ICCJ. Decizia nr. 3960/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3960/2012
Dosar nr. 29612/3/2008
Şedinţa publică din 31 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 638 din 27 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta I.G. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin dispoziţia nr. 9777 din 12 martie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost respinsă notificarea formulată de reclamantă pentru restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, întrucât construcţia a fost demolată, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Recurenta – reclamantă a solicitat obligarea pârâtului la data lipsei de folosinţă a imobilului începând cu data depunerii notificării, 13 august 2001, şi până la data soluţionării acesteia, respectiv 12 martie 2008, invocând ca temei juridic dispoziţiile art. 998 C. civ., art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
A reţinut prima instanţă că imobilul nu a putut fi restituit în natură, întrucât a fost demolat ca urmare a efectuării lucrărilor de sistematizare, anterior formulării notificării, că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi putut avea folosinţa imobilului şi nici a existenţei legăturii de cauzalitate directă între faptă şi prejudiciu.
Norma specială priveşte restituirea imobilului, în condiţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, prin echivalent, ce reprezintă valoarea la data expertizării imobilului, teren şi construcţie, valoare ce va fi stabilită de Comisia Centrală.
În ceea ce priveşte invocarea de către reclamantă a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, printr-o jurisprudenţă bine stabilită, Curtea a statuat că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern.
Or, în speţă, creanţa privind dreptul de folosinţă pe perioada 2001 – 2008 de care reclamanta s-ar putea prevala, este o creanţă sub condiţie, deoarece nu poate fi considerată ca având o valoare patrimonială conform art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta I.G. criticând-o ca nelegală şi netemeinică, întrucât notificarea nu a fost soluţionată decât după trecerea a peste 7 ani, iar Fondul Proprietatea fiind calificat de către C.E.D.O. ca nefuncţional.
A mai arătat că pârâtul are un patrimoniu compus din sute de imobile pe care le foloseşte pentru soluţionarea unor cauze, pe simpatii, că a fost lipsită efectiv de rezultatul pe care îl putea obţine dacă notificarea ar fi fost soluţionată în termenul de 60 de zile.
Prin Decizia civilă nr. 235/A din 2 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta I.G., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:
Dispoziţia nr. 9777 din 12 martie 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti nu a fost contestată de reclamantă, astfel că nu mai poate fi pusă în discuţie pe calea unui alt proces natura drepturilor cuvenite reclamantei, aceasta fiind titulara unui drept de creanţă şi nicidecum a unui drept real.
Argumentaţia potrivit căreia respectarea obligaţiei legale de a soluţiona notificarea în termen ar fi avut drept consecinţă restituirea unui bun echivalent, iar folosinţa acelui bun ar fi putut duce la rezultatele financiare stabilite prin expertiză a fost apreciată ca nefiind pertinentă, întrucât acordarea lipsei de folosinţă a imobilului nu este condiţionată de un drept efectiv stabilit în favoarea reclamantei, ci de o eventualitate.
A mai reţinut Curtea că modificarea legislaţiei privind măsurile reparatorii nu poate da reclamantei dreptul la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege.
A fost înlăturată şi critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu motivarea că instanţa nu a fost investită cu o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 9777 din 12 martie 2008, ci cu o acţiune întemeiată generic pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care se solicită acordarea lipsei de folosinţă pentru un imobil.
Curtea a reţinut că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 6 din Convenţie, reclamanta beneficiind de toate garanţiile procesuale, având parte de un proces echitabil.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta I.G. invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în dezvoltarea cărora a susţinut următoarele critici de nelegalitate invocate şi în apel:
Eroarea instanţelor de fond şi de apel este aceea că nu au analizat faptul că pârâtul nu a respectat obligaţia legală de a soluţiona în termen de 60 de zile notificarea înregistrată la 13 august 2001, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 că această încălcare a legii a condus inevitabil la producerea prejudiciului reclamat.
Potrivit Legii nr. 10/2001, atât în varianta de la data de 13 octombrie 2001 cât şi în varianta actuală, în situaţia în care restituirea în natură este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care constau în compensare cu alte bunuri.
În ipoteza în care pârâtul avea (şi are şi în prezent) alte bunuri, dreptul de a opta între acest mod de reparare, compensare şi alt mod prevăzut de lege îi aparţinea.
Că, indiferent dacă ar fi optat pentru un alt bun sau pentru echivalentul imobilului, este indiscutabil că notificarea nu a fost soluţionată, astfel încât urma să primească un răspuns.
A mai susţinut recurenta că, în concret, pârâtul i-a cauzat o pagubă, nu politică şi nici speculativă, ci prin inactivitatea sa voită, i-a încălcat un drept constituţional, acela al libertăţii economice, lipsind-o de resursele materiale/financiare care să îi permită accesul liber la o activitate economică, la liberă iniţiativă, art. 45 din Constituţie.
Că, dispoziţia din 13 martie 2008 emisă de pârât face obiectul contestaţiei ce formează dosarul nr. 13869/3/2008 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care a solicitat măsuri compensatorii pentru imobilul ce a fost preluat abuziv de către Statul Român.
Mai arată recurenta – reclamantă că situaţia dedusă judecăţii trebuia soluţionată având în vedere legislaţia de la data încălcării obligaţiei de către pârât şi nu făcând trimitere la actuala formă a Legii nr. 10/2001, aplicând retroactiv, respectivul text de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României referitoare la neretroactivitatea legii civile.
Că, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în varianta de la data de 12 octombrie 2001, Statul îi recunoaşte dreptul de proprietate, drept pe care nu l-a pierdut niciodată, astfel încât nu poate fi vorba de nicio speranţă iluzorie, ci fără discuţie de speranţa legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Ceea ce a încălcat pârâtul este termenul de soluţionare a notificării, astfel încât repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat nu este justificat nici după trecerea a 10 ani de la momentul apariţiei Legii nr. 10/2001 fiind incidente în speţă prevederile art. 6 şi 14 din Convenţie.
În raport cu cele expuse recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi pe fondul cauzei, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte, constată că recursul declarat în cauză este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Folosinţa reprezintă posibilitatea pe care o are o persoană, în puterea unui drept, de a întrebuinţa un bun sau de a-i culege fructele (cum sunt cele naturale, dar şi civile) având drept premisă condiţia deţinerii de către acea persoană, în stăpânire a bunului, pentru că, numai astfel putem vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat.
Pe fondul cauzei, prin dispoziţia din 12 martie 2008, pârâtul – intimat Municipiul Bucureşti prin Primarul General a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren în suprafaţă de 1150 m.p., pe motiv că terenul este afectat de elemente de sistematizare, construcţia în suprafaţă de 168,00 m.p. şi anexele în suprafaţă de 34,00 m.p. din Bucureşti, Şoseaua Colentina, fiind demolate, sunt imposibil de restituit.
Dispoziţia din 12 martie 2008, emisă de intimatul – pârât nu a fost contestată.
Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, „Dispoziţia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acesteia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară".
Având în vedere aceleaşi dispoziţii ale art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiese că prerogativele posesiei şi folosinţei nu pot fi exercitate de titularul dreptului de proprietate în absenţa dispoziţiei de restituire în natură care îi dă vocaţia de a solicita trimiterea în posesie.
Or, în speţă, recurenta nu a beneficiat de prerogativele posesiei şi folosinţei, astfel încât nu poate solicita lipsa de folosinţă pentru imobilul în litigiu.
În acest context, recurenta are doar un drept de creanţă, neputând pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.
Este nefondată şi critica privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta bucurându-se de toate garanţiile procesuale.
Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulat în cauza de faţă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta I.G. împotriva deciziei civile nr. 235/A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4011/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3672/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
