ICCJ. Decizia nr. 3375/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Bihor, secția civilă, prin Sentința nr. 303/C din 18 octombrie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de I.A. și K.E. în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția generală a finanțelor publice Bihor și, în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantelor câte 2.500 euro, cu titlu de daune morale sau echivalentul în RON al acestei sume la data plății.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că reclamantele sunt nepoatele defunctului I.I., care prin Sentința nr. 205 din 19 martie 1951 a Tribunalului Militar Cluj a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, în baza art. 209 pct. III C. pen., reținându-se în sarcina lui faptul că ar fi făcut parte dintr-o organizație subversivă.
S-a mai constatat că autorul reclamantelor a efectuat pedeapsa în Penitenciarele Gherla și Cluj, în perioada 3 aprilie 1951 - 19 septembrie 1963, fiind pus în libertate în baza Deciziei nr. 411/1964.
Pornind de la prevederile art. 1 și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și văzând și pe cele ale art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, care limitează contravaloarea daunelor la sumele cuprinse în text, s-a admis în parte acțiunea.
Prin Decizia nr. 135-A din 4 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Bihor, împotriva sentinței tribunalului. A admis, ca fondat, apelul declarat de I.A. și K.E. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a constatat caracterul politic al condamnării dispuse față de antecesorul reclamantelor pentru infracțiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale și a majorat cuantumul despăgubirilor acordate de instanța de fond de la 2.500 euro la 149.000 euro, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate.
S-a reținut că tema pretențiilor în cauza dedusă judecății o formează obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la repararea prejudiciului produs urmare măsurii politice a condamnării la muncă silnică pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, dispusă față de antecesorul reclamantelor (numitul I.I.) prin Sentința nr. 205 din 19 martie 1951 a Tribunalului Militar Cluj, cererea fiind fundamentată pe dispozițiile art. 1 și 5 din Legea nr. 221/2009, constatate corect de prima instanță ca incidente speței.
Cât privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 62/2010, reținute de către prima instanță a fi incidente în cauză, curtea de apel a constatat că acestea au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, situație față de care, în conformitate cu art. 147 din Constituția României, în prezent, ordonanța invocată nu-și mai produce efecte juridice.
Deși s-a constatat și faptul că au fost declarate neconstituționale și prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358/2010, publicată în M. Of. din data de 15 noiembrie 2010, dată de la care dispozițiile sale au devenit obligatorii, s-a reținut însă că până la publicarea deciziei, practica Curții de Apel Oradea a fost constantă în admiterea acțiunilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, având un obiect similar cu cel din cauza de față.
Din examinarea jurisprudenței din ultimii ani ai Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României, pentru încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional al Convenției, s-a observat că într-un mare număr de cazuri, condamnarea a avut loc în situația în care cererile introduse în instanță pentru valorificarea unor drepturi nu au fost examinate pe fond, deși solicitanții puteau pretinde că aveau o speranță legitimă de a-și vedea concretizată creanța lor în conformitate cu dispozițiile legale interne și cu jurisprudența instanțelor.
Cât despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea Europeană a afirmat că atunci când interesul patrimonial la care se referă este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat ca fiind valoare patrimonială, decât atunci când există o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudența bine stabilită a instanțelor (a se vedea în acest sens cauza Weissman și alții împotriva României).
Or, cum până la publicarea Deciziei de neconstituționalitate nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, practica Curții de Apel Oradea a fost în sensul admiterii cererilor formulate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, s-a apreciat că pentru acțiunile introduse anterior acestei date, solicitanții aveau speranța legitimă că-și vor realiza dreptul, conform jurisprudenței de până atunci a acestei instanțe.
Prin urmare, în cazul acestor acțiuni poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, ceea ce a impus, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, astfel cum prevede art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.
Acțiunea s-a impus a fi admisă și prin prisma dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră principiul nediscriminării, reclamantele neputând fi discriminate fără o justificare obiectivă și rezonabilă față de celelalte persoane aflate într-o situație similară și comparabilă, care au obținut hotărâri de condamnare a Statului Român anterior datei mai sus arătate - a se vedea în acest Cauza Driha împotriva României.
Cât privește cuantumul despăgubirilor ce s-a acordat reclamantelor, față de condamnarea cu caracter politic dispusă față de antecesorul acestora, instanța a avut în vedere perioada efectiv executată, respectiv 3 aprilie 1951 - 19 septembrie 1963, prin muncă silnică, consecințele produse de măsura condamnării, precum și intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite.
Conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi abuzive, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a celui material, cât și a celui moral.
Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului, lucru pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte, stricte, din moment ce diferă de la o persoană la alta în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.
Or, judecând în echitate, în speță s-a apreciat că suma ce li se cuvine reclamantelor se ridică la 149.000 euro, sumă considerată a fi de natură a asigura o reparație completă pentru urmările produse de măsura condamnării dispusă față de antecesorul acestora.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Bihor, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Pârâtul, prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 4, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia și modificarea în totalitate a deciziei atacate în sensul admiterii apelului propriu, cu consecința respingerii acțiunii reclamantelor.
A criticat hotărârea pronunțată în apel sub aspectul interpretării eronate a dispozițiilor Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, precizând că dispoziția de lege declarată neconstituțională nu se mai poate aplica, respectiva decizie producându-și efectele și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare.
A arătat că instanța de apel în mod eronat a reținut că admiterea acțiunii s-a impus și prin prisma art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care temeiul juridic al acesteia erau prevederile Legii nr. 221/2009.
O altă critică adusă deciziei recurate a privit faptul că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și de cele ale art. 147 din Constituție, având în vedere că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional.
A concluzionat că în prezent nu mai există un temei juridic pentru acordarea daunelor morale, ca măsuri reparatorii.
în cazul în care se va trece peste aceste argumente, pârâtul a solicitat a se reanaliza cuantumul daunelor morale acordate în apel, ținându-se cont de practica instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat, prin motivele de recurs, admiterea acestuia și modificarea în totalitate a hotărârilor pronunțate în cauză, în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, schimbarea în parte a respectivelor hotărâri, în sensul diminuării cuantumului daunelor morale.
A arătat că având în vedere că prin Decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, lipsește temeiul acordării despăgubirilor solicitate de reclamante.
Din momentul publicării în Monitorul Oficial a respectivei decizii, aceasta este obligatorie și se aplică pentru toate cauzelor aflate pe rolul instanței, deci inclusiv celei care face obiectul prezentului dosar.
O altă critică a vizat cuantumul exagerat de mare al daunelor morale acordate în raport de practica înaltei Curți și a Curții Europene.
în ceea ce privește recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, se reține că deși a fost declarat omisso medio este admisibil, având în vedere că la data pronunțării de către Tribunalul Bihor a Sentinței civile nr. 303/C din 18 octombrie 2010, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu fuseseră declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010.
Recursurile declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sunt fondate, pentru motivele care privesc incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/5.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of., nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of., nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestora.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
în contextul inexistenței temeiului juridic al obținerii daunelor morale, prin declararea sa ca neconstituțională, nu mai prezintă relevanță motivele recursurilor referitoare la cuantumul daunelor morale.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-au admis recursurile pârâtului și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a modificat în parte decizia în sensul că, urmare admiterii apelului reclamantelor, s-a păstrat dispoziția privind constatarea caracterului politic al condamnării, având în vedere că Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul, în integralitatea ei, excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarată, în totalitate, neconstituțională, printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional și s-a admis apelul pârâtului împotriva sentinței tribunalului, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acțiunii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3376/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3371/2012. Civil → |
|---|
