ICCJ. Decizia nr. 3371/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 726 din 21 mai 2010 a admis acțiunea formulată de B.M. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat caracterul politic al condamnării și măsurilor administrative împotriva reclamantului în perioada 30 septembrie 1958 - 31 octombrie 1962. L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.500.000 RON, despăgubiri, și 5.000 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin Sentința penală nr. 643 din 19 martie 1949 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională, 40.000 ROL amendă corecțională, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. IV C. pen. din 1948.
Urmare recursului declarat în cauză, după rejudecare, prin Sentința nr. 454 din 30 octombrie 1949 pronunțată de Tribunalul Militar Cluj, s-a dispus încetarea urmăririi penale, pe motivul intervenirii prescripției incriminării.
Reclamantul a fost arestat de la 30 septembrie 1958 până la 30 octombrie 1959, conform Biletului de eliberare nr. X/1959 emis de M.A.I. Penitenciarul Cluj, iar ulterior a fost internat administrativ la Penitenciarul Periprava în perioada 30 octombrie 1959 - 30 octombrie 1962.
Prin Hotărârea nr. 2274 din 4 decembrie 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a recunoscut vechimea în muncă pentru perioada de detenție, beneficiind de o indemnizație lunară, precum și de celelalte drepturi de asistență socială prevăzute de respectivul act normativ.
Prin cererea care a făcut obiectul prezentului dosar, reclamantul a solicitat constatarea caracterului politic al condamnării și măsurilor administrative luate împotriva sa în perioada 30 septembrie 1958 - 30 octombrie 1962 și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Pornind de la dispozițiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a apreciat acțiunea ca fiind întemeiată sub aspectul constatării caracterului politic al condamnării, în raport de temeiul de drept și de conținutul concret al faptelor săvârșite de reclamant.
De asemenea, același caracter a fost reținut și în privința măsurilor administrative de internare la Penitenciarul Periprava în perioada 30 octombrie 1959 - 30 octombrie 1962, deși prin Decizia nr. 1193 din 9 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, măsura condamnării fusese casată, iar ulterior nu s-a mai dispus nicio condamnare a reclamantului, astfel încât măsura arestării și internării administrative a fost lipsită de orice temei legal.
Tribunalul a reținut incidența dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora reclamantul este îndreptățit la acordarea de despăgubiri morale.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., conform cărora se impune repararea oricărui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
în speță, s-a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constând în arestarea și internarea reclamantului în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare; prejudiciul constând în încălcarea drepturilor nepatrimoniale; vinovăția fiind suficientă și sub forma culpei, cu atât mai mult cu cât răspunderea se întemeiază, în principal, pe mecanismul juridic al garantării reparației prejudiciului cauzat chiar de către stat, care ar trebui, ca într-o societate democratică, să fie garantul drepturilor și libertăților fundamentale; legătura de cauzalitate fiind intrinsecă în acest gen de încălcări.
Tribunalul a avut în vedere că, de principiu, prin măsura condamnării pentru exprimarea publică a unei opinii vizând regimul politic, prin supunerea la un regim de detenție degradant și inuman aplicat tuturor deținuților politici, prin stigmatizarea ca dușman al poporului cu consecințe directe în planul recunoașterii și aprecierii sociale, reclamantului i-au fost afectate, în mod determinant, dreptul la onoare, demnitate, dreptul la liberă exprimare, dreptul la imagine.
Totodată, față de circumstanțele concrete ale speței, în care măsurile coercitive au fost luate față de o persoană cu înzestrări deosebite din punct de vedere intelectual și spiritual, cu un potențial creator deosebit, tribunalul a apreciat că reclamantul a fost îngrădit în dezvoltarea sa profesională, fiindu-i astfel încălcat dreptul la recunoaștere socială și profesională, ca și componentă distinctă a stimei de sine și a dreptului la imagine.
Tribunalul a reținut așadar că reclamantul este îndreptățit la acordarea daunelor morale, apreciind că nu există alte criterii de estimare a prejudiciului încercat de reclamant decât cele avute în vedere de acesta, suma solicitată reprezentând o despăgubire echitabilă pentru atingerea scopului reparatoriu al dispozițiilor legale pe care se fundamentează, de natură a satisface și principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat.
Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Prin Decizia nr. 424 A din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu sediul ales la D.G.F.P.M.B. și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, menținând celelalte dispoziții ale hotărârii. A respins cererea intimatului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
S-a reținut de către instanța de apel că acțiunea a fost introdusă pe rolul tribunalului la data de 3 noiembrie 2009 și a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, în forma în vigoare la acel moment. în finalul cererii, reclamantul a menționat, ca temei de drept, alături de art. 4 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și prevederile art. 998 și urm. C. civ.
S-a constatat că apelurile au privit numai soluționarea capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, hotărârea nefiind atacată în privința primului capăt de cerere referitor la constatarea caracterului politic al condamnărilor și măsurilor administrative suferite de reclamant, sub acest aspect soluția definitivându-se și dobândind putere de lucru judecat.
Criticile formulate în apel au vizat nelegalitatea soluției privind acordarea despăgubirilor morale din perspectiva declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Sub acest aspect, s-a impus a se preciza în prealabil că, deși reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., alături de prevederile Legii nr. 221/2009, capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri morale nu a putut a fi analizat exclusiv din perspectiva temeiului juridic de drept comun, astfel cum a solicitat intimatul-reclamant.
Dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. au fost invocate, astfel cum însuși reclamantul a susținut, ca un temei de drept complementar, dat fiind că prevederile Legii nr. 221/2009 constituie un caz aparte al răspunderii civile delictuale, ca răspundere a statului pentru prejudiciile cauzate prin condamnările și măsurile administrative cu caracter politic.
Așadar, răspunderea reglementată în legea specială, Legea nr. 221/2009, se grefează pe răspunderea civilă delictuală prevăzută de dreptul comun, fiind un caz specific de aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.
Aceasta a presupus că principiile și condițiile prevăzute de dispozițiile de drept comun menționate se regăsesc într-o manieră specifică în prevederile legii speciale, dar în mod exclusiv, analiza cererii de chemare în judecată nu a putut fi făcută distinct, în raport cu prevederile art. 5 din lege, respectiv în raport cu art. 998 - 999 C. civ.
Interpretarea contrară propusă de reclamant, în sensul că s-ar putea solicita constatarea dreptului pe calea legii speciale și realizarea dreptului pe calea legii generale, evitându-se în acest mod intervenirea prescripției dreptului la acțiune, nu a fost primită, față de principiul electa una via și față de reglementarea prevăzută în art. 111 C. proc. civ.
Dacă s-ar fi mers pe dreptul comun, acțiunea în constatare ar fi fost inadmisibilă, iar acțiunea în realizare ar fi fost prescrisă. Legea specială înlătură de la aplicare legea generală în privința tuturor aspectelor pe care le reglementează.
Prin urmare, Curtea a analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva legii speciale, respectiv Legea nr. 221/2009.
S-a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, Curtea a constatat că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituia temeiul de drept al introducerii acțiunii, nu mai există.
Sub acest aspect, Curtea a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. în măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituțional a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate a fost aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că "legea nouă" (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
într-o altă ordine de idei, dar în același sens, a fost observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond, în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale, cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Un alt argument de natură a demonstra încă o dată că deciziile de admitere a excepțiilor de neconstituționalitate sunt aplicabile proceselor pendinte a fost reglementarea internă regăsită în dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.
în ceea ce privește susținerile intimatului-reclamant conform cărora instanțele ar trebui să dea eficiență prevederilor Convenției Europene, s-a constatat că acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin Convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană, în acest sens fiind interpretarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic, acest aspect rezultând și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei.
De asemenea, Curtea Europeană a considerat că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. Prin urmare, nici în cauza de față, reclamantul nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție, deoarece nu deține un "bun", în sensul articolului menționat.
în ceea ce privește dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție, invocate de reclamant, Curtea a avut în vedere faptul că, în cauza Cornelis împotriva Olandei, instanța de contencios european a apreciat că hotărârile judecătorești interne prin care a fost aplicată legea internă, așa cum era în vigoare la momentul pronunțării lor, nu încalcă dispozițiile menționate.
Raportat la art. 14 din Convenție, în ceea ce privește susținerea intimatului-reclamant, în sensul că prin aplicarea deciziei Curții Constituționale se creează o situație discriminatorie față de titularii acțiunilor introduse după apariția acestei decizii, fiind o violare a principiului egalității și discriminării, Curtea a observat că intimatul-reclamant nu a menționat în ce constă această discriminare, din perspectiva efectelor aplicării Legii nr. 221/2009, nefăcând nicio dovadă concretă.
în fine, principiile de drept comunitar evocate de intimatul-reclamant, împreună cu jurisprudența comunitară menționată în notele scrise nu au putut fi avute în vedere, deoarece litigiul dedus judecății nu este unul care să presupună aplicarea unor dispoziții comunitare într-un domeniu care să intre în competența Uniunii.
în ceea ce privește Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, ale cărei prevederi au fost invocate, de asemenea, de intimatul-reclamant în notele scrise, Curtea a avut în vedere că de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, 1 decembrie 2009, Carta a devenit obligatorie pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre, în sensul că acestea trebuie să respecte prevederile Cartei atunci când pun în aplicare legea Uniunii.
Aplicabilitatea dispozițiilor Cartei nu intervine însă atunci când într-un litigiu de drept intern, fără vreo legătură cu vreunul dintre domeniile ce intră în sfera de competență a Uniunii (cei trei piloni) se invocă încălcarea vreunuia dintre drepturile fundamentale.
în consecință, întrucât litigiul de față nu prezintă niciun element situat în sfera de aplicare a Uniunii, Curtea a constatat că nu pot fi primite în cauză apărările formulate de intimatul-reclamant din perspectiva dreptului comunitar.
Curtea a respins și cererea intimatului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, având în vedere că apelul a fost admis, astfel încât pârâtul nu a căzut în pretenții, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul B.M., întemeiat pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ. și a solicitat admiterea acestuia.
A criticat decizia pronunțată în apel arătând că absolutizând efectele deciziei Curții Constituționale s-au încălcat, în primul rând, dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, ajungându-se în această situație din cauza ignorării conceptului, funcțiunii și finalităților reparării pagubelor solicitate în baza Legii nr. 221/2009 și art. 998 C. civ.
Fundamentul unei astfel de cereri se regăsește în prevederi similare existente în pacte și tratate internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, cum sunt: art. 14 pct. 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 5 pct. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, care consacră răspunderea patrimonială a statului pentru condamnări nelegale cauzate de reprezentanții săi.
A considerat că în aceste condiții se poate vorbi și de încălcarea art. 20 din Constituția României și a precizat că din punct de vedere al fundamentului, respectivele prevederi prezintă similitudine cu cele ale Cap. IV din Titlul IV C. proc. pen., deosebirea fiind numai instituțională și că prin ignorarea acestui fundament al dreptului la despăgubiri, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală.
A arătat că instanța de apel s-a referit la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010, ca fiind norme procesuale, și a pornit de la ideea că prin aplicarea art. 147 alin. (1) din Constituție, efectele acestei decizii sunt similare celor ale unei legi de abrogare.
Or, în aceste condiții, mergând pe ideea instanței de similitudine cu abrogarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se aplică dreptul intertemporal în materia normelor de drept civil, acestea rezultând din principiul neretroactivității legii, prevăzut expres de art. 1 alin. (2) C. civ.
A criticat decizia recurată și pentru motivul prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., arătând că instanța a schimbat natura vădit neîndoielnică a actului juridic dedus judecății.
A precizat astfel că nu numai din prudență procesuală a invocat ca temei, alături de prevederile Legii nr. 221/2009, și pe cele ale art. 998 C. civ., iar instanța de apel a concluzionat, contrar actelor și lucrărilor dosarului, că prevalarea și de acest din urmă temei juridic se bazează pe o complementaritate între textele de lege.
Considerentul este greșit din moment ce prin decizie se invocă neaplicarea dispozițiilor din lege declarate neconstituționale, ceea ce ar însemna că dispozițiile speciale nu mai există, ceea ce ar face pe deplin aplicabile prevederile de drept comun.
A criticat decizia recurată și sub aspectul că atât normele dreptului comunitar, cât și practica Curții Europene au fost invocate de către instanța de apel într-o viziune proprie, făcându-se abstracție de faptul că prin Tratatul de la Lisabona, ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, s-a dat art. 6 o nouă formulare.
Totodată, considerând că aplicabilitatea Convenției Europene este condiționată de situația în care o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin Convenție, iar dacă norma de drept intern este abrogată, nu se mai realizează respectivul conflict, instanța de apel a ignorat faptul că un atare conflict se naște în primul rând cu actul juridic de abrogare, precum și cu consecințele unei astfel de abrogări.
A invocat în susținere practica înaltei Curți și a Curții de Apel București, care a considerat, în cvasiunanimitate, că acordarea despăgubirilor este justificată în lumina Convenției, care se aplică cu prioritatea prevăzută de art. 20 din Constituție și a sintetizat din respectiva practică o serie de idei principale.
A făcut totodată referire și la hotărâri pronunțate de Curtea Europeană în acest sens.
Analizând Legea nr. 221/2009, cu textul abrogat, ca pe o lege nouă, a arătat că se constată că aplicarea acesteia ar contraveni și normelor dreptului comunitar, prin încălcarea principiilor generale ale acestuia, respectiv ocrotirea drepturilor dobândite, securitatea juridică și încrederea legitimă, toate implicând neretroactivitatea legii.
în strânsă corelare cu acestea, a menționat că funcționează și principiile speranței legitime.
Problema principiului nediscriminării, analizată de instanțe în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului, se regăsește și ca un principiu al dreptului comunitar, actele de discriminare fiind în contradicție cu art. 9 din Tratatul privind Uniunea Europeană, art. 18 și urm. din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene și art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ., neputând fi astfel primite susținerile recurentului, potrivit cărora decizia Curții Constituționale apreciază in abstracto conformitatea actului normativ cu normele constituționale, dar în fiecare caz există o particularitate de care trebuie să se țină seama.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of., nr. 761/5.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
în ceea ce privește motivele de recurs potrivit cărora reclamantul beneficiază de despăgubiri potrivit dreptului comun (art. 998 C. civ.) și în situația declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea nu pot fi primite.
Se reține astfel că instanța de apel a făcut un amplu și corect raționament asupra acestui aspect, constatând, în esență, că răspunderea reglementată în Legea nr. 221/2009, deși se grefează pe cea prevăzută de dreptul comun, fiind una specială, se aplică cu prioritate, respingând totodată și interpretarea propusă de reclamant, potrivit căreia se poate solicita constatarea dreptului pe calea legii speciale și realizarea acestuia pe calea legii generale, în raport de principiul electa una via și dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
Nu pot fi, de asemenea, primite motivele de recurs formulate oral la dezbaterile asupra cauzei potrivit cărora reclamantul este îndreptățit la obținerea daunelor morale și în virtutea caracteristicilor personale și profesionale, tocmai prin prisma principiilor care consacră dreptul la nediscriminare și egalitate în fața legii.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3375/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3372/2012. Civil → |
|---|
