ICCJ. Decizia nr. 358/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 358/2012
Dosar nr.7928/1/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 211 din 16 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a Civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A. - prin care, în temeiul dispoziţiilor art. 480 - 481 C. civ., s-a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 172 situat în Bucureşti, str. Vasile Conta, sector 2 şi să se dispună obligarea pârâtei D.I., de a le lăsa imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie - s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului şi s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect acţiunea în revendicare.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, care, prin Decizia nr. 550 din 5 noiembrie 2009 a respins ca nefondate apelurile formulate împotriva sentinţei de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar general cât şi de reclamanţii Z.V.V. şi Z.M.A.
Recursul declarat în cauză de reclamanţi a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală care, prin Decizia nr. 3871 din 18 iunie 2010, a modificat în parte Decizia atacată, a admis apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei nr. 211 din 16 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a Civilă, în sensul că a admis în totalitate cererea de chemare în judecată.
A obligat pârâta D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. Vasile Conta, sc. E, sector 2.
A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut în esenţă că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speţă), constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 şi 59; Cauza Porteanu, paragraful 32 şi, mai recent, cauzele, anterior menţionate, în care, mai tranşant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naţionalizate legal, aşa cum pretind şi recurenţii, îl împiedica să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată, nici o despăgubire).
Ca atare, se mai reţine prin Decizia dată în recurs, buna - credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, contrar celor stabilite de instanţele de fond, cu încălcarea jurisprudenţei citate.
O asemenea constatare echivalează cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi 20 alin. (2) din Constituţia României, ca şi potrivit Deciziei 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii.
În acest context, conchide instanţa supremă, este inutilă evaluarea criteriului de preferinţă relativ la buna - credinţă a intimatei la momentul contractării, cum, de asemenea, nelegal a reţinut instanţa de apel.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul prevalenţei Convenţiei Europene, s-a făcut aplicarea directă a acesteia şi s-a dispus în sensul înlăturării cauzei de privare de proprietate a adevăraţilor titulari, care îi împiedică în redobândirea posesiei.
S-a apreciat că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurenţilor prin obligarea intimatei să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul pe care îl deţine, în baza priorităţii Convenţiei, a ingerinţei constatate, şi a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către chiriaş, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale şi imperativele respectării drepturilor individului recunoscute şi garantate de Convenţie, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Împotriva susmenţionatei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, D.I., pârâtă în cauză, a formulat contestaţie în anulare.
În motivarea căii extraordinare de atac, fundamentată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., se susţine în esenţă că în mod greşit acţiunea a fost admisă în totalitate, prin ignorarea - ca efect al „comiterii unei grave erori materiale" - dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, lege specială în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, care, potrivit chiar deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată în recurs, înlătură aplicaţiunea dreptului comun.
Contestaţia în anulare urmează a fi respinsă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs, mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Ca atare, contestaţia în anulare specială, astfel cum a fost reglementată prin textul invocat ca temei al căii extraordinare de atac, poate fi exercitată numai în condiţiile limitativ prevăzute de acest text, motivele acesteia neputând fi extinse prin analogie, la alte situaţii decât cele vizate în mod expres de legiuitor.
În speţă, contestatoarea confundă semnificaţia sintagmei „greşeală materială" cu pretinse greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau comunitar.
Or, contestaţia în anulare se înfăţişează, în ipoteza analizată, ca o cale extraordinară de atac, de retractare, creată de legiuitor doar pentru remedierea unor greşeli materiale iar nu şi pentru reformarea unor pretinse greşeli de fond.
Cât priveşte teza 2 a textului invocat în sprijinul căii extraordinare de atac - art. 318 C. proc. civ. -, este cert că aceasta nu a fost avută în vedere, în motivarea contestaţiei neinvocându-se o eventuală omisiune de a se cerceta vreunul din motivele de recurs.
Aşa fiind, contestaţia în anulare, urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea D.I. împotriva deciziei nr. 3871 din 18 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimaţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 367/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 355/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
