ICCJ. Decizia nr. 3373/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3373/2012
Dosar nr. 1612/115/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1096 din 14 iunie 2010 a admis în parte acţiunea formulată de M.M. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 20.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A respins celelalte pretenţii ale reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că reclamanta, împreună cu familia sa - părinţii şi fratele său - au fost strămutaţi prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu P. în localitatea R.N. din Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951.
Conform celor arătate prin acţiune, reclamanta a beneficiat de o indemnizaţie în baza Decretului-Lege nr. 118/1990.
Strămutarea a avut consecinţe negative pe plan psihic şi fizic asupra celor deportaţi, asupra situaţiilor materiale, această măsură, prin condiţiile concrete în care s-a desfăşurat, având echivalentul unei condamnări privative de libertate.
Limitarea libertăţii de mişcare reprezintă o privare de libertate, iar strămutarea, prin natura, durata, modalitatea de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia reclamantei.
După încetarea măsurii impusă de autorităţi, la data reîntoarcerii în localitatea de unde au fost deportaţi, reclamanta nu a mai găsit niciunul dintre bunurile materiale lăsate la data deportării, iar în casa care le aparţinea era o grădiniţă de copii şi a durat o perioadă de timp până au reintrat în posesia ei.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, Tribunalul a constatat că persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Faţă de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Faţă de prejudiciile morale suferite de reclamantă, instanţa a apreciat că suma de 20.000 euro reprezintă o echitabilă despăgubire.
Prin decizia nr. 101 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş - Severin împotriva sentinţei Tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Examinând apelul pârâtului prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., faţă de dispoziţiile legale şi de excepţia invocată de instanţă, având în vedere limitele caracterului devolutiv al apelului, Curtea a reţinut că solicitând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Decizia a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorie, conform prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamantă şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că Deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
S-a observat însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi respectiv, a ordonanţei) şi după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus-menţionatei Decizii a Curţii Constituţionale l-a reprezentat introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
În concluzie, s-a constatat că în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cărora legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta M.M., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat.
A arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării ei, ci se aplică eventual celor înregistrate ulterior publicării cale.
A susţinut acest aspect, având în vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text care obligă la respectarea principiului neretroactivităţii şi a speranţei legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă.
Preeminenţa tratatelor şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată şi consfinţită cu valoare de principiu şi în Constituţia României, impune reţinerea cu titlu de exemplu a cel puţin două soluţii ale Curţii Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002 şi cauza Pressos Compania Naviera S.A vs. Belgia din 20 noiembrie 1995.
Concluzionând, recurenta a precizat că se poate reţine faptul că aplicarea unei Decizii a Curţii Constituţionale, prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii, respectării prevederilor Convenţiei şi nu în ultimul rând, jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În continuare a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă şi pentru respectarea principiului egalităţii în faţa legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, precum şi pentru respectarea principiului egalităţii în drepturi şi pentru a nu se crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, în caz contrar, contravenindu-se art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008 coroborat cu art. 16 din Constituţia României.
A invocat de asemenea în susţinere prevederile art. 20 alin. (2) din Constituţie coroborate cu cele ale art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi hotărârea din 8 martie 2006 în cauza Blecic c/a Croaţiei.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 101 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3370/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3374/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
