ICCJ. Decizia nr. 349/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 349/2012
Dosar nr.13894/118/2009
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa, secţia civilă, la 16 decembrie 2009, reclamanta T.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro, în echivalent lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că măsura de stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 în comuna Zagna Vădeni, judeţul Brăila, este o măsură administrativă cu caracter politic, prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 331 din 22 februarie 2010, a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 15.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că reclamanta împreună cu familia sa, au fost ridicaţi la data de 18 iunie 1951 din localitatea de domiciliu, situată în comuna Săcălaz, judeţul Timiş şi dislocaţi în comuna Zagna Vădeni, judeţul Brăila, până la data de 27 iulie 1955. A arătat că perioada menţionată, a fost una de privaţiuni fizice şi suferinţe psihice, membrii familiei sale fiind nevoiţi să supravieţuiască în condiţii grele, în lipsa unor minime cerinţe locative, de hrană şi apă, fără asistenţă medicală şi condiţii de igienă. S-a considerat că această măsură întruneşte cerinţele art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, putând fi echivalentă, datorită efectelor sale de privare de libertate.
Sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, prima instanţă aplicând principiile afirmate în jurisprudenţa constantă a Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, faţă de vârsta reclamantei la momentul luării măsurii, perioada restricţiei domiciliare (de patru ani şi o lună), caracterul abuziv şi opresiv al măsurii, perioada de timp de peste 50 de ani (ce a trecut de la momentul măsurii), care a înlăturat în mare parte sentimentele negative resimţite ulterior şi faptul că s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă combinat cu drepturile pecuniare acordate, o indemnizaţie în cuantum total de 15.000 euro reprezintă o reparaţie justă şi echitabilă.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel ambele părţi.
Prin încheierea de la 14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 al. 5, art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Cauza a fost suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 110/ C pronunţată la 14 februarie 2011 a admis apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Prin aceeaşi hotărâre s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu se poate constata că declararea neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG art. 62/2010, prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic demersul reclamantei, întrucât normele speciale în materie (Decretul - Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun.
Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
S-a avut în vedere că răspunderea Statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi, cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
S-a reţinut că reclamanta T.V. a beneficiat de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie de 822 lei lunar, începând cu luna martie 1990, conform Hotărârii nr. 1568 din 7 mai 1991, emise de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990 şi i s-a recunoscut perioada totală de şase ani, o lună şi douăzeci şi opt de zile ca vechime în muncă.
De asemenea, s-a constatat că la aceste măsuri pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care a putut beneficia în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 828 din 6 iunie 2002 fiindu-i recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă), aceste compensaţii conturând interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor persoanelor supuse unor măsuri cu caracter politic.
S-a concluzionat că, în speţă, compensaţiile acordate reclamantei, respectiv suma acordată cu titlu de indemnizaţie pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoaşterii dreptului sunt proporţionale, sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive şi consecinţele acesteia în plan familial şi profesional, astfel că nu este necesară complinirea lor în modalitatea pretinsă prin acţiune.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs în termenul legal reclamanta T.V., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a susţinut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
În acest context, s-a învederat că instanţa de apel a omis împrejurarea că recurenta a fost persoană persecutată politic începând cu anul 1951 şi până în anul 1989, fără a beneficia, timp de peste 30 de ani de vreo despăgubire din partea Statului Român.
S-a arătat, totodată, că indemnizaţia primită de recurentă în baza Decretului Lege nr. 118/1990 are o natură diferită, fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei de domiciliu obligatoriu, iar suferinţele fizice şi psihice suportate nu au fost acoperite de indemnizaţia primită şi de celelalte drepturi prevăzute de actul normativ menţionat.
Examinând criticile invocate de recurenta reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluţionării, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval nu sunt puse de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege, prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat, încă, o cerere.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii publicată în M.OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv.
Nu se poate reţine că, întrucât acţiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, guvernat de regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba de o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii.
Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric.
În speţă, reclamanţii nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul.
În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenţie a legiuitorului, ci a Curţii Constituţionale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă şi al cărei scop îl constituie garantarea supremaţiei Constituţiei.
Ca atare, se va constata, substituindu-se motivarea instanţei de apel, că nu se impunea analiza pe fond a pretenţiilor reclamantei, în condiţiile în care s-a înlăturat norma cu caracter special cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, această problemă de drept fiind, de altfel, dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, (dată la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.).
Curtea va reţine că toate criticile invocate de recurenta reclamantă vizează nelegalitatea deciziei atacate pentru nesocotirea criteriilor de apreciere a prejudiciului moral, în condiţiile în care compensaţiile acordate în baza Decretului Lege nr. 118/1990 nu au acoperit integral suferinţele fizice şi psihice suportate în perioada de domiciliu obligatoriu. Se va constata că, faţă de inexistenţa temeiului legal al cererii reclamantei, ca efect al constatării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca normă cu caracter special, nu se mai impune analiza criticilor invocate de reclamantă în motivarea căii de atac.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T.V. împotriva deciziei nr. 110/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 352/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 348/2012. Civil → |
|---|
