ICCJ. Decizia nr. 348/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 348/2012
Dosar nr. 12731/118/2009
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 25 noiembrie 2009, V.E. a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în valoare de 200.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, pentru prejudiciul moral suferit urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la 18 iunie 1951, împreună cu întreaga familie (părinţi, frate şi surori) au fost dislocaţi din judeţul Timiş, comuna Gelu, sat Sânpetru Mic, duşi în Câmpia Bărăganului, comuna Bumbăcari, judeţul Brăila şi supuşi unor privaţiuni şi condiţii inumane de subzistenţă.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 347 din 23 februarie 2010, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantei suma de 15.000 euro, echivalent în lei, la data plăţii, cu titlu de daune morale.
A respins ca nefondate, restul pretenţiilor solicitate cu acest titlu.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu a reclamantei, datorită situaţiei materiale prospere, considerată drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă la care a fost supusă familia reclamantei şi se constituie într-o privare de libertate, reclamanta îndeplinind cerinţele art. 5 alin. (1) lit. a) din lege pentru a putea pretinde acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a ţinut seama şi de faptul că reclamanta beneficiază de dispoziţiile Decretului-lege 118/1990, de peste 18 ani, sub aspectul primirii unei sume lunare de bani şi a altor gratuităţi.
Apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale care, prin Decizia nr. 104/ C din 14 februarie 2011, a schimbat în tot sentinţa iar pe fond, a respins acţiunea, ca nefondată.
A respins totodată, apelul formulat de reclamanta V.E., împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că nu se poate susţine că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II al OUG nr. 62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic demersul reclamantei, întrucât normele speciale în domeniu au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Pe de altă parte, se arată, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit în sensul arătat, cadrul general de asumare a răspunderii statului.
Într-un astfel de litigiu, se mai arată, răspunderea Statului Român trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta a beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie de 822 lei lunar, începând cu luna martie 1990, sumă pe care a primit-o în toată această perioadă.
La aceste măsuri direct pecuniare, s-au adăugat şi cele adiacente, de care a putut beneficia în temeiul Decretului-lege 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 ca, scutiri de impozite, asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit, transport urban gratuit etc., ce nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic.
În concluzie, conchide instanţa de apel, statul i-a oferit reclamantei recunoaşterea morală a atingerilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial ca efect al abuzurilor la care a fost supusă de statul totalitar, aceasta beneficiind de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind necesară complinirea lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamanta V.E. care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică Decizia din apel, pe considerentul greşitei respingeri a acţiunii în condiţiile în care, se arată, suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu de către regimul comunist, nu sunt nici pe departe „acoperite" de indemnizaţia precum şi de celelalte gratuităţi oferite prin aplicarea prevederilor Decretului-lege 118/1990.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins însă în considerarea unor alte argumente legale, decât cele reţinute de instanţa de apel.
Problema de drept la care se face trimitere prin motivarea deciziei atacate – ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală – a fost definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7.noiembrie.2011 - Partea I, a statuat că efectele dispoziţiei legale declarată ca nefiind conformă Constituţiei nu se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, ca în cazul actelor juridice convenţionale, ale căror efecte sunt guvernate după regula tempus regit actum.
Astfel, s-a decis că nu este vorba, în această situaţie, despre raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere.
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supravieţuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Or, din perspectiva acestei dezlegări, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă, norma pe care s-a întemeiat demersul judiciar al acesteia, nu mai exista şi nici nu se putea considera că ultraactivează, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Tot astfel, nefiind pronunţată în cauză o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare, nu se putea invoca nici existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, instanţa de apel, trebuia să examineze efectele deciziei Curţii Constituţionale asupra textului pe care s-a fundamentat demersul judiciar.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, respingerea acţiunii formulată de reclamantăjustificându-se prin faptul că la data de 14 februarie 2011, când s-au soluţionat apelurile, dreptul pretins de aceasta nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" în sensul art. 1 al Protocolului 1, adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşa fiind, recursul urmează a se respinge doar în considerarea celor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.E. împotriva deciziei nr. 104/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 349/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 345/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
