ICCJ. Decizia nr. 352/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 352/2012
Dosar nr.1845/115/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 28 aprilie 2010, reclamantul V.S., a solicitat instanţei - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice - să constate caracterul politic al „condamnării" bunicii sale V.I. şi a mamei sale V.R. şi, pe cale de consecinţă, să oblige pârâtul la plata unei despăgubiri în valoare de 1.000.000 euro reprezentând daune morale pentru deportarea sa în Bărăgan împreună cu întreaga familie.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că urmare măsurii administrative abuzive a strămutării, la 18 iunie 1951, li s-a stabilit domiciliu forţat în Câmpia Bărăganului, satul Valea Viilor (Feteştii Noi) până la data de 27 iulie 1955, când li s-a ridicat restricţia de domiciliu obligatoriu.
Se mai arată că în toată această perioadă, familia deportaţilor a suferit privaţiuni şi condiţii inumane de subzistenţă iar în 1955 când li s-a permis întoarcerea acasă, au găsit gospodăria distrusă şi au fost marginalizaţi, fiind în continuare supuşi opresiunilor regimului totalitar.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Caraş-Severin, prin sentinţa civilă nr. 1481 din 15 septembrie 2010, a admis în parte acţiunea şi în consecinţă l-a obligat pe pârât, la plata sumei de 7.500 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantului i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţe dăunătoare neevaluabile în bani, care au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale, onoarea, reputaţia precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, vătămări care îşi găsesc expresia în durerea morală încercată de reclamant şi familia sa.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, precum şi măsurile reparatorii acordate deja mamei reclamantului, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 226/ A din 15 februarie 2011, a schimbat sentinţa şi a respins acţiunea în totalitate.
A respins totodată apelul declarat de reclamant, împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că instanţa trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 147 din Constituţie.
Or, conchide instanţa de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale decurge şi din principiul înscris în art. 47 alin. (4) şi art. 51 din Constituţie, conform căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este obligatorie. Astfel, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puţin de instituţiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României,
În cauză, a declarat recurs în termen legal reclamantul V.S., care invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. susţine în esenţă că acţiunea a fost greşit respinsă în condiţiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunţării unei soluţii în primă instanţă.
Instanţa trebuia să aplice, mai susţine recurentul, principiul neretroactivităţii legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice ce se ivesc după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a circuitului civil.
Se face totodată trimitere şi la criteriul echităţii instituit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 15 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultra-activează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul V.S. împotriva deciziei nr. 226/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 351/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 349/2012. Civil → |
|---|
