ICCJ. Decizia nr. 347/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 347/2012
Dosar nr. 4076/115/2009
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 17 decembrie 2009, reclamantul F.S.I. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Caraş-Severin, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum şi pentru suferinţele cauzate de acesta prin măsura administrativă şi nedreaptă pe care a trebuit să o îndure atât el, cât şi familia sa.
În motivarea acţiunii, se arată că reclamantul, părinţii şi bunicii acestuia au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului.
În general, deportarea propriu-zisă s-a făcut prin trezirea oamenilor în toiul nopţii şi punerea în vedere ca, în termen de 2 ore, să împacheteze ce puteau să ia cu ei, bunurile rămase urmând a fi cumpărare la preţuri derizorii de „colectivele de primire formate din delegaţi ai Sfatului popular şi ai Ministerului Agriculturii".
Astfel, pe lângă mutarea într-un loc necunoscut, s-a petrecut şi spolierea strămutaţilor, fiindu-le practic confiscate terenurile avute în proprietate, recoltele aflate pe acestea, parcul zootehnic în majoritate, maşinile şi utilajele folosite în agricultură, precum şi aproape toate bunurile de valoare din gospodărie.
Deportaţii au fost urcaţi în vagoane concepute pentru transportul vitelor, iar după mai mult de o săptămână au ajuns în mijlocul Bărăganului, într-un câmp pe care erau marcate locuri de casă cu ţăruşi, străzile şi locurile de casă repartizându-se pe etnii. S-au dat drept „cadou" din partea statului paie pentru chirpici, tocuri de uşi şi ferestre, şi au fost invitaţi să-şi ridice singuri locuinţele. În funcţie de numărul de copii, fiecare familie trebuia să contribuie cu chirpici şi pentru construirea dispensarului, şcolii şi Sfatului popular.
În ceea ce priveşte daunele morale suferite, acestea sunt antrenate în principal prin faptele care aduc atingere drepturilor personale nepatrimoniale, fără a omite însă vătămările care îşi găsesc expresia chiar în ducerea fizică încercată de victimă şi se circumscriu, în principal, în prejudicii constând în dureri psihice sau fizice.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 221/1009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dispoziţiile art. 8 şi urm. din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a protocoalelor adiţionale la această convenţie, ratificată de România prin Legea nr. 30/1004, cu modificările ulterioare, Decretul-lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, OUG nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice persoanelor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arme şi de răsturnare prin forţă a regimului comunist, instaurat în România, aprobată prin Legea nr. 568/2001, cu modificările ulterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 423 din 16 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul F.S.I. împotriva Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Caraş-Severin şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 220.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale.
În baza art. 246 C. proc. civ. s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea precizării de acţiune.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut, în esenţă, că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu a reclamantului, datorită situaţiei materiale prospere, considerată drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă la care a fost supusă familia acestuia şi se constituie într-o privare de libertate, reclamantul îndeplinind cerinţele art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pentru a putea pretinde acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a ţinut seama de repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii, precum şi asupra posibilităţii reclamantului de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
Prin Decizia nr. 285/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, a fost admis apelul şi s-a schimbat în tot sentinţa, iar pe fond, a fost respinsă acţiunea reclamantului.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I şi II din OUG nr. 62/2010.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, la data soluţionării apelului, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de fond.
Prin urmare, a reţinut că nu poate subzista nici susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
În cauză, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul F.S.I. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia instanţei de apel pe considerentul greşitei respingeri a acţiunii, susţinând nerespectarea principiului egalităţii în drepturi şi normelor legale în materie, precum şi a principiului neretroactivităţii legii.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor – a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 15 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea nici un fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs – ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul F.S.I. împotriva deciziei nr. 285/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara , secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 346/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 342/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
