ICCJ. Decizia nr. 3495/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3495/2012
Dosar nr. 488/119/2010
Şedinţa publică de la 19 septembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Constată că prin acţiunea înregistrată la 10 martie 2010, reclamantul B.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, ca pe temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său B.S., prin sentinţa penală nr. 504/1951 a Tribunalului Militar al Garnizoanei oraşului Stalin pentru delictul de instigare publică la pericol, faptă prevăzută de art. 365 C. pen. din anul 1938.
S-a mai cerut ca pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro în echivalent în lei la cursul valutar Băncii Naţionale a României de la data plăţii, în favoarea reclamantului, în calitate de moştenitor după tatăl său B.S., decedat la 13 februarie 1954, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnarea de mai sus, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 689 din 24 iunie 2010 Tribunalul Covasna a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna cu sediul în municipiul Sfântu Gheorghe.
A constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, B.S. (A.), născut la 13 noiembrie 1896 în localitatea B. judeţ Covasna, fiul lui F. şi J., decedat la 13 februarie 1954, pentru săvârşirea delictului de instigare la delictul de pericol public, prevăzut şi pedepsit de art. 120 C. pen. Regele Carol al II-lea cu art. 365 din acelaşi cod, ca urmare a pronunţării sentinţei penale nr. 504 din 27 martie 1951 a Tribunalului Militar al oraşului Stalin, definitivă prin decizia penală nr. 2436 din 28 iunie 1951 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna să plătească reclamantului suma de 30.000 euro, prin echivalent în lei din data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl sau în urma condamnării mai sus arătate.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna să plătească reclamantului B.A. suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, s-au reţinut următoarele:
Este evident că B.A. este una şi aceeaşi persoană cu B.S., născut la 13 noiembrie 1896, astfel cum rezultă din extrasul registrului de naştere al comunei B. şi este numai o eroare materială, susceptibilă de rectificare potrivit Legii nr. 119/1996, faptul că în certificatul de deces şi în extrasul din registrul de deces al comunei G., s-a înscris ca şi dată a naşterii lui B.S., data de 13 februarie 1896, ce apare şi în practicaua sentinţei penale nr. 504 din 27 martie 1951 a Tribunalului Militar al oraşului Stalin.
S-a constatat că reclamantul B.A. este fiul lui B.A. sau S., condamnat prin sentinţa penală mai sus amintită, că reclamantul are calitate procesuală activă în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind descendent de gradul I al persoanei condamnate, având dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din actele dosarului a rezultat, că tatăl reclamantului a fost condamnat la 2 ani de închisoare contravenţională facându-se aplicarea art. 292 şi 463 Codul Justiţiei Militare şi art. 365 C. pen. Carol al II-lea, reţinându-i-se delictul de instigare la pericol public prin stricarea mijloacelor de comunicaţii, în fapt activitatea pentru care a fost condamnat fiind aceea că a îndemnat pe numitul Z.Z. să taie firele telefonice pentru a întrerupe orice legătură a autorităţilor din comuna G. cu autorităţile centrale.
Fapta tatălui reclamantului a survenit pe fondul unei revolte a locuitorilor comunei G. din toamna anului 1950, revoltă determinată de nemulţumirea acestora în legătură cu înfiinţarea în acelaşi an a unei gospodării agricole colective în comună, având ca preşedinte pe numitul F.l., ulterior inculpat şi condamnat în acelaşi dosar cu B.S.
Prin sentinţa de condamnare nr. 504/1951 a Tribunalului Militar al oraşului Stalin s-a dedus detenţia preventivă a condamnatului B.A. începând cu data de 24 noiembrie 1950, soluţia tribunalului fiind definitivă prin decizia nr. 2436 din 28 iunie 1951 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie.
Tatăl reclamantului a fost închis de la 24 noiembrie 1950 şi până la 22 noiembrie 1952, astfel cum acest lucru rezultă din copia foii matricole penale din 22 decembrie 1950 eliberată de Penitenciarul oraşului Stalin, în acest document menţionându-se că fapta care a atras condamnarea se caracterizează prin propagandă contra colectivizării, cel condamnat nemuncind în penitenciar.
Situaţia executării pedepsei rezultă şi din adresa Penitenciarului oraşului Stalin către Biroul Judeţean de cazier şi Identificare Trei Scaune.
În ceea ce priveşte locul executării pedepsei, din declaraţiile martorilor K.K. şi J.D. se desprinde faptul că B.A. a fost arestat preventiv la Braşov, ispăşindu-şi condamnarea la Penitenciarul Poarta Alba din judeţul Constanţa, aceeaşi martori relatând că pe perioada anchetei penale tatăl reclamantului a fost bătut cu picioarele şi electrocutat, ceea ce i-a şi atras îmbolnăvirea, iar pe perioada detenţiei în penitenciar, a avut parte de un tratament la fel de dur, dovadă că la momentul liberării organele de securitate spuneau celor care ieşeau din penitenciar, că nu au voie să relateze cele petrecute în închisoare în caz contrar urmând să fie aduşi înapoi.
Ambii martori au declarat că decesul tatălui reclamantului în anul 1954 s-a datorat faptului că bătut fiind cu picioarele, s-a îmbolnăvit de stomac.
Instanţa a reţinut că, nu este vorba de o condamnare de drept cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, însă condamnarea suferită de tatăl reclamantului se înscrie în categoria celor prevăzute de art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, în sensul că fapta pentru care a fost judecat şi condamnat a fost săvârşită urmărindu-se unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, în sensul că susţinând acea revoltă de la G. din anul 1950 împotriva colectivizării şi a predării familiilor de chiaburi, B.A. sau S. nu a făcut altceva decât să-şi manifeste împotrivirea faţă de ordinea socială instaurată până la 14 decembrie 1989, având credinţa că instigând la tăierea liniilor telefonice va contribui la reuşita revoltei care urmărea desfiinţarea gospodăriei agricole colective la G., cu consecinţa păstrării în continuare a proprietăţii private şi a zădărnicirii nivelării sociale, în sensul eliminării din comună a celor mai înstăriţi.
Un atare scop este menţionat de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din O.U.G. nr. 214/1999, astfel că este greşit a se susţine că nu este vorba nici măcar de o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a admis în parte acţiunea reclamantului, constatând caracterul politic al condamnării suferite de tatăl acestuia.
Întinderea precisă a prejudiciului nu se poate cunoaşte, fiind cert că arestul preventiv şi detenţia au prilejuit celui condamnat o serie de chinuri şi privaţiuni, condamnarea fiind extrem de dureroasă şi pentru faptul că tatăl reclamantului nu a mai putut trăi alături de fiul şi fiica sa, fiind despărţit şi de soţie.
Pentru acoperirea acestui prejudiciu care a produs atât traume psihice cât şi fizice celui condamnat, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa a obligat pârâtul să achite reclamantului, căruia i-a fost transmisă pe cale succesorală creanţa în despăgubiri, suma de 30.000 euro, prin echivalent în lei din data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său.
În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia civilă nr. 111/Ap din 18 octombrie 2011, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B.A. şi excepţia lipsei calităţii procesuale a apelantei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna în numele Ministerului Finanţelor ca reprezentant al Statului Român.
A respins apelul declarat de reclamantul B.A. împotriva sentinţei civile nr. 689 din 24 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Covasna şi a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva aceleiaşi sentinţe pe care a schimbat-o în parte în sensul că, a respins acţiunea reclamantului B.A. privind obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna la plata despăgubirilor morale.
A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantului B.A. suma de 250 RON în loc de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie, curtea a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna, a fost corect respinsă de către prima instanţă având în vedere că menţionarea greşită a datei naşterii antecesorului reclamantului, respectiv, 13 februarie 1896 în loc de 13 noiembrie 1896, constituie o eroare materială, iar din coroborarea înscrisurilor de la dosar, rezultă faptul că B.A. este una şi aceeaşi persoană cu B.S.
Nefondată este şi excepţia lipsei calităţii procesuale a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Covasna de a formula cererea de apel, invocată de apelantul reclamant, întrucât aceasta a promovat calea de atac în numele Statului Român ca reprezentantă în teritoriu a Ministerului Finanţelor Publice, împuternicită prin mandatul din 21 iulie 2010.
Pe fondul cauzei, instanţa a respins apelul reclamantului B.A. şi a admis în parte apelul pârâtului Statul Român pentru următoarele considerente:
Daunele morale sunt solicitate de reclamant în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale. Textul declarat ca neconstituţional permitea instanţei judecătoreşti să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral adus persoanei condamnate politic sau care a suferit vreuna din măsurile administrative de aceeaşi natură (art. 1-3 din Legea nr. 221/2009).
Conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Drept urmare decizia instanţei constituţionale, susmenţionată, este obligatorie pentru instanţa judecătorească şi îşi produce efectele indiferent de stadiul procesului, chiar dacă se află în căile de atac.
De asemenea, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, text reiterat şi în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. Este de observat că termenul de 45 zile, calculat de la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a expirat, fără ca să intervină acordul normei cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că prevederea în discuţie şi-a încetat efectele şi în consecinţă instanţa judecătorească se află în imposibilitate de a mai hotărî în sensul acordării despăgubirilor morale în temeiul acesteia.
De altfel, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în cadrul recursului în interesul legii, că urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsuri administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Pentru aceste considerente, curtea a admis în parte criticile formulate de apelantul pârât, a schimbat în parte hotărârea apelată în sensul că a respins petitul privind plata de daune morale.
Pentru aceleaşi considerente, a respins şi apelul reclamantului.
Critica formulată în cauză de apelantul pârât referitoare la constatarea nelegală a caracterului politic al condamnării suferite de antecesorul reclamantului, a fost respinsă ca nefondată deoarece prin probele administrate în cauză, s-a dovedit că fapta pentru care a fost judecat şi condamnat tatăl reclamantului se înscrie în categoria celor prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, urmărindu-se unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din O.U.G. nr. 214/2009.
Curtea a reţinut ca fondată şi critica apelantului pârât referitoare la obligarea sa la plata integrală a cheltuielilor de judecată şi în condiţiile în care acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile încuviinţate, respectiv la plata sumei de 250 RON în loc de 500 RON şi a schimbat hotărârea atacată în acest sens.
Decizia civilă nr. nr. 111/Ap din 18 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost atacată cu recurs de ambele părţi.
I. Recurentul reclamant B.A., prin recursul declarat, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică decizia instanţei de apel pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său şi admiterea în tot a acţiunii sale.
În criticile formulate, recurentul reclamant susţine în esenţă că, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită în cauză a Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360/2010, ale Curţii Constituţionale.
În dezvoltarea acestui motiv, recurentul-reclamant a arătat că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât cererilor de chemare în judecată formulate după data publicării sale, 15 noiembrie 2010, ceea ce nu este cazul în speţă, unde acţiunea sa a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 10 martie 2010, dată la care Legea nr. 221/2009 era în vigoare şi îşi producea efecte depline în integralitatea ei.
Prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale menţionate, unei acţiuni formulate anterior publicării acesteia, instanţa de apel a încălcat prevederile exprese ale art. 147 din Constituţia României coroborate cu art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes de la momentul publicării lor în M. Of., dar şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la un proces echitabil.
Faţă de aceste texte constituţionale şi legale, invocarea în cadrul unei căi de atac a unei prevederi legale defavorabilă reclamantului, şi anume Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, în detrimentul prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, pe care a fost întemeiată cererea sa de chemare în judecată şi care erau în vigoare la data înregistrării acestei cereri şi respectiv, la data pronunţării hotărârii primei instanţe, 24 iunie 2010, încalcă evident şi discreţionar dreptul reclamantului la un proces echitabil. Aceasta deoarece, demersul judiciar iniţiat s-ar fi putut soluţiona irevocabil înainte de intrarea în vigoare a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recurentul-reclamant a susţinut că, în calitate de cetăţean al unei ţări membre a UE, are dreptul ca demersul său judiciar, întemeiat pe prevederile unei legi în vigoare, să fie soluţionat în baza acelei legi, fiind profund inechitabil în sensul prevăzut de Tratatul CEDO să i se opună pe parcursul derulării procesului o prevedere legală defavorabilă, intrată în vigoare ulterior datei înregistrării acţiunii.
Pe de altă parte, dând eficienţă retroactivă Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 147 din Constituţia României şi ale art. 31 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, care prevăd expres că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte de la data publicării lor în M. Of. al României. Or, hotărârea primei instanţe, criticată de pârât în apel prin prisma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, a fost pronunţată înainte de publicarea în M. Of. a acestei decizii, aşa încât această hotărâre nu putea fi legal cenzurată prin prisma efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
II. Prin recursul declarat împotriva aceleiaşi decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna-Sfântu Gheorghe, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării numitului B.S., tatăl reclamantului, întru-cât nu se încadrează în disp. art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, astfel că, condamnarea penală a inculpatului B.A. pentru infracţiunea prevăzută la art. 365 C. pen., nu are caracter politic deoarece prin săvârşirea acesteia nu s-a urmărit săvârşirea nici unuia dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
În urma admiterii recursului său, al respingerii petitului privind constatarea caracterului politic al condamnării se impune şi modificarea deciziei instanţei de apel, în sensul înlăturării obligaţiei Statului Român la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 250 RON. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte retine următoarele:
Cu privire la recursul reclamantului B.A.;
Analizând recursul reclamantului, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus tatăl său în perioada comunistă, prin care acesta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care a beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârşite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legala, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Rezultă că, raportat la aceste considerente, care înlocuiesc motivarea din decizia recurată, soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantului este corectă, impunându-se a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cu privire la recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna;
Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, ce se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică adusă deciziei atacate, ce vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, referitoare la constatarea nelegală a caracterului politic al condamnării suferite de antecesorul reclamantului, nu poate fi primită.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, persoanele condamnate penal în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3).
Conform art. 1 alin. (3), constituie, de asemenea condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice faptă prevăzută de legea penală dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999.
Astfel, în urma analizei actelor de la dosar şi având în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel, a reţinut în mod corect că, deşi în cauză nu este vorba de o condamnare de drept cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, totuşi condamnarea suferită de antecesorul reclamantului se înscrie în categoria celor prevăzute de art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, în sensul că fapta pentru care a fost judecat şi condamnat a fost săvârşită urmărindu-se unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/2009, în sensul că susţinând acea revoltă de la G. din anul 1950 împotriva colectivizării şi a predării familiilor de chiaburi, B.A. sau S. nu a tăcut altceva decât să-şi manifeste împotrivirea faţă de ordinea socială instaurată până în decembrie 1989, având credinţa că instigând la tăierea liniilor telefonice va contribui la reuşita revoltei care urmărea desfiinţarea gospodăriei agricole colective la G., cu consecinţa păstrării în continuare a proprietăţii private şi a zădărnicirii nivelării sociale, în sensul eliminării din comună a celor mai înstăriţi.
Un atare scop este menţionat de art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din O.U.G. nr. 214/1999, astfel că este greşit a se susţine că nu este vorba de o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Această constatare judecătorească, a caracterului politic al măsurii menţionate, este de natură să asigure autorului reclamantului o recunoaştere a suferinţelor îndurate de acesta, în toată această perioadă şi justifică soluţia instanţelor şi interesul reclamantului în promovarea acţiunii.
Legea nr. 221/2009 este un act normativ, cu caracter de complinire, elaborat şi adoptat după aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, şi a complinit cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale destinate a repara nedreptăţile comise de regimul politic anterior pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să îşi exercite drepturile fundamentale.
Nici critica recurentului pârât, prin care susţine că în urma admiterii apelului său şi respingerii în tot a acţiunii reclamantului, se impune modificarea deciziei instanţei de apel în sensul înlăturării obligaţiei statului de la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 250 RON, în raport de dispoziţiile art. 274 pct. 1 şi art. 274 alin. (3) C. proc. civ., nu poate fi reţinută.
Pârâtul recurent a căzut în pretenţii în sensul dispoziţiilor art. 274 pct. 1 C. proc. civ., astfel că, în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant la fond.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., instanţa nu poate micşora cheltuielile efectuate cu taxa de timbru, plata experţilor, precum şi cu orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat a dovedit că le-a făcut, însă are dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori va constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat, în limitele prevăzute de tabloul onorariilor minimale.
Rezultă că, în mod justificat, instanţa are posibilitatea modificării cuantumului onorariului de avocat - cu respectarea limitelor minime prevăzute în tabloul onorariilor minimale - în raport de volumul de muncă al acestuia în cauza respectivă şi de valoarea pricinii.
În cauza, instanţa de apel a dat eficienţă acestor prevederi astfel că, în calcularea întinderii cheltuielilor de judecată datorate de partea căzută în pretenţii s-a procedat la diminuarea onorariului de avocat, avându-se în vedere că acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, astfel că pârâtul a fost obligat în mod corect la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu pretenţiile încuviinţate, respectiv la plata sumei de 250 RON în loc de 500 RON şi a schimbat hotărârea atacată în acest sens.
În consecinţă, recurenta nu poate susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care onorariul avocaţial a fost micşorat corespunzător pretenţiilor admise, cu luarea în considerare a culpei pârâtului.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamantului şi pârâtului, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul B.A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Covasna împotriva deciziei civile nr. 111/Ap din 18 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3493/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3496/2012. Civil → |
|---|
