ICCJ. Decizia nr. 3374/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3374/2012
Dosar nr. 2661/30/2010
Şedinţa publică din 16 mai 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1771/PI din 2 iulie 2010, Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins excepţiile lipsei de calitate procesuală activă, pasivă şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârât. A admis în parte acţiunea civilă promovată de O.M. în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Timiş şi l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 9.999 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal, 4.999 euro pentru prejudiciul suferit de tatăl său şi 4.999 euro pentru acelaşi prejudiciu suferit de mama sa. A respins în rest acţiunea. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârât în contradictoriu cu Ministerul Internelor şi Reformei Administrative. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Analizând cu prioritate excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârât prin precizarea la întâmpinare, Tribunalul a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi după decesul acestora, soţului sau descendenţilor până la gradul al II-lea inclusiv.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, instanţa a respins-o de asemenea, în raport de precizarea de acţiune şi de dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 care prevăd expres calitatea procesuală pasivă a acestuia.
În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, pentru neparcurgerea procedurii prealabile, nici aceasta nu a fost găsită întemeiată, având în vedere noul cadru legislativ instituit de Legea nr. 221/2009 la care a făcut referire reclamanta prin precizarea de acţiune, care nu prevede o procedură prealabilă de urmat, anterior sesizării instanţei.
Inadmisibilitatea acţiunii, invocată, de asemenea, de pârât pentru aspectul că reclamanta nu poate solicita în nume propriu daune morale pentru prejudiciul cauzat exclusiv altor persoane, instanţa a reţinut că nu este o veritabilă excepţie, motiv pentru care a analizat-o ca pe o apărare de fond.
Excepţia netimbrării nu a mai fost susţinută de pârât, ea fiind de altfel găsită neîntemeiată de către Tribunal, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Pe fond s-a reţinut, pornind de la prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, că actul normativ cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare, respectiv condamnările cu caracter politic, expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege şi măsurile administrative abuzive, declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Ipotezele subsidiare ale legii vizează alte condamnări cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, precum şi alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra enunţat. În aceste situaţii, ca o consecinţă logică, legea impune constatarea în prealabil a caracterului politic atât al condamnărilor, cât şi al măsurilor administrative nereglementate expres, în condiţiile de exigenţă ale art. 4.
În speţă s-a constatat că situaţia de fapt, invocată şi probată de reclamantă, se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece autorii săi au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde daune morale conform Legii nr. 221/2009.
Legiuitorul nu a stabilit însă criterii de individualizare şi nici limite minime/maxime de cuantificare a acestora, lăsând deplină libertate instanţelor judecătoreşti în identificarea unor criterii şi mai apoi, în aprecierea echivalentului bănesc al prejudiciilor morale.
Reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul, nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
În încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale, instanţa s-a raportat la: importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie); consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic; intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării; gradul în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, Tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele R. contra României, S. şi P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordare, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor prin art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta şi antecesorii ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 214/1999, constatându-se că aceştia au beneficiat de respectivele drepturi.
Cât priveşte măsura deportării în URSS la muncă forţată, la care a fost supusă reclamanta suplimentar celei a deportării în Bărăgan, împreună cu părinţii săi, s-a reţinut că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate cerute de art. 4 din Legea cu nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al acestei măsuri dispusă în perioada 22 ianuarie 1945 - 3 octombrie 1946.
Faţă de cele menţionate, Tribunalul a constatat că reclamanta este îndreptaţită la suma de 9.999 euro pentru prejudiciul moral suferit personal, acordând, de asemenea, suma de 4.999 euro pentru prejudiciul suferit de tatăl său şi 4.999 euro pentru acelaşi prejudiciu suferit de mama sa şi a respins în rest acţiunea.
Întrucât la dosar nu a existat nicio precizare a pârâtului cu privire la cererea de chemare în garanţie, după apariţia noului cadru legislativ configurat de Legea nr. 221/2009, instanţa a considerat-o neîntemeiată şi a respins-o, având în vedere că legea prevede prin art. 4 alin. (4) obligaţia Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, de reparare a prejudiciului pretins de reclamantă.
Cât priveşte cheltuielile de judecată, instanţa nu le-a acordat, întrucat temeiul juridic al suportării acestora îl constituie culpa procesuală a părţii căzută în pretenţii, culpă ce se apreciază în raport de incidenţa condiţiilor cumulative cerute de art. 998-999 C. civ.
Or, în speţă, Tribunalul nu a putut identifica o atare culpă procesuală a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice care să atragă răspunderea sa civilă delictuală şi corelativ, incidenţa art. 274 C. proc. civ.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia nr. 744 din 12 aprilie 2011 a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei Tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş împotriva aceleiaşi hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea civilă formulată de O.M. A menţinut în rest sentinţa, în ceea ce priveşte respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârât. Fără cheltuieli de judecată.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiat apelul pârâtului şi ca neîntemeiat cel declarat de reclamantă.
Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, au fost constatate ca aplicabile speţei şi prevederile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora Deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce a înseamnat că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie s-a impus, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie s-a impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
A reţine argumentele reclamantei privind neretroactivitatea Deciziei Curţii Constituţionale, ar însemna să fie lăsată fără finalitate o instituţie juridică de o deosebită importanţă într-un stat de drept, consacrată constituţional, lucru ce nu poate fi permis, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a avut recunoscute pretenţiile printr-o hotărâre definitivă şi executorie anterioară publicării Deciziei Curţii Constituţionale, care ar putea constitui „bun” în accepţiunea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ocazionată de protejarea dreptului consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretenţiilor reclamantei, apelul declarat de aceasta s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor, nu s-a impus reanalizarea prejudiciului moral suferit şi a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantei nu i se cuvin despăgubiri în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral invocat. De asemenea, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretenţiilor acesteia, faptul că Tribunalul nu a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 nu a avut relevanţă în soluţia pronunţată.
În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamantă, s-a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului-Lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau şi persoanele antecesorilor reclamantei, astfel că şi afectarea psihică a acesteia, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorilor, este mai redusă.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta O.M., întemeiat pe motivele prevăzute la art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea acestuia.
În prima parte a motivelor de recurs, reclamanta a făcut ample consideraţii asupra caracterului de complinire al Legii nr. 221/2009, asupra faptului că daunele morale se acordă atât pentru condamnările cu caracter politic cât şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, asupra înţelesului sintagmei „prejudiciul moral suferit prin condamnare”.
În ceea ce priveşte daunele materiale, a solicitat a se observa că este necesar a se face distincţie între bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare şi cele confiscate ca efect al măsurii administrative, cum este şi cazul în speţă.
Referitor la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, recurenta a solicitat analizarea acesteia din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi libertăţi garantate de Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Or, aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale persoanelor ale căror cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri definitive este de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o atare hotărâre, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie.
A considerat că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, care declanşaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile şi accesibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale.
A invocat în susţinere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, cu referire la numeroase hotărâri pronunţate de Curtea Europeană.
A arătat că acţiunii promovate îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la momentul învestirii instanţei, Decizia nr. 1358/2010 neputând retroactiva, în raport de regulile aplicării legii civile în timp, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie.
A concluzionat că aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură să conducă la încălcarea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, fiind astfel obligată să dea prioritate reglementelor internaţionale, prin respectarea art. 20 din Constituţie.
În continuare, prin motivele de recurs s-au făcut referiri la cuantumul despăgubirilor, reclamanta solicitând a se ţine seama de toate criteriile despre care a făcut vorbire.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că Deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin Decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că Deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Mai mult, se reţine că reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit urmare deportării la muncă în fosta URSS, această măsură neintrând sub incidenţa prevederilor Legii nr. 221/2009.
Nu sunt astfel relevante, în contextul celor de mai sus, motivele de recurs privitoare la cuantumul despăgubirilor la care reclamanta s-a considerat îndreptăţită.
În ceea ce priveşte motivele de recurs privitoare la acordarea daunelor morale şi pentru măsurile administrative cu caracter politic, se reţine că acestea sunt străine de natura cauzei, neavând legătură cu argumentele în baza cărora a fost adoptată soluţia din apel şi mai mult, nici cu soluţia pronunţată de prima instanţă.
Nu pot fi primite nici motivele de recurs vizând daunele materiale, în condiţiile în care nu au făcut obiectul prezentului litigiu.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.M. împotriva deciziei nr. 744 din 12 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3373/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3377/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
