ICCJ. Decizia nr. 3376/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 1280 din 24 septembrie 2010, a admis în parte cererea formulată de S.S. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 3.000 euro în echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că la data de 18 iunie 1951, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, numitul S.N. a fost dislocat din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Zagnea-Vădeni, județul Brăila, restricțiile domiciliare fiindu-i ridicate după 4 ani, prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Pornind de la prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și având în vedere că din actele de stare civilă depuse la dosar a rezultat că reclamantul S.S. este fiul numitului S.N., s-a constatat că este îndreptățit la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic luată față de tatăl său.
în ceea ce privește prejudiciul moral reclamat, tribunalul a reținut că o cuantificare exactă a acestuia nu poate fi realizată, ținând cont de natura sa nepatrimonială și a constatat că legea nu stabilește criterii de individualizare a prejudiciului și nici un cuantum maxim al daunelor ce pot fi acordate.
în aceste condiții, revine instanței rolul de a stabili cuantumul daunelor morale acordate, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei. Stabilirea daunelor morale se face prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, ceea ce exclude ideea ca prin suma stabilită ca despăgubire să i se creeze celui în cauză posibilitatea de câștig nejustificat.
în speță, tribunalul a avut în vedere faptul că măsura administrativă luată față de tatăl reclamantului, constând în mutarea forțată într-o altă localitate și stabilirea unui domiciliu obligatoriu, a fost de natură să lezeze valori morale esențiale ale acestuia, fiindu-i afectată situația socială și familială, imaginea și sursele de venit. Astfel, tatăl reclamantului a fost pus într-o situație umilitoare, fiindu-i afectate imaginea în societate, relațiile cu prietenii, cu apropiații, a fost lipsit de posibilitatea de a-și câștiga existența și de a avea condițiile necesare unui trai decent, toate aceste consecințe ale restrângerii dreptului la libertate producându-se o perioadă destul de îndelungată (peste 4 ani).
La stabilirea cuantumului despăgubirii, tribunalul a mai avut în vedere și faptul că tatăl reclamantului a beneficiat de măsuri reparatorii, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Pentru considerentele arătate mai sus, tribunalul a apreciat că acordarea unor despăgubiri în cuantum de 3.000 euro reclamantului constituie o reparație echitabilă și suficientă a prejudiciului moral suferit de tatăl acestuia.
Prin Decizia nr. 452 A din 3 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.M.B., și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de S.S. împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 8.000 euro, în echivalent RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său.
S-a reținut că în cauză, tatăl reclamantului a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, instanța de fond apreciind în mod corect că reclamantul este îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în calitate de descendent gradul I al persoanei deportate, legitimare stipulată expres în lege.
Atât apelantul-pârât, cât și apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București au invocat Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, în raport de care au apreciat că acțiunea reclamantului a rămas lipsită de temei legal.
Curtea a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor apelantului-reclamant, din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o atare hotărâre.
Reținerea unui asemenea criteriu, aleatoriu și exterior conduitei persoanei, a fost constatat a fi în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (l) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiul juridic al acordării daunelor morale pentru apelantul-reclamant, care declanșase procedurile judiciare în temeiul unei legi accesibile și previzibile, a fost asimilată intervenției legislativului în timpul procesului, constatându-se că ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994).
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea "bunuri" privește atât "bunurile actuale" având o valoare patrimonială (cauza Van der Mussele împotriva Belgiei, Hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o "speranță legitimă" că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera SA și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Despre noțiunea de "speranță legitimă" Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, parag. 52).
Tot astfel, analizând dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, accesibile și previzibile, care enumerau exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea a apreciat că persoanele prevăzute de aceste prevederi legale puteau pretinde o "speranță legitimă" de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale.
în virtutea considerațiilor expuse, Curtea a apreciat că, în speță, apelantul-reclamant se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanță, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva.
Această apreciere a fost constatată în acord și cu regulile aplicării legii civile în timp, cu principiul conform căruia, în căile de atac, se analizează legalitatea și temeinicia unei soluții, în raport cu legea în vigoare la data pronunțării lor, legea nouă substanțială putându-se aplica litigiilor declanșate anterior doar dacă conține dispoziții mai favorabile decât legea sub imperiul căreia aceste litigii au fost declanșate.
în acest sens, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, s-a reținut că efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Nu în ultimul rând, Curtea a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
în consecință, Curtea a constatat că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României.
în consecință, în virtutea considerațiilor expuse, Curtea a apreciat că apelantul-reclamant este îndreptățit la măsurile reparatorii reglementate prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a măsurii dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, căreia legiuitorul i-a conferit de drept caracter politic prin prevederile art. 3 lit. a) din lege.
în privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, Curtea a avut în vedere că prin respectiva măsură a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Totodată, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ținându-se seama și de faptul că prin Hotărârea nr. 2842 din 16 decembrie 1990 pronunțată de Comisia pentru Acordarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, conform Decretului-lege nr. 118/1990, s-a recunoscut că tatăl apelantului-reclamant a fost privat de libertate și s-a stabilit că perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 constituie vechime în muncă, acordându-i-se și o indemnizație lunară.
Drept urmare, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a apreciat că, deși prima instanță a găsit justificat numai în parte cuantumul sumei pretinse de apelantul-reclamant cu titlu de prejudiciu moral, suma de 3.000 euro nu constituie o despăgubire echitabilă, rezonabilă și proporțională cu repercusiunile resimțite de tatăl său prin măsura administrativă cu caracter politic și a considerat că suma de 8.000 euro este suficientă pentru a oferi o reparație morală suficientă pentru atingerea adusă vieții private și sociale a persoanei.
împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamantul S.S., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice a municipiului București, și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului propriu, schimbarea în parte a sentinței tribunalului și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
A criticat soluțiile pronunțate sub aspectul cuantumului despăgubirilor, considerând că se impunea acordarea unei sume mult mai mari, având în vedere măsurile abuzive la care a fost supus autorul său.
A arătat astfel că deși este adevărat că suferințele fizice și psihice îndurate de autorul său nu pot fi cuantificate printr-o sumă de bani, despăgubirile trebuie însă să reprezinte aprecierea tuturor consecințelor negative produse prin deportarea și stabilirea domiciliului obligatoriu asupra vieții sociale în general.
A precizat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului și a făcut referire la o serie de soluții ale Curții Europene a Drepturilor Omului, în raport de care suma acordată de instanță este infimă.
în ceea ce privește solicitarea de respingere a acțiunii formulată de pârât datorată modificărilor legislative intervenite pe parcursul procesului, a apreciat că această soluție ar crea premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări, prin încălcarea prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului și a celor ale Primului Protocol adițional la Convenție.
A invocat în susținere hotărârile pronunțate de Curtea Europeană în cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, precum și Hotărârea din 10 februarie 2010 pronunțată în cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei referitoare la noțiunea de speranță legitimă.
A apreciat că toate aceste considerente justifică acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acțiunea introductivă de instanță.
Pârâtul, prin motivele de recurs, întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate, respingerea apelului reclamantului și admiterea apelului propriu și schimbarea sentinței tribunalului, în sensul respingerii acțiunii în totalitate, iar în subsidiar, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale.
Prevalându-se de declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010, în raport de prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituția României și de cele ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a arătat că o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale este aceea că dispoziția legală declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată niciunui subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor, ceea ce înseamnă că în speță temeiul juridic al acțiunii nu mai există.
A invocat în susținere Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, precizând că nu se poate reține nici existența unei "speranțe legitime" a reclamantului în obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, făcând, de asemenea, trimitere la jurisprudența Curții Europene.
Dacă se va trece peste acest aspect, a solicitat a se observa că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea obținerii despăgubirilor numai pentru condamnările cu caracter politic, nu și pentru măsurile administrative cu caracter politic, cum este cazul în speță.
în subsidiar, a solicitat a se ține cont de faptul că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerat de mare.
Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a solicitat, prin motivele de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
A arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală motivat de faptul că nu a aplicat Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010.
A precizat că în cauză reclamantul vizat de prevederea legală ce a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate nu are o "speranță legitimă" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană de Drepturilor Omului, silogismul judiciar urmărit de Curtea de la Strasbourg în cauza Slavov c. Bulgariei având perfectă incidență în speța dedusă judecății.
Astfel, norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituțională anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive, singura aptă de a fi pusă în executare și susceptibilă de a fi încadrată în noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Teoria îmbrățișată de instanța de apel a fost considerată eronată în condițiile în care anularea unei dispoziții legale în cadrul controlului de constituționalitate este privită de Curtea Europeană ca reprezentând "un rezultat al funcționării normale a procedurilor pentru controlul constituționalității" (cauza Slavov c. Bulgariei).
Mai mult, în condițiile în care prin două decizii ale Curții Constituționale, nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-a statuat asupra existenței între Legea nr. 221/2009 și Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptățite, a apreciat că reclamantul nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convențional din perspectiva art. 14, dar nici a vreunui drept substanțial recunoscut legal, în speță dreptul la despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
A înțeles a se prevala și de dispozițiile pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., introdus prin art. II din Legea nr. 177/2010.
A criticat hotărârea și sub aspectul majorării cuantumului daunelor morale, în condițiile în care nu s-au administrat probe suplimentare.
Recursul reclamantului este nefondat, iar cele declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate, pentru motivele care privesc incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel, problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of., nr. 761/15.11.2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 13 58/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Nu pot fi primite însă motivele de recurs ale pârâtului potrivit cărora numai persoanele care au suferit condamnări politice au dreptul de a solicita daune morale, din ansamblul prevederilor Legii nr. 221/2009 reieșind cu prisosință posibilitatea obținerii respectivelor despăgubiri și de cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Aceste considerente nu mai au însă relevanță în contextul inexistenței temeiului juridic al obținerii daunelor morale, prin declararea sa ca neconstituțională, ceea ce presupune că nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei motivele de recurs ale reclamantului referitoare la cuantumul insuficient al despăgubirilor acordate.
Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant și s-au admis recursurile pârâtului și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a modificat în tot decizia în sensul admiterii apelurilor declarate de pârât și de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și respingerii apelului reclamantului, s-a schimbat în tot sentința tribunalului și s-a respins acțiunea.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3384/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3375/2012. Civil → |
|---|
