ICCJ. Decizia nr. 3665/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3665/2012
Dosar nr.5135/83/2010
Şedinţa publică din 23 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2106/D din data de 14 octombrie 2010 Tribunalul Satu Mare a respins ca nefondată cererea reclamantului R.J., formulată împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere că prizonieratul de război, deportarea la muncă forţată în fosta U.R.S.S. sau strămutarea şi stabilirea domiciliului în fosta Iugoslavie, nu se includ în această categorie de măsuri administrative cu caracter politic prevăzute de legea specială, lipsind cel puţin scopul expres determinat de lege al faptei săvârşite.
Altminteri, şi în concepţia art. 3 din OUG nr. 214/1999, măsurile administrative abuzive sunt orice măsuri luate de către organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe, ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (cele mai sus înşirate).
Nu mai puţin este adevărat, că din însuşi titlul Legii nr. 221/2009 rezultă, că obiectul ei este acordarea de despăgubiri pentru condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative cu caracter politic, aplicate de către organele statului român comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru aceste motive s-a respins cererea cuprinzând cele două capete de cerere formulate (cea principală, nepatrimonială, privind constatarea caracterului politic al măsurii, neformulată expres dar subînţelesă şi fără de care cererea în despăgubiri ar fi inadmisibilă, respectiv cea accesorie, privind acordarea de despăgubiri).
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel, înregistrat ca recurs, recalificat ca apel în şedinţa publică din data de 02 iunie 2011, reclamantul R.J., solicitând admiterea acestuia, acordarea unor despăgubiri conform legii.
Prin motivele de apel s-a invocat că tatăl său a fost prizonier în U.R.S.S. în perioada 03 ianuarie 1945–15 septembrie 1947, şi a fost supus la grele suferinţe.
Curtea de Apel Oradea prin Decizia nr. 170/A din 2 iunie 2011 admis ca fondat apelul civil declarat de apelantul reclamant R.J. şi a modificat în întregime în sensul că: a admis acţiunea formulată de reclamantul R.J., în parte, a constatat caracterul politic al măsurii dispuse împotriva defunctului R.E., prizonier în U.R.S.S., în perioada 03 ianuarie 1945–15 septembrie 1947, şi a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească reclamantului 32.000 lei, despăgubiri civile.
În considerentele deciziei s-a reţinut că deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbaţi între 17-45 ani, femei între 18-30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor.
Culpa Statului Român rezultă din împrejurarea că, în speţă, nu există nici o dovadă că după luna martie 1945 acesta ar fi depus diligente pentru recuperarea cetăţenilor săi sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate împotriva acestora.
Cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, este adevărat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul juridic al dreptului de a obţine daune morale, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa consideră însă că această decizie nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci eventual este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
În consecinţă, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, altfel se încalcă implicit art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dreptul la un proces echitabil schimbarea normelor de drept material pe durata derulării unui litigiu contravenind acestui drept.
Pe de altă parte, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, altfel părţilor le este încălcat dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza B. c/a Croaţia).
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs pârâtul şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
În recursul declarat de pârât, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a arătat că acestea au fost supraevaluate întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantului, ca urmare a masurilor luate. De asemenea, după publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Astfel, în temeiul prevederilor Legii nr. 221/2009 se poate solicita si dispune de către instanţa doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări si a masurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără acordarea despăgubirilor morale.
Recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a fost întemeiat tot pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor s-a arătat că deportarea şi implicit prizonieratul nu satisface nici unul din criteriile prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii. De asemenea, măsura nu se situează în timp din punctul de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior. Pe de altă parte, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/2010, au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare (OUG nr. 62/2010), această decizie fiind definitivă şi general obligatorie, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 rep.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele care succed.
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv, de către autorităţile sovietice de ocupaţie, date fiind competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Autorul reclamantului a fost deportat pentru simplul fapt al naşterii lui într-o familie de etnie germană, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009.
Această stare de fapt excede condiţiilor reglementate de Legea nr. 221/2009, ceea ce însă nu echivalează cu o nerecunoaştere a măsurii abuzive dedusă judecăţii, ci doar cu o cale procesuală inadecvată. Din acest motiv, nu se poate reţine că instanţa ar fi încălcat drepturile la nediscriminare şi la un proces echitabil, astfel cum se susţine în motivarea recursului.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât, Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.
Prin urmare, Înalta Curte constată că autorul reclamantului, care a fost mutat forţat şi internat într-o colonie de muncă în fosta U.R.S.S., nu a suferit o condamnare cu caracter politic sau o altă condamnare al cărei caracter politic să se constate de instanţă şi nu a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic sau al unei alte măsuri administrative, pentru ca reclamantul să beneficieze de drepturile reglementate de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Ca atare, este de prisos a se mai analiza critica privind incidenţa dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale în cauză.
Faţă de motivele de mai sus, recursurile sunt fondate şi se vor admite, se va modifica Decizia atacată în sensul respingerii apelului reclamantului şi menţinerii sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 170/A din 2 iunie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică Decizia atacată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul R.J. împotriva sentinţei nr. 2106/D din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă pe care o menţine.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3672/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 3398/2012. Civil → |
|---|
