ICCJ. Decizia nr. 355/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 355/2012
Dosar nr.13118/3/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta D.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 150 000 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 07 ianuarie 1953 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, conform dispoziţiilor art. 5 şi urm. din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1114/ F din 17 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte cererea formulată de către reclamanta D.M., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei din ziua plăţii.
În motivarea sentinţei, instanţa a reţinut că reclamanta a făcut dovada strămutării şi a stabilirii domiciliului obligatoriu, a faptului că această măsură s-a luat din considerente politice, astfel că sunt întrunite condiţiile impuse de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, potrivit cu care constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea locului de muncă obligatoriu.
În raport de această situaţie, prima instanţă a constatat că reclamantei i s-a produs un prejudiciu moral prin împiedicarea a folosi locuinţa familiei şi obligarea de a trăi într-un mediu ostil, fără cele necesare traiului, ceea ce creează premisele reparării lui în acord cu art. 5 din Legea nr. 221/2009.
La întinderea cuantumului despăgubirilor, instanţa a avut în vedere faptul că reclamanta a mai beneficiat de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare deportării politice, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, beneficiind de un spor pentru vechime în muncă şi o indemnizaţie de 511 lunar lei pentru fiecare an de deportare, aşa cum rezultă din Hotărârea nr. 3160 din 19 iunie 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta D.M., precum şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
La data de 26 ianuarie 2010, în şedinţă publică, apelanta - reclamantă a depus o precizare la apel, având în vedere modificările survenite prin Decizia Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte declararea ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, înţelegând să îşi precizeze acţiunea, în sensul de a solicita să se aibă în vedere la soluţionarea cauzei şi următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României; Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 şi 14 CEDO.
Prin Decizia nr. 168/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei şi s-a admis apelul pârâtului, în sensul că a fost schimbată în tot sentinţa apelată, iar pe fond a fost respinsă acţiunea ca nefondată.
În considerentele deciziei, s-au reţinut următoarele :
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, curtea de apel a constatat că aceasta a invocat, în primul rând, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, justificat de faptul că prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu permit acordarea de daune morale celor care au fost supuşi unor măsuri administrative, ci doar celor care fost victimele unor condamnări cu caracter politic, pe fondul cauzei susţinând în esenţă acelaşi lucru, întemeindu-şi critica pe aceeaşi interpretare a prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Pârâtul a mai criticat sentinţa atacată, în subsidiar, şi sub aspectul cuantumului prea mare al despăgubirii acordate de prima instanţă.
Curtea de Apel Bucureşti, faţă de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, a considerat că, în speţă, chestiunea inadmisibilităţii nu reprezintă o veritabilă excepţie de procedură, ci este de fapt o simplă apărare de fond ce vizează interpretarea şi aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor menţionate. În realitate, pârâtul susţine că cei care au fost supuşi unor măsuri administrative cu caracter politic, indiferent dacă acest caracter este de drept recunoscut, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 sau este necesară o recunoaştere judiciară a caracterului politic, în condiţiile art. 4 din acelaşi act normativ, legiuitorul nu a recunoscut acestora posibilitatea obţinerii daunelor morale pentru prejudiciul suferit prin aplicarea acestor măsuri abuzive.
Pentru a răspunde criticilor formulate de pârât, instanţa a apreciat necesar să examineze modificările legislative suferite de Legea nr. 221/2009 în intervalul de timp care s-a scurs de la data promovării acţiunii în justiţie şi până la momentul soluţionării apelului.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I şi II din OUG nr. 62/2010.
Concluzionând, faţă de cele statuate cu forţă obligatorie de către Curtea Constituţională, în condiţiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficienţelor, instanţa a constatat că prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, atât sub aspectul acordării de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive), cât şi sub aspectul îndreptăţirii la obţinerea acestor despăgubiri de către soţul şi descendenţii de gradul I şi II ai titularului. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a constatat că, faţă de cele expuse anterior cu privire la actualul context legislativ, examinarea criticii subsidiare referitoare la cuantumul prea mare al daunelor acordate de prima instanţă apare ca fiind inutilă.
De asemenea, curtea de apel a mai reţinut că principala critică formulată de reclamantă în susţinerea apelului se referă la cuantumul insuficient al despăgubirilor stabilite prin sentinţa apelată, critică care, în mod similar, nu mai poate fi examinată faţă de cele statuate de Curtea Constituţională prin deciziile anterior menţionate.
Instanţa de apel a analizat şi precizările formulate de apelanta-reclamantă, prin care a solicitat, în esenţă, ca soluţionarea apelului, faţă de cele statuate de instanţa de contencios constituţional prin deciziile anterior examinate, să se realizeze şi prin raportare la următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţie, Rezoluţia 1096/1996 a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 1481/2006 a Adunării parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/ 34 din 1985 şi art. 5 şi 6 şi 14 din CEDO.
Făcând o analiză detaliată a actelor internaţionale invocate de reclamant în cele ce preced, curtea a constatat că acestea au fost avute în vedere de către instanţa de contencios constituţional la pronunţarea deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 2010.
Examinând coroborativ conţinutul acestor documente internaţionale, instanţa de apel a constatat că acestea au caracterul unor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, scopul lor fiind acela de a duce în conştiinţa comunităţii internaţionale necesitatea condamnării ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât şi ca regim politic, precum şi de a inspira statele, care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor faţă de victimele unui astfel regim de guvernare.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă. Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marja largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Pentru ca aceste documente internaţionale să poată da naştere unor drepturi în favoarea cetăţenilor statelor membre la organizaţia internaţională care le-a elaborat, este necesar ca normele juridice ce le consacră să aibă caracter obligatoriu şi să fie direct aplicabile în ordinea juridică internă.
Principiul aplicabilităţii directe a prevederilor adoptate de organisme internaţionale îl regăsim, ca regulă fundamentală, în dreptul comunitar, în sensul că normele acestuia se bucură de aplicabilitate directă în sistemele juridice naţionale, fără a mai necesară adoptarea în prealabil a unei legislaţii interne suplimentare sau de transformare a dispoziţiilor comunitare în norme interne.
În speţă, reclamanta a invocat unele rezoluţii ale Consiliului Europei în sprijinul drepturilor subiective pe care urmăreşte să le valorifice. Instanţa de apel a considerat necesar să noteze faptul că aceste documente internaţionale emise de Consiliul Europei nu sunt beneficiarele efectului aplicabilităţii direct, de care se bucură normele dreptului comunitar, deoarece nu se înscriu în categoria izvoarelor primare (formate din tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene, la care se adaugă tratatele modificatoare şi protocoalele anexe) şi nici secundare (reprezentate de actele adoptate de instituţiile comunitare, care au caracter obligatoriu) ale dreptului comunitar.
Pe cale de consecinţă, curtea de apel a apreciat că nu se poate considera că aceste documente internaţionale ar consacra în concret vreun drept patrimonial în favoarea victimelor regimului comunist, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul suferit datorită persecuţiei şi abuzurilor la care au fost supuse, ele conţinând doar norme de recomandare, principii orientative, statul fiind suveran în a aprecia în ce măsură alege să le dea eficienţă în legislaţia pe care o adoptă. Spre deosebire de situaţia dreptului comunitar, în cazul actelor emise de Consiliul Europei, nu suntem în situaţia restrângerii suveranităţii statului pentru a ceda prioritate reglementărilor internaţionale, care nu devin astfel parte integrantă din ordinea juridică internă. Prin urmare, nu se poate reţine existenţa unei speranţe legitime în beneficiul celor supuşi unor condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic şi pe cale de consecinţă, nu se poate reţine nici existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO. Având în vedere că nu există o consacrare directă şi efectivă a unui drept la despăgubiri prin documentele internaţionale anterior menţionate, nu rezultă modul în care ar fi incidente prevederile art. 20 din Constituţie, în condiţiile în care nu există o reglementare internaţională mai favorabilă, care să vină în contradicţie cu cea internă, mai restrictivă şi astfel să ia naştere obligaţia judecătorului de a da prevalenţă reglementărilor internaţionale în materia drepturilor omului.
În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 5 din CEDO, curtea de apel a apreciat că, faţă de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi faţă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., care nu permit schimbarea în apel a cauzei juridice a acţiunii deduse judecăţii, nu este posibilă analizarea litigiului din această perspectivă.
În precizarea depusă, reclamanta a invocat şi dispoziţiile art. 6 din CEDO, care consacră dreptul la un proces echitabil. Instanţa de apel a apreciat că nu se poate considera că s-a produs o încălcare a acestui articol, în condiţiile în care la momentul pronunţării deciziilor de către Curtea Constituţională, cauza se afla în faza apelului, hotărârea primei instanţe nefiind definitivă, astfel că nu se poate reţine existenţa unui drept câştigat, stabilit în mod definitiv de către autoritatea judiciară. În acest context, s-a apreciat că nu devin incidente nici prevederile art. 15 alin (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii legii, luând în considerare cele reţine anterior cu privire la caracterul nedefinitiv al hotărârii atacate.
Cu privire la efectele produse de deciziile Curţii Constituţionale asupra prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a considerat că trebuie avut în vedere caracterul obligatoriu al acestor decizii, în sensul că Decizia definitivă a Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice.
În cazul în care se decide că prevederea legala în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, Decizia Curţii Constituţionale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul ,,a posteriori", semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi caresă consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În concluzie, faţă de cele statuate cu forţă obligatorie de către Curtea Constituţională, instanţa de apel a constatat că prevederile art. 5 lit. (a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului (celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive), cât şi sub aspectul îndreptăţirii la obţinerea acestor despăgubiri de către soţul şi descendenţii de gradul I şi II ai titularului.
În cauză, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.M. care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., critică Decizia instanţei de apel pe considerentul greşitei respingeri a acţiunii, susţinând că s-a făcut o eronată apreciere a conţinutului probelor, precum şi a temeiurilor de drept pe care s-a întemeiat cererea de chemare în judecată, ceea ce constituie motive de recurs în cadrul căruia să se reexamineze cauza şi să se pronunţe o hotărâre temeinică şi legală.
Mai susţine recurenta-reclamantă că „în lumina dispoziţiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivităţii, însuşi textul art. 147 alin. (4) din Constituţia României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecăţii încă".
Totodată, recurenta arată că, în favoarea sa, a fost stabilit un drept subiectiv patrimonial prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noţiunii de „bun" în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale" dispune că deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanţei de contencios constituţional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituţionalităţii legilor - a principiului general al neretroactivităţii legilor.
Altfel spus, deşi încă de la pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituţională, efectul constatării neconformităţii textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.
Ca atare, numai până la această dată, prezumţia de constituţionalitate nu este înlăturată şi aplicarea legii nu este afectată, în condiţiile în care nu ne aflăm în situaţia unor acte juridice convenţionale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.
În acest context, nu se poate susţine că textul aflat în vigoare la data iniţierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) îşi prelungeşte efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituţional - prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - şi respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010.
Or, în speţă, Decizia din apel a fost pronunţată la 17 februarie 2011, dată la care - urmare declarării neconformităţii textului cu legea fundamentală şi a publicării în M. Of. a deciziei instanţei de contencios constituţional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretenţiile reclamantei, nu mai exista, şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.
În consecinţă, la momentul la care instanţa de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislaţia internă şi nici nu se putea invoca existenţa unui „bun" din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care în cauză nu fusese pronunţată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.
Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege şi după publicarea în M. Of. a deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care (în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010) prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situaţia în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, pe care şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene, nu i le legitimează".
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta D.M. împotriva deciziei nr. 168/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 358/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 353/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
