ICCJ. Decizia nr. 344/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 344/2012
Dosar nr. 1513/113/2007
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 14 mai 2007, R.I., R.A., R.Z., R.M., D.A. şi T.G., au solicitat instanţei, să constate că S.R. nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în Brăila, str. Mihai Eminescu (fostă str. Regală).
Prin aceeaşi acţiune, formulată în contradictoriu cu M. Brăila prin P. şi S.R. prin M.F.P., reclamanţii au solicitat ca, urmare comparării titlului lor de proprietate cu cel al pârâţilor, aceştia din urmă să fie obligaţi de a le lăsa în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul, format din teren în suprafaţă de 1125 m.p. şi construcţia (compusă din parter şi 2 etaje) edificată pe acesta.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat că imobilul care face obiectul litigiului a aparţinut autorilor M.R., E. şi M.R., ai căror unici moştenitori sunt şi a fost trecut abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, care contravenea Constituţiei de la 1948 şi tratatelor internaţionale la care România era parte.
Pe de altă parte, se mai arată, actul de preluare nu a fost întocmit pe numele tuturor coproprietarilor, doar doi din aceştia fiind menţionaţi în tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950, poziţia 328, respectiv R.L. şi R.F., ceea ce duce la concluzia că titlul exhibat de pârâţi, nu poate fi apreciat ca unul valabil.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 – art. 481 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Brăila, secţia civilă, prin sentinţa nr. 638 din 1 iunie 2010, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţi.
A respins acţiunea modificată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A admis acţiunea formulată împotriva pârâtei U.A.T.M. Brăila, prin P.
A obligat-o pe această pârâtă să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Brăila, str. Mihai Eminescu (fostă str. Legală) format din teren în suprafaţă de 1106 m.p. şi construcţii, notate cu C 1 şi C 2, reprezentând parcela nr. 2, în anexa 7 la raportul de expertiză efectuat în cauză.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii trebuie să se ţină seama de Decizia nr. 33/2008 dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, în cazul când sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, prioritate care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingerea unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Nu se poate aprecia astfel, că existenţa Legii nr. 10/2001, exclude în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca într-o atare acţiune, reclamantul să se poată prevala la rândul său, de un „bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.R., prin M.F.P., aceasta a fost admisă, luându-se act că din probele administrate rezultă că imobilul în litigiu se află în posesia pârâtului M. Brăila iar nu a S.R.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că potrivit principiului înscris în art. 1169 C. civ., reclamanţii au făcut dovada calităţii procesuale active, precum şi a dreptului de proprietate al autorilor acestora asupra imobilului din Brăila, str. M. Eminescu.
Nu a fost primită susţinerea pârâţilor potrivit căreia reclamanţii nu şi-au dovedit cota parte pe care o revendică din imobilul aflat în litigiu şi ca atare nu s-a respectat regula unanimităţii, în condiţiile în care, se arată, toţi coproprietarii bunului au formulat acţiune în revendicare, fiind irelevant a se stabili cota parte indiviză ce revine fiecăruia, când trebuie asigurată protejarea drepturilor tuturor moştenitorilor foştilor proprietari ai bunului.
Printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, mai arată instanţa fondului, dacă preluarea s-a făcut de către stat cu încălcarea dispoziţiilor legale aflate în vigoare la momentul exproprierii, bunul a fost însuşit fără titlul valabil, situaţie în care dreptul de proprietate nu s-a strămutat niciodată la stat, ci a rămas în patrimoniul titularului său, care a pierdut doar posesia.
Cum pârâtul M. Brăila, a invocat ca titlu doar Decretul nr. 92/1950, prin care s-a trecut în proprietatea statului şi administrarea sa imobilul aflat în litigiu, nefăcând trimitere la niciun alt mod de dobândire a dreptului de proprietate, s-a reţinut că imobilul a fost deţinut de această parte fără vreun titlu valabil, pârâtul neavând niciun „act valabil" opozabil reclamanţilor.
Or, actul de trecere în proprietatea statului, echivalează cu o expropriere a foştilor proprietari ai bunului, expropriere care nu s-ar fi putut face decât pentru cauză de utilitate publică şi cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, aspecte ce nu au fost dovedite în cauză.
În continuarea acestui raţionament, instanţa fondului a comparat titlurile părţilor, ce provin de la autori diferiţi şi a dat eficienţă titlului reclamanţilor care, s-a apreciat, provine de la autorul al cărui drept este preferabil.
S-a luat act că pretenţiile reclamanţilor au fost modificate ca urmare a concluziilor raportului de expertiză, solicitându-se lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului format din teren în suprafaţă de 1106 m.p. şi construcţiile C 1 şi C 2.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 8/ A din 19 ianuarie 2011, a respins ca nefondat apelul pârâtei, reţinând, în esenţă, că tribunalul a dat eficienţă în mod justificat dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 din C.E.D.O. şi art. 1 paragraf 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Chiar şi în ipoteza perimării acţiunii reclamanţilor, întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, se mai arată, art. 6 din Convenţie, exclude posibilitatea instanţei de a cenzura dreptul reclamanţilor de a se adresa unei instanţe de judecată care să hotărască asupra dreptului pretins de ei, oricare ar fi temeiul juridic invocat.
Reclamanţii, conchide instanţa de apel, trebuie să se poată adresa unei instanţe de judecată care să hotărască asupra temeiniciei sau netemeiniciei pretenţiilor lor, iar dacă legea specială nu le mai permite să facă acest lucru, ei trebuie să poată invoca dispoziţiile generale în materie.
În consecinţă, se arată, în mod corect a apreciat tribunalul, după ce a procedat la compararea titlurilor exhibate de părţi că Decretul nr. 92/1950, nu constituie un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ., rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el iar potrivit art. 481 şi următoarele C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
În cauză, au formulat recurs M. Brăila, prin P., cât şi P.M. Brăila, prin P., care, formulând critici identice şi invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., critică hotărârile date în cauză, după cum urmează:
- Decizia dată în apel este nulă, în raport de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 2 şi pct. 6, art. 294 şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de fond a soluţionat cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu M. Brăila, prin P., care a şi declarat apel împotriva sentinţei, apel soluţionat însă în contradictoriu cu P.M. Brăila, entitate funcţională lipsită de personalitate juridică.
- excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost greşit soluţionată, câtă vreme suntem în prezenţa unei situaţii de fapt, reglementată în drept de o normă specială cu aplicare prioritară, respectiv Legea nr. 10/2001.
Astfel, reclamanţii nu se mai pot prevala de dispoziţiile dreptului comun, câtă vreme au apelat la prevederile Legii nr. 10/2001 şi au epuizat toate căile de contestare în instanţă puse la dispoziţie de această lege specială.
S-a dat astfel, o greşită interpretare şi aplicare deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care precizează în mod clar că prioritatea dreptului comun faţă de legea specială poate fi dată în situaţia în care acţiunea în revendicare astfel formulată nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Or, principiul securităţii raporturilor juridice nu poate fi disociat de existenţa unei „puteri de lucru judecat", în prezenta cauză.
- în mod greşit s-a considerat că regula unanimităţii aplicabilă acţiunii în revendicare este respectată, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada că demersul judiciar a fost iniţiat de toţi coproprietarii imobilului.
Recursurile se privesc ca fondate, în limitele şi pentru considerentele ce succed.
Este adevărat că reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că înţeleg să se judece în contradictoriu cu M. Brăila prin P. şi respectiv cu S.R., reprezentat prin M.F.P.
Împrejurarea că în hotărârea atacată se menţionează că instanţa de control judiciar respinge ca nefondat apelul declarat de „pârâta P.M. Bucureşti prin P.", nu este însă de natură a duce la concluzia că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., text ce impune condiţia unei vătămări, ce nu se poate înlătura decât prin anularea actului.
În speţă, nu se poate invoca o astfel de vătămare. Astfel, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 „a administraţiei publice locale", primarii nu stau în justiţie în nume propriu ci în reprezentarea persoanelor juridice de drept public care, conform art. 20 din aceeaşi lege sunt, comunele, oraşele şi municipiile.
Derivând din inconsecvenţa legiuitorului care, nu a înţeles să asigure o corelare între prevederile legii administraţiei publice locale şi legile de reparaţie din domeniul imobiliar, această confuzie frecventă în practica instanţelor, dintre unitatea administrativ teritorială (M.) şi P. care, în adevăr, este o structură funcţională fără personalitate juridică, nu poate fi asimilată vătămării la care se referă alin. (2) al art. 105 C. proc. civ., în condiţiile în care în cauză, reprezentarea a fost asigurată de P., prin intermediul căruia pârâtul şi-a exercitat toate drepturile procesuale.
În consecinţă, folosirea sintagmei „P.M. Brăila, prin P." în locul celei de „M.B. prin P.", poate fi apreciată ca o eroare materială ce ar putea fi îndreptată în condiţiile art. 281 C. proc. civ.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la nerespectarea regulii unanimităţii, în condiţiile în care aşa cum corect s-a reţinut, din probele administrate rezultă că acţiunea în revendicare a fost formulată de toţi coproprietarii care au depus la dosar atât actele de stare civilă cât şi certificatele de calitate de moştenitor ce atestă că reclamanţii sunt singurii succesori ai foştilor proprietari ai imobilului ce face obiectul demersului judiciar, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că nu s-a probat o ieşire din indiviziune sau aceea că autorii nu au dispus "asupra cotelor lor din dreptul de proprietate".
Fondul litigiului a primit însă o soluţionare şi respectiv o abordare greşită din partea ambelor instanţe.
Astfel, în soluţionarea unor cereri în care atât reclamantul cât şi pârâtul invocă existenţa unui titlu preferabil şi respectiv a unui „bun" în sensul Convenţiei, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată chiar prin practica constantă a C.E.D.O., şi respectiv prin Decizia nr. 33/2008, dată de instanţa supremă în Secţii Unite, la care ambele instanţe fac trimitere.
Ca atare, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, preluat pe numele adevăraţilor proprietari, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că în tabelul anexă (pentru judeţul Brăila), poziţia nr. 328, nu au fost indicaţi decât o parte din moştenitorii foştilor proprietari, coproprietari ai nemişcătorului.
- intimaţii-reclamanţi, ca succesori în drepturi ai persoanelor de la care s-a preluat imobilul, nu au formulat o acţiune în revendicare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât să poată fi invocată existenţa unui „bun" în sensul art. 1 al Protocolului 1 adiţional la Convenţie, consacrat de jurisprudenţa C.E.D.O. doar în ipoteza existenţei unei hotărâri de retrocedare.
Potrivit aceleiaşi jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire" chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- reclamanţii au ieşit din pasivitate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi au urmat procedura administrativă prealabilă prevăzută de acest act normativ cu caracter special, comunicând prin executor judecătoresc, P.M. Brăila, notificarea înregistrată sub nr. 43677 din 31 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a aceluiaşi imobil, situat în Brăila str. Mihai Eminescu.
- în soluţionarea acestei notificări, P.M. Brăila a emis dispoziţia nr. 1763/2002, prin care cererea de restituire a fost respinsă.
- împotriva acestei dispoziţii emisă de primar, reclamanţii au formulat contestaţie, înregistrată sub nr. 3132/2002 pe rolul Tribunalului Brăila, a cărei judecată a fost suspendată prin încheierea din 7 mai 2002, potrivit dispoziţiilor art. 155 C. proc. civ.
Ulterior, aceeaşi instanţă, prin sentinţa civilă nr. 187 din 2 iunie 2003 a constatat ca fiind perimată această acţiune, întrucât datorită dezinteresului manifestat de părţi, timp de mai mult de 1 an, nu s-a întocmit niciun act de procedură.
- împotriva hotărârii dată asupra perimării, reclamanţii au formulat cerere de revizuire, respinsă de Tribunalul Brăila prin sentinţa civilă nr. 29/2004.
- constatând că, urmare perimării, nu mai au altă cale de contestare a dispoziţiei, reclamanţii au formulat o acţiune fondată pe dreptul comun prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a acesteia, pe motivul că a fost emisă prin fraudă la lege.
În soluţionarea acestei cereri au fost parcurse toate gradele de jurisdicţie, acţiunea fiind respinsă irevocabil prin Decizia nr. 1690 din 22 februarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
- ulterior, la 14 mai 2007, reclamanţii au promovat prezenta acţiune fondată pe dreptul comun (respectiv dispoziţiile art. 480 – 481 C. civ.) prin care au solicitat obligarea pârâtului M. Brăila, prin P., să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
Din parcurgerea întregului istoric al cauzei rezultă aşadar, că abordarea din Decizia atacată, în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare, pe temeiul dreptului reclamanţilor de acces la o instanţă, este greşită în condiţiile în care deşi aceştia au avut acces la instanţele naţionale, după parcurgerea procedurii prealabile instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, s-au dezinteresat de contestaţia formulată împotriva dispoziţiei emisă în baza acestui act normativ, şi au lăsat cauza în nelucrare timp de mai mult de 1 an, motiv pentru care aceasta s-a perimat.
Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc, în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din aceeaşi lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
- În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin C.E.D.O.
În interpretarea, din această perspectivă, a dispoziţiilor din dreptul intern, C.E.D.O. a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza F. împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea şi Decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza A. şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Or, din această perspectivă, este relevantă în ansamblul circumstanţelor cauzei împrejurarea mai sus arătată şi anume că, demersul judiciar ce face obiectul prezentului litigiu a fost iniţiat de reclamanţi cu mult după finalizarea procedurii prealabile derulată în baza Legii nr. 10/2001, urmare căreia s-a emis o dispoziţie care a fost şi contestată în instanţă, contestaţie ce nu a primit o soluţionare pe fond, din culpa exclusivă a reclamanţilor, care, lăsând cauza în nelucrare, au permis perimarea cererii şi implicit, consolidarea titlului pârâtului.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se admite cu consecinţa casării ambelor hotărâri date în cauză iar pe fond, a respingerii acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii M. Brăila, prin P. şi P.M. Brăila, prin primar împotriva deciziei nr. 8/ A din 19 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa nr. 638 din 01 iunie 2010 a Tribunalului Brăila, secţia civilă şi, în fond, respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 342/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 341/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
