal al cererii sale. Însă, legiuitorul nu a pus de acord cu Constituţia textul de lege aflat în afara ordinii constituţionale, astfel că, prin respingerea cererii sale, în termenul de 45 de zile de suspendare, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu.
În cazul în care temeiul de drept ar fi fost reevaluat în termenul menţionat, instanţa de apel ar fi desfiinţat sentinţa pentru ca reclamanta să beneficieze de o judecată pe fondul cererii sale, însă, această desfiinţare este inutilă de vreme ce dispoziţiile declarate neconstituţionale şi-au încetat deja efectele, înainte de pronunţarea instanţei de apel.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta M.M.K., solicitând admiterea acestuia şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei Tribunalului şi admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
A arătat, în ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 că, în mod greşit, instanţa a concluzionat că respectivul art. nu mai poate constitui temei juridic pentru admiterea cererii.
Deşi practica instanţelor judecătoreşti nu a fost unitară, în ultima perioadă s-a recunoscut neretroactivitatea dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale şi a aplicării legii de la momentul introducerii acţiunii.
A solicitat a se analiza Decizia nr. 1358/2010 prin prisma art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi Protocoalele adiţionale şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
A precizat astfel că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat în considerentele deciziei nr. 1534/2010 că prin limitarea despăgubirilor conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un regim juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 ce declanşaseră procedurile juridice în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale.
A invocat în susţinere hotărâri pronunţate de Curtea Europeană, inclusiv referitoare la noţiunea de „bun” şi „speranţă legitimă”, concluzionând că având în vedere data promovării acţiunii, acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul învestirii instanţei şi în raport cu regulile aplicării legii civile în timp.
Pornind de la prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, recurenta a solicitat a se observa că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce s-au născut după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
În consecinţă, a precizat că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, potrivit art. 20 din Constituţie.
Prin urmare, a considerat că este îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) în calitate de descendentă a persoanelor împotriva cărora a fost luată măsura administrativă, căreia legiuitorul i-a conferit, prin art. 3, de drept caracter politic.
În final, recurenta a formulat consideraţii asupra cuantumului despăgubirilor la care s-a considerat îndreptăţită, pentru repararea prejudiciului adus onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii familiale, urmare adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Nu sunt astfel relevante, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la cuantumul despăgubirilor la care reclamanta s-a considerat îndreptăţită.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M.K. împotriva deciziei nr. 391A din 8 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3377/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3380/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
