ICCJ. Decizia nr. 3496/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3496/2012
Dosar nr. 1096/117/2010
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 427/2010 din 12 mai 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1096/117/2010 a fost admisă în partea acţiunea formulată de reclamantul G.V., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. b), art. 3 lit. b), art. 5 din Legea nr. 221/2009, art. 1 şi 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990, art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 şi în consecinţă:
S-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de reclamant prin sentinţa penală nr. 111 din 22 februarie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, în Dosar nr. 45/1952 şi a măsurilor administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, dispuse prin Decizia nr. 7053 din 01 octombrie 1957, Decizia nr. 15665 din 17 septembrie 1959 şi Decizia nr. 16248 din 25 septembrie 1961 ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 120.000 euro, respectiv echivalentul în lei a acestei sume la data plăţii şi la 200 RON cheltuieli parţiale de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Din sentinţa penală nr. 111 din 21 februarie 1952 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, secţia I-a, în Dosar nr. 45/1952, depusă la dosar în copie certificată de C.N.S.A.S., a rezultat că reclamantul G.V., născut în comuna P., jud. Sălaj, domiciliat în comuna R. jud. Cluj, a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare corecţională, 2 ani interdicţie corecţională şi 400 RON amendă corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. 4 C. pen.
Totodată inculpatul a fost obligat să plătească statului 200 RON cheltuieli de judecată şi i s-a computat prin pedeapsa aplicată detenţia preventivă începând cu data de 10 octombrie 1951.
Potrivit biletului de eliberare din anul 1957, întocmit de Penitenciarul Gherla, G.V. a executat pedeapsa stabilită prin sentinţa nr. 111/1952 până la data de 07 octombrie 1957, iar după eliberarea din penitenciar, reclamantului i s-a stabilit domiciliul obligatoriu prin mai multe decizii ale Ministerului Afacerilor Interne, pe timp de 24 luni în comuna V.V., Raionul Feteşti, regiunea Constanţa, în comuna R., Raionul Feteşti, jud. Constanţa, începând cu 01 octombrie 1959 şi pe timp de 24 de luni în comuna L., Raionul Feteşti, regiunea Bucureşti, începând cu data de 07 octombrie 1961.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea pronunţată pentru fapta prevăzută de art. 209 C. pen. din 1936 republicat în anul 1948 cu modificările şi completările ulterioare, constituie de drept condamnări cu caracter politic.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. a) din acelaşi act normativ, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe dispoziţiile Hotărârilor Consiliului de Miniştrii nr. 337/1954 (...) nr. 237/1957.
Pentru reclamant măsura domiciliului obligatoriu s-a întemeiat pe dispoziţiile Hotărârilor Consiliului de Miniştrii nr. 337/1954 şi 237/1957.
Tribunalul a constatat că, raportând starea de fapt reţinută în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009, a rezultat că primul capăt de cerere prin care reclamantul a solicitat constatarea de drept a caracterului politic a condamnării suferite de el şi a măsurilor administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu este pe deplin întemeiat.
Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic sau au tăcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic este îndreptăţită la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi a O.U.G. nr. 214/2009.
În ce priveşte întinderea prejudiciului, instanţa a reţinut că în perioada trăită de reclamant între octombrie 1951 şi 1963 şi chiar ulterior acesteia, acesta a fost supus măsurilor de urmărire şi supraveghere a fostei securităţi, ce i-au creat un prejudiciu nemăsurat, răpindu-i practic o perioadă însemnată din viaţă.
Despăgubirea ce poate fi acordată în baza Legii nr. 221/2009 în mod cert nu mai are cum să-i returneze reclamantului acea perioadă din viaţă, de aceea întinderea ei trebuie stabilită astfel încât să constituie o reparaţie rezonabilă şi echitabilă pentru reclamant.
În temeiul dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 118/1990, prin hotărârea din 12 decembrie 1990 reclamantul a obţinut acordarea drepturilor prevăzute de acest act normativ.
Dacă se are în vedere că în acest moment indemnizaţia acordată de lege pentru fiecare an de detenţie sau domiciliul obligatoriu este de 200 RON, rezultă că pentru cei 12 ani recunoscuţi reclamantului prin hotărârea mai sus menţionată, reclamantul primeşte în acest moment o indemnizaţie de 2.400 RON.
Cuantumul acestei indemnizaţii a fost modificat periodic în timp, cuantumul indemnizaţiei a fost mai mic decât în prezent, însă proporţia actuală dintre acest tip de indemnizaţie şi salariul mediu brut pe economie avut în vedere la indexarea drepturilor de asigurări sociale a fost păstrată şi în perioadele anterioare.
La această indemnizaţie se adaugă celelalte drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, cum ar fi medicamente gratuite, transport gratuit, scutiri de impozite şi taxe locale, bilete gratuite de tratament.
Luând in considerare toate aceste drepturi de care a beneficiat reclamantul o perioadă de aproape 20 de ani, instanţa a apreciat că acestea acoperă într-o mare măsură destul de însemnată prejudiciul moral suferit de reclamant.
Având în vedere durata detenţiei, a măsurilor administrative la care a fost supus reclamantul şi împrejurarea că acesta beneficiază de aproape 20 de ani de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, tribunalul a apreciat că suma de 120.000 euro, respectiv echivalentul în lei a acestei sume la data plăţii constituie o despăgubire rezonabilă şi echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, obligând pârâtul la plata acestei sume în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 321/A/2011 din 09 decembrie 2011 a respins apelul formulat de reclamantul G.V., decedat în cursul apelului, moştenitorul fiind G.D.V., continuator al căii de atac promovate de reclamant.
A admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 427 din 12 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 1096/117/2010 pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea pentru plata daunelor morale şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate pentru constatarea caracterului politic şi plata cheltuielilor de judecată.
A obligat pe intimatul apelant Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească apelantului G.D.V. suma de 600 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin calea de atac exercitată de către reclamant, acesta a cerut majorarea cuantumului daunelor morale solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar pârâtul a solicitat respingerea acţiunii.
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, publicată în M. Of., s-a stabilit că urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of.
Dat fiind caracterul obligatoriu instituit prin art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., al deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii, statuându-se pe această cale că temeiul de drept pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea şi-a încetat efectele, în baza art. 312 alin. (1), curtea a admis apelul pârâtului şi a respins apelul reclamantului, menţinând dispoziţia vizând constatarea caracterului politic al condamnării şi măsurilor administrative suferite de reclamantul G.V., în prezent decedat, precum şi cea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Chiar în situaţia în care apelul reclamantului a fost respins pe considerentele arătate, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., intimatul apelant Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să plătească apelantului G.D.V. suma de 600 RON, cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, avându-se în vedere că la data promovării acţiunii exista un temei de drept adoptat de legiuitorul român pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea, declanşând prezentul litigiu.
Împrejurarea că ulterior s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiei legale ce a servit ca temei de drept în promovarea litigiului de către reclamant, iar mai apoi instanţa supremă a statuat în cadrul recursului în interesul legii că acel temei de drept şi-a încetat efectele urmare a deciziilor Curţii Constituţionale, nu poate avea ca şi consecinţă privarea reclamantului de dreptul de a-şi recupera cheltuielile de judecată ocazionate de purtarea prezentului litigiu.
Această situaţie de adoptare a unei dispoziţii legale, declarate ulterior neconstituţională, constituie culpa exclusivă a statului, care, a bulversat sistemul legislativ prin edictarea unei norme neconstituţionale, aspect care nu putea fi prevăzut de cetăţenii cărora această normă li se adresa.
Decizia civilă nr. 321/A/2011 din 9 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a fost atacată cu recurs de ambele părţi.
I. Recurentul reclamant G.D.V., prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că în cauză, instanţa de apel a aplicat greşit Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360/2010, ale Curţii Constituţionale.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-reclamant arată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât cererilor de chemare în judecată formulate după data publicării sale – 15 noiembrie 2010, ceea ce nu este cazul în speţă, unde acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 12 mai 2010, dată la care Legea nr. 221/2009 era în vigoare şi îşi producea efecte depline în integralitatea ei.
Prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale unei acţiuni formulate anterior publicării acesteia, instanţa de apel a încălcat prevederile exprese ale art. 147 din Constituţia României coroborate cu art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes de la momentul publicării lor în M. Of., dar şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la un proces echitabil.
Faţă de aceste texte constituţionale şi legale, invocarea în cadrul unei căi de atac a unei prevederi legale defavorabilă reclamantului, şi anume Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, în detrimentul prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată şi care erau în vigoare la data înregistrării acestei cereri şi respectiv, la data pronunţării hotărârii primei instanţe – 12 mai 2010, încalcă evident şi discreţionar dreptul reclamantului la un proces echitabil. Aceasta deoarece, demersul judiciar iniţiat s-ar fi putut soluţiona irevocabil înainte de intrarea în vigoare a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recurentul-reclamant a susţinut că, în calitate de cetăţean al unei ţări membre a UE, are dreptul ca demersul său judiciar, întemeiat pe prevederile unei legi în vigoare, să fie soluţionat în baza acelei legi, fiind profund inechitabil în sensul prevăzut de Tratatul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului să i se opună pe parcursul derulării procesului o prevedere legală defavorabilă, intrată în vigoare ulterior datei înregistrării acţiunii.
În opinia sa, raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a Statului Român de a acorda despăgubiri morale suferite de persoanele supuse măsurilor abuzive ale fostului regim totalitar, este eronat, întrucât face abstracţie de prevederile imperative ale art. 998 C. civ., referitoare la repararea prejudiciului material sau moral cauzat. Statul Român are obligaţia reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. indiferent de existenţa sau inexistenţa unor legi reparatorii speciale.
Pe de altă parte, dând eficienţă retroactivă Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 147 din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd expres că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte de la data publicării lor în M. Of. al României. Or, hotărârea primei instanţe, criticată de pârât în apel prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a fost pronunţată înainte de publicarea în M. Of. a acestei decizii, aşa încât această hotărâre nu putea fi legal cenzurată prin prisma efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recurentul pârât prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 18 septembrie 2012, a cerut respingerea recursului reclamantului ca neîntemeiat.
II. Prin recursul declarat, împotriva aceleiaşi decizii, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, a solicitat modificarea deciziei în sensul respingerii în tot a acţiunii reclamantului, ca fiind lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării numitului G.V., în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2000 prin care s-a constatat că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foştii deţinuţi politic în perioada comunistă nu mai există obligaţia statului de a le acorda.
În urma admiterii recursului său, al respingerii petitului privind constatarea caracterului politic al condamnării se impune şi modificarea deciziei instanţei de apel privind înlăturarea obligării Statului Român de la plata cheltuielilor de judecată, la fond şi apel.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele;
I. Cu privire la recursul reclamantului G.D.V.;
Analizând recursul reclamantului, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:
Recursul reclamantului, având ca obiect neacordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant, urmare a condamnării autorului său şi a măsurilor administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu al acestuia, se întemeiază în drept pe prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a condamnării şi a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus tatăl său în perioada comunistă, prin care acesta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care a beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârşite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivitătii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura tăcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Rezultă că, raportat la aceste considerente, care înlocuiesc motivarea din decizia recurată, soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantului este corectă, impunându-se a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Or, în raport de această situaţie, aspectele privind răspunderea civilă delictuală a statului, întemeiate pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., nu pot fi analizate în această fază procesuală, avându-se în vedere pe de o parte, că acestea au fost invocate pentru prima dată în recurs, omisso medio, iar pe de altă parte, că reclamantul nu avea posibilitatea să invoce ambele temeiuri de drept pentru acordarea daunelor morale, în condiţiile existenţei Legii nr. 221/2009, ca lege specială, pe care acesta şi-a întemeiat de altfel acţiunea la fond, aspecte analizate atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa apel.
Nu se poate reţine nici încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în speţă nefiind constatată existenţa vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidenţă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanţelor de recurs.
II. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna:
Pentru prima critică formulată în cauză de recurentul pârât, referitoare la constatarea nelegală a caracterului politic al condamnării suferite de antecesorul reclamantului, este de observat că aceasta nu putea fi formulată pentru prima dată în recurs, omisso medio, trecând peste apel, în condiţiile în care criticile sale din apel au vizat numai daunele morale la care a fost obligat Statul Român şi modalitatea în care s-a realizat cuantificarea acestora.
Nici critica recurentului pârât, referitoare la greşita obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată, la fond şi în apel, nu poate fi primită.
Pârâtul recurent a căzut în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant la fond şi în apel.
Cheltuielile de judecată se suportă de partea care a căzut în pretenţii şi nu de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea în justiţie, aşa cum lasă să se înţeleagă recurentul pârât prin criticile formulate.
Prin urmare, obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se întemeiază, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală ce aparţine părţii care a ocazionat declanşarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedeşte cu însuşi cuprinsul hotărârii judecătoreşti de finalizare a cestei proceduri.
Or, în cauză, instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamantului, sub aspectul acordării despăgubirilor solicitate pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării tatălui său pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut şi pedepsit de art. 209, art. 3 lit. a) C. pen. din 1936 şi a măsurilor administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, reţinute în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) şi art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar instanţa de apel a admis apelul pârâtului şi a înlăturat dispoziţia privind acordarea sumei solicitate cu titlu de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionale a disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, această situaţie nefiind creată din cauza acestuia, ci din culpa legiuitorului care a emis un act normativ ce ulterior s-a dovedit a avea dispoziţii neconstituţionale.
Faţă de cele expuse, în cauză, instanţa de fond dând eficienţă acestor prevederi în calcularea întinderii cheltuielilor de judecată datorate de partea căzută în pretenţii, a procedat corect la obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată parţiale, în limita pretenţiilor admise, iar instanţa de apel la plata cheltuielilor de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat în sumă de 600 RON.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamantului şi pârâtului, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul G.D.V. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj împotriva deciziei civile nr. 321/A/2011 din 9 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3495/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3497/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
