ICCJ. Decizia nr. 357/2012. Civil. Anulare act. Recurs

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 357/2012

Dosar nr. 1025/1/2011

Şedinţa publică din 24 ianuarie 2012

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 4460/2001, reclamantele M.C., B.C. şi S.H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii SC P. SA, Statul Român, prin Primăria municipiului Sibiu şi Primăria comunei Cristian, admiterea acţiunii având ca obiect contestaţie împotriva Dispoziţiei nr. 790 din 05 iulie 2001, emisă de pârâta SC P. SA Sibiu, şi în consecinţă:

- să se constate nulitatea absolută a încheierilor de intabulare din CF Cristian, a Încheierii nr. 3130/1991 din CF şi a Încheierii nr. 7737/1995 din CF şi a tuturor celor subsecvente;

- să se dispună reunificarea Cărţilor funciare nr. 221 Cristian teren de 1240 mp cu CF nr. 222, teren în suprafaţă de 929 mp cu vila nr. 20 Păltiniş, într-o singură carte funciară, aşa cum a fost iniţial şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare în sensul reintabulării întregului imobil pe numele reclamantelor, în cote egale;

- să fie obligate pârâtele să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în CF reunificat aşa cum s-a arătat mai sus;

- să se dispună nulitatea absolută a contractului de privatizare în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea SC P. SA.

Prin sentinţa civilă nr. 420 din 03 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Sibiu, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantele M.C., B.C. şi S.H. împotriva pârâtei SC P. SA, a fost anulată Dispoziţia nr. 790 din 05 iulie 2001 şi s-a dispus anularea parţială a încheierii de intabulare din CF Cristian şi restabilirea situaţiei anterioare de CF în sensul reînscrierii imobilelor - teren de construcţii cu vila 20 în suprafaţa de 929 mp din CF Cristian pădure în suprafaţă de 1272 mp în CF Cristian - pădure cu vila nr. 20 în suprafaţă de 2201 mp.

Pârâta SC P. SA a fost obligată să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilelor înscrise în CF Cristian, pădure cu vila 20 în suprafaţă de 2201 mp şi în CF Cristian pădure în Păltiniş în suprafaţă de 1240,5 mp, în caz de refuz sentinţa urmând să ţină loc de dispoziţie.

Totodată, pârâta a fost obligată să lase reclamantelor deplina proprietate şi posesie asupra imobilelor înscrise în CF Cristian, pădure cu vila 20 în suprafaţă de 2201 mp şi în CF Cristian, pădure în Păltiniş în suprafaţă de 1240,5 mp.

Au fost respinse celelalte capete de cerere formulate în contradictoriu cu această pârâtă cât şi acţiunea formulată împotriva pârâtului Statul român prin Primăria municipiului Sibiu şi Primăria comunei Cristian.

Pârâta SC P. SA a fost obligată la plata parţială a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâta SC P. SA şi reclamantele M.C., B.C. şi S.H.

Prin decizia civilă nr. 1237/ A din 07 decembrie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost admis apelul pârâtei şi a fost schimbată în tot sentinţa primei instanţe, în sensul că a fost respinsă acţiunea reclamantelor. A fost respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia nr. 7070 din 25 octombrie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantele M.C., B.C. şi S.H., a fost casată Decizia nr. 1237/ A din 07 decembrie 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinându-se că nu a fost efectuată o analiză de fond a apelului, ci doar s-a apreciat acţiunea „ca fiind inadmisibilă în forma în care a fost concepută”.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, prin Decizia nr. 114/ A din 06 iunie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis atât apelul reclamantelor, cât şi apelul pârâtei SC P. SA şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâta să emită dispoziţie de restituire în natură şi pentru imobilul cu nr. top Cabana x şi teren în suprafaţă de 256 mp, a obligat pârâta să lase imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantelor şi a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a încheierilor de intabulare.

Prin Decizia nr. 3406 din 01 iunie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantelor, precum şi recursul pârâtei, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul T.A., a casat Decizia nr. 114/ A din 06 iunie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu s-a conformat Deciziei de casare nr. 7070 din 25 octombrie 2007 prin care s-a stabilit că instanţa de apel era datoare să se pronunţe asupra fondului apelului, că nu poate fi considerată inadmisibilă cererea formulată în temeiul art. 46 din Legea 10/2001, deoarece această prevedere legală are scopul de a putea fi anulate actele juridice, inclusiv cele de privatizare, total sau parţial, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi că problemele de carte funciară ar putea forma obiectul unui alt litigiu, dar nimic nu se opune ca acestea să fie rezolvate concomitent cu fondul litigiului. Pe de altă parte, pârâta SC P. SA a invocat existenţa unui titlu distinct asupra terenului, respectiv H.G. nr. 834/1991, asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat.

Urmare a casării cu trimitere dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 2665.1/1/2006.

Procedând la rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunţat Decizia nr. 185/ A din 16 decembrie 2010, prin care a admis apelul declarat de reclamantele B.C., S.H., M.C. împotriva sentinţei civile nr. 420/2005 pronunţată de Tribunalul Sibiu şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că:

- a fost obligată pârâta SC P. SA să emită dispoziţie de restituire în natură şi pentru imobilul construcţie cabana 21, care constituie anexe - dependinţe ale vilei 20, şi terenul aferent acestuia în suprafaţă de 256 mp intabulat în prezent pe nr. top. în CF Cristian şi amplasat pe nr. top. x - pădure cu suprafaţa totală de 28.074 mp - înscrisă în CF Cristian şi să lase reclamantelor deplina proprietate şi posesie şi asupra acestui imobil;

- a fost admisă acţiunea reclamantelor formulată şi în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Primăria municipiului Sibiu şi Primăria comunei Cristian;

- s-a dispus anularea încheierilor de Intabulare din CF şi restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, în sensul reintăbulării imobilelor înscrise în CF, pădure Păltiniş, în suprafaţă de 1240,5 mp şi în CF, pădure Păltiniş cu vila nr. x, în suprafaţă de 2.201 mp în favoarea proprietarilor de sub B 2, 3, 4, în cote egale de contribuţie, cu titlu moştenire.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A fost obligată pârâta SC P. SA să plătească reclamantelor suma totală de 51.659 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Prin aceeaşi decizie, a fost respins apelul declarat de pârâta SC P. SA împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul T.A. în favoarea acestei pârâte.

În considerentele deciziei s-au reţinut următoarele:

Instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea 10/2001, varianta în vigoare la data introducerii acţiunii, prin care reclamantele au înţeles să conteste Dispoziţia nr. 790/2001, emisă de societatea pârâtă, solicitând restituirea în natură a imobilului notificat, acţiune dublată de o acţiune în rectificare de carte funciară, cu petite specifice acestui tip de acţiune şi acţiunii în revendicare. Prin urmare, reclamantele au urmărit ca printr-o singură acţiune să rezolve situaţia juridică a imobilului lor, pornind de la obligarea societăţii pârâte la restituirea imobilului în natură şi continuând cu rectificarea de carte de funciară în sensul restabilirii situaţiei de carte funciară anterioare preluării imobilului de către stat.

Pe de altă parte, în opinia instanţei de apel, caracterul unitar al acţiunii reclamantelor a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 797/2002, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, aspect tranşat şi de Înalta Curte prin Decizia de casare nr. 7070/2007, care a arătat că problemele de carte funciară ar putea forma obiectul unui alt litigiu, dar nimic nu se opune ca acestea să fie rezolvate concomitent cu fondul litigiului, ci, din contră, este de preferat.

S-a mai reţinut că imobilele care constituie obiectul litigiului, înscrise în CF, cu destinaţia iniţială de pădure, au fost preluate de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, care şi-a intabulat dreptul de proprietate cu Încheierea nr. 569 din 6 aprilie 1962. Anterior naţionalizării imobilele erau proprietatea numitelor Clementina Cojocaru, Hortenzia Sârbu, născute F. şi C.F., intabulate sub B 2, 3, 4, în cote egale, acestea dobândind imobilele de la antecesorul lor F.I. junior, cu titlu moştenire.

Prevederile Decretului nr. 92/1950 contraveneau dispoziţiilor Constituţiei României din anul 1948 (art. 8, 10 şi 16), potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de protecţie specială, cetăţenii fiind egali în faţa legii. Aceste prevederi contraveneau atât prevederilor art. 481 C. civ., cât şi prevederilor tratatelor internaţionale la care România era parte, şi anume Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, atâta timp cât nu există identitate între persoanele care figurau în lista anexă la Decret şi persoanele intabulate în cartea funciară ca proprietari ai imobilului, nu se poate susţine că preluarea a fost făcută cu titlu valabil, întrucât au fost încălcate chiar prevederile Decretului nr. 92/1950, în raport cu care naţionalizarea a fost in personam şi nu in rem.

Împrejurarea că reclamantele nu au formulat un petit distinct prin care să solicite constatarea preluării abuzive a imobilului este lipsită de relevanţă atâta timp cât natura preluării este adusă în atenţia instanţei prin întreaga motivare a acţiunii, iar, pe de altă parte, însuşi faptul că este vorba de un imobil care face obiectul Legii nr. 10/2001, nu poate duce decât la concluzia că ne aflăm în prezenţa unei preluări abuzive a imobilului, instanţa de apel fiind îndrituită ca, pe cale incidentală, să constate că imobilele în litigiu au fost preluate abuziv, în baza unui titlu nevalabil, atât faţă de Constituţia în vigoare la momentul emiterii lui, cât şi faţă de nerespectarea propriilor prevederi.

Instanţa de apel a reţinut că această constatare a caracterului nevalabil al titlului statului are ca principal efect anularea Încheierii de intabulare nr. 569/1962 prin care statul s-a intabulat în cartea funciară, fiind pe deplin aplicabile prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul nr. 115/1938, respectiv cazul de rectificare a unei intabulări dacă titlul în baza căruia s-a săvârşit nu a fost valabil.

Atâta timp cât reclamantele au solicitat anularea încheierii de intabulare prin care Statul Român a devenit proprietar, în mod corect acesta din urmă a fost chemat în judecată şi s-a considerat că are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte acest petit. Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio atribuţie şi nicio obligaţie în sarcina Statului Român este reală şi într-adevăr, raportat la capătul de cerere privind anularea Dispoziţiei nr. 790/2001 emisă de SC P. SA, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, dar calitatea lui este de necontestat în raport de petitele prin care se solicită anularea încheierilor de intabulare prin care acesta a devenit proprietar de carte funciară; nu este posibil a se constata, chiar pe cale incidentală, nulitatea unui titlu de proprietate, fără ca cel ce este titularul său să fie chemat în judecată.

Conform art. 645 C. civ., legea este unul din modurile de dobândire a proprietăţii, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniu lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Bunul fiind transmis Întreprinderii balneoclimaterice Păltiniş Sibiu numai în administrare, conform părţii a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, motiv pentru care în CF societatea pârâtă nici nu este intabulată cu drept de proprietate, ci doar cu un drept de administrare. Acest drept însă este suficient pentru a conferi societăţii pârâte calitatea de unitate deţinătoare a imobilelor în sensul Legii nr. 10/2001.

Pârâta SC P. SA nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul fiind acţionar minoritar deţinând o cotă de 17,881% din capitalul social, care reprezintă 15.073 de acţiuni în valoare totală de 376.825.000 lei, aşa încât în mod corect s-a constatat de către instanţa de fond incidenţa art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, aşa cum este explicat şi în Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, obligaţia de restituire în natură intervine, în sarcina unităţii deţinătoare, şi în cazul în care cota minoritară de capital social deţinută de stat sau de altă instituţie publică acoperă valoarea imobilului notificat. În acest caz, elementul de referinţă este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unităţii deţinătoare de la data intrării în vigoare a legii, societatea comercială deţinătoare fiind obligată a comunica informaţii privind valoarea de înregistrare a bunului imobil solicitat în activul patrimonial al societăţii de la data intrării în vigoare a legii.

Instanţa de apel a constatat necesar a verifica îndeplinirea condiţiilor prevăzute de aceste texte de lege, în speţă nefiind necesară anularea actului de privatizare, cu atât mai mult cu cât privatizarea integrală a societăţii pârâte a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică la data de 10 mai 2002, când fosta A.P.A.P.S. a înstrăinat acţiunile pe care le-a deţinut la SC P. SA.

S-a reţinut, astfel, că în mod corect a constatat tribunalul că raportului juridic dedus judecăţii nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu poate fi admis capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat anularea contractului de privatizare, cu atât mai mult cu cât în speţă nu există probe care să ducă la concluzia că privatizarea societăţii pârâte nu ar fi respectat prevederile legale.

Pe de altă parte, instanţa a mai reţinut că în speţă nici nu sunt incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în cadrul procesului de privatizare, societatea pârâtă a cumpărat acţiuni (corespondent al capitalului social) şi nu active (corespondent al patrimoniului). Cad sub incidenţa acestui text de lege numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu şi privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni.

De altfel, art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede care este procedura care trebuie urmată în cazul în care se impune restituirea imobilului în natură. Astfel, în nici un caz nu este necesar, aşa cum eronat susţine apelanta, ca, prealabil restituirii în natură, să se constate nulitatea actului de privatizare a societăţii conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, ci, după emiterea deciziei de restituire în natură, organele de conducere ale societăţii comerciale vor proceda la reducerea capitalului social cu valoarea imobilului restituit şi la recalcularea patrimoniului, conform Legii nr. 31/1990, cota de participaţie a statului urmând a se diminua corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit. Prin urmare, atâta timp cât nu este necesară anularea actului de privatizare nu interesează nici buna credinţă a terţului dobânditor, care oricum nu a fost contestată, întrucât unitatea deţinătoare a imobilului notificat nu este actuala SC P. SA, societate comercială integral privatizată în acest moment, ci fosta SC P. SA, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era, în proporţie de 17,881%, societate de stat, adică instituţie publică, obligată la restituirea bunurilor a căror valoare nu depăşea valoarea cotei sale de participare la capitalul social. Aşadar, nu vorbim de un subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros căruia să-i protejăm drepturile dobândite şi să-l salvgardăm de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiensis, ci de dobânditorul nemijlocit al imobilului - Statul Român - care urmează să suporte în mod direct consecinţele constatării nulităţii titlului său de dobândire, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit efectum, H.G. nr. 834/1991 la momentul intrării în vigoare a legii Statul Român fiind acţionar la SC P. SA în proporţie de 17,881%.

În consecinţă, s-a apreciat, referitor la capătul de cerere privind anularea actului de privatizare, că în mod corect a fost respins de prima instanţă, la dosar neexistând nicio dovadă în sensul că privatizarea societăţii pârâte ar fi încălcat prevederile legale imperative, aceasta separat de faptul că dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză.

În ceea ce priveşte reţinerea incidenţei art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat că este nefondată susţinerea apelantei pârâte în sensul că instanţa nu putea reţine acest text de lege fără ca el să fi fost invocat în mod expres. Instanţa a fost sesizată, în esenţă, cu o cerere de restituire în natură a unui imobil, şi, în virtutea plenitudinii de competenţă, avea obligaţia de a verifica toate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care permit sau dimpotrivă, împiedică restituirea în natură a unui imobil. Instanţa nu putea fi ţinută de prevederile art. 46 invocate de reclamante, şi în mod corect a constatat incidenţa textelor de lege care se reglementează practic, cu titlu imperativ, obligaţia de restituire în natură a unui imobil, dacă acesta este deţinut de stat, de o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale sau de o societate la care statul este acţionar majoritar (art. 21 alin. (1)), de o societate la care statul este acţionar minoritar, dacă valoarea acţiunilor este mai mare sau egală cu valoare corespunzătoare a imobilului ( art. 21 alin. (2), aplicabil speţei).

În aceste cazuri, restituirea în natură a imobilului era obligatorie, potrivit legii, nici unitatea deţinătoare şi nici persoana îndreptăţită neavând posibilitatea de a opta pentru măsuri reparatorii în echivalent.

În ceea ce priveşte imobilele care au făcut obiectul notificării, instanţa a constatat că reclamantele au notificat imobilele înscrise în CF x, atât construcţiile cât şi terenul figurând ca un tot unitar până în anul 1995 când, în urma unor dezmembrări de carte funciară operate la solicitarea pârâtei, dependinţele au fost notate distinct în cartea funciară. În notificarea formulată reclamantele au identificat imobilele solicitate cu numerele topografice iniţiale pe care evident că existau în fapt atât vila cât şi dependinţele, iar nu cu numerele topografice actuale rezultate în urma unor dezmembrări succesive.

În concluzie, instanța de apel a constatat că, în mod greşit, tribunalul a reținut că pentru cabană nu există notificare şi, în consecinţă, acţiunea trebuia admisă şi cu privire la această cabană, anexă a Vilei x.

 În ceea ce priveşte aplicarea art. 19 din Legea nr. 10/2001, invocată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, s-a constatat că acest text de lege nu este incident în speţă, la dosar existând probe care dovedesc faptul că imobilele preluate au fost doar consolidate şi modernizate, însă structura imobilelor este aceeaşi.

Pe de altă parte, s-a reținut că este discutabilă aplicarea art. 19 din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, care nu era în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate, în speţă fiind aplicabil art. 18 lit. c) care prevedea că, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, dacă imobilul a fost transformat, astfel încât a devenit un imobil nou în raport de cel preluat.

În ceea ce priveşte valoarea imobilelor notificate, aşa cum au fost ele identificate prin expertizele efectuate în cauză, s-a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a acesteia, potrivit cărora elementul de referinţă este valoarea de înregistrare a bunului imobil solicitat în activul patrimonial al societăţii de la data intrării în vigoare a legii.

Instanța de apel a considerat că sentinţa tribunalului este corectă cu privire la capetele de cerere admise, însă în mod greşit au fost respinse cererile referitoare la restituirea în natură a Cabanei x şi la anularea încheierilor de intabulare.

Anularea Încheierii de intabulare nr. 569/1962 din cele două cărţi funciare s-a impus ca urmare a constatării, chiar pe cale incidentală, a nevalabilităţii titlului statului. În ceea ce priveşte Încheierea 3130/1991 din CF prin care s-a intabulat dreptul de administrare operativă în favoarea SC P. SA, curtea de apel a constatat că se impune şi anularea acesteia întrucât, atâta timp cât statul nu a dobândit imobilul cu titlu valabil, acesta nu putea nici să-l transmită în proprietatea unei societăţi comerciale în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991. Prin urmare, societatea pârâtă nu poate opune reclamantelor cu succes titlul lor de dobândire asuprea terenului (H.G. nr. 834/1991), întrucât nevalabilitatea titlului statului iradiază în mod implicit asupra titlului acesteia conform principiului quod nullum est, nullum producit efectum.

În ceea ce priveşte Încheierea nr. 8093/1995, care apare operată în CF, instanța a reținut că aceasta nu poate fi anulată întrucât nu există o solicitare expresă în acest sens, completările efectuate cu pixul pe cererea de chemare în judecată, în sensul anulării „tuturor celor ulterioare”, neputând fi luate în considerare de instanţă în acest sens, însă aceasta nu este de natură să afecteze restituirea în natură a imobilelor, care se impune în virtutea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, indiferent de existenţa titlurilor de proprietate şi a încheierilor de intabulare a acestora.

Ca urmare a respingerii apelului pârâtei SC P. SA, instanţa a respins şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul T.A. în favoarea acestei pârâte.

În ceea ce priveşte critica referitoare la cheltuielile de judecată, având în vedere măsura admiterii acţiunii, s-a constatat că această critică din apelul reclamantelor este fondată, motiv pentru care s-a dispus obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond, la care se adaugă cheltuielile de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale desfăşurate până la apel.

Împotriva deciziei nr. 185/ A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă au declarat recurs pârâta SC P. SA şi intervenientul T.A.

Pârâta SC P. SA a solicitat admiterea recursului şi, în principal, în baza art. 313 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și art. 304 pct. 4 și 5 C. proc. civ., casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, în baza art. 314 C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., să se caseze decizia recurată şi, hotărând asupra fondului, să se admită apelul formulat de societatea - recurentă şi, schimbând sentinţa apelată, să se respingă în întregime acţiunea.

Pentru petitul principal, recurenta susţine că există mai multe motive de nelegalitate care atrag sancţiunea arătată.

Astfel, arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. întrucât, ignorând indicaţiile obligatorii ale instanţei de casare, a apreciat din nou că este inutil să se pronunţe asupra capătului de cerere vizând anularea actului de privatizare, deşi nu l-a respins şi, totodată, nu s-a pronunţat nici asupra motivului de apel vizând existenţa unui titlu distinct asupra terenului, titlu neatacat de reclamanţi.

De asemenea, susţine că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. care obligă instanţa de apel ca, în situaţia în care constată că prima instanţă nu a analizat fondul cauzei, trebuie să trimită cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Or, instanţa de apel s-a pronunţat ea, pentru prima dată, asupra fondului cererii vizând faptul dacă a existat sau nu notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Arată, totodată, că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., în sensul că reclamanţii nu au invocat ca temei al cererilor lor dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu putea fi schimbat temeiul de fond al pretenţiilor formulate prin acţiunea introductivă şi, mai ales, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra apărării pârâtei privind existenţa unui titlul distinct asupra terenului, respectiv hotărârea de guvern emisă în baza H.G. nr. 834/1991.

În ceea ce priveşte petitul secundar, arată că argumentele invocate anterior, referitoare la nerespectarea obligaţiilor impuse prin ambele decizii de casare, sunt valabile şi atunci când se analizează pe fond admisibilitatea acţiunii şi, implicit, legalitatea deciziei recurate.

Astfel, în opinia recurentei, reprezintă erori majori ale instanţei apel, în analiza pe fond a legalităţii sentinţei apelate, următoarele aspecte:

- deşi i s-a impus prin prima decizie de casare analiza, sub ambele aspecte, a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a considerat neaplicabile aceste texte de lege şi nu a analizat incidenţa lor, deşi era obligată să o facă;

- au fost încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu referire la Vila x, ignorându-se faptul că acest imobil este în întregime nou, realizat în baza unei autorizaţii de construcţie perfect valabilă;

- au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ignorându-se întregul material probator administrat în cauză.

Recurentul-intervenient T.A. solicită admiterea recursului şi, în principal, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Susţine, în esenţă, faptul că, deşi instanţa supremă a decis de două ori că instanţa de apel trebuie să se pronunţe pe fondul apelului, respectiv pe cererea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, care nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, curtea de apel, procedând identic hotărârilor anterioare, casate, a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 10/2001, iar nu a prevederilor invocate de reclamante.

Astfel, instanţa de apel a încălcat atât principiile disponibilităţii procesului civil şi al rolului activ, precum şi limitele casării stabilite de instanţa supremă.

De asemenea, mai arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unuia din motivele de apel, astfel cum a fost reţinut în decizia de casare, respectiv cel vizând existenţa unui titlu distinct asupra terenului, deţinut de către SC P. SA, motiv pe care nu l-a analizat şi nici nu a motivat respingerea acestuia.

Susţine, totodată, că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat incidente dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întemeindu-se pe calcule şi valori fără nici un fundament.

În fine, arată că cererea de restituire în natură a imobilului Vila x este neîntemeiată şi în raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 întrucât, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, Vila x a fost distrusă complet, în locul acesteia societatea-pârâtă construind un alt imobil, ce reprezintă o cabană nouă, întreaga investiţie aparţinând societăţii.

Intimații-reclamanți M.C. și S.I. au depus întâmpinări, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate și a motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Prin Decizia nr. 3406 din 1 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantelor, precum şi recursul pârâtei, cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul T.A., a casat Decizia nr. 114/A/2008 şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această decizie Înalta Curte a arătat că instanţa de apel nu s-a conformat Deciziei de casare nr. 7070/2007 pronunţată de Înalta Curte prin care s-a stabilit că instanţa de apel era datoare să se pronunţe asupra fondului apelului, că nu poate fi considerată inadmisibilă cererea formulată în temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, deoarece această prevedere legală are scopul de a putea fi anulate actele juridice, inclusiv cele de privatizare, total sau parţial, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi că problemele de carte funciară ar putea forma obiectul unui alt litigiu, dar nimic nu se opune ca acestea să fie rezolvate concomitent cu fondul litigiului. Pe de altă parte, pârâta SC P. SA a invocat existenţa unui titlu distinct asupra terenului, respectiv H.G. nr. 834/1991, asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat.

Urmare a casării cu trimitere dosarul a fost înregistrat din nou pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 2665.1/1/2006.

Procedând la rejudecarea apelurilor părților, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în limitele succint trasate de instanța supremă, instanța de apel a reținut corect că prima instanță a fost sesizată cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, prin care reclamantele au înțeles să conteste dispoziția nr. 790 din 05 iulie 2001, emisă de pârâta SC P. SA Sibiu, solicitând restituirea în natură a imobilului notificat, prin petitul accesoriu solicitându-se rectificarea cărții funciare, în sensul restabilirii situației anterioare preluării imobilului de către stat.

Caracterul unitar al acțiunii prin care s-a urmărit să se rezolve situația juridică a imobilului, având ca finalitate restituirea în natură a acestuia, a fost stabilit cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 797/2002, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, acest aspect fiind tranșat și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia de casare nr. 7070/2007.

Art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data formulării notificării şi emiterii dispoziţiei atacate prevede că „imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.

Alin. (2) al aceluiași articol arată că prevederile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizaţie cooperatistă este acţionar sau asociat minoritar al unităţii care deţine imobilul, dacă valoarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.

În consecință, aşa cum rezultă şi din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, obligaţia de restituire în natură revine unităţii deţinătoare şi în cazul în care cota minoritară de capital social deţinută de stat sau de altă instituţie publică acoperă valoarea imobilului notificat.

Instanţa de apel a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de aceste texte de lege, concluzionând că în speţă nu se impune anularea actului de privatizare, cu atât mai mult cu cât privatizarea integrală a societăţii pârâte a avut loc după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică la data de 10 mai 2002, când fosta A.P.A.P.S. a înstrăinat acţiunile pe care le-a deţinut la SC P.SA. Aşadar, în mod corect, prima instanță a constatat că raportului juridic dedus judecăţii nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, şi prin urmare nu poate fi admis capătul de cerere prin care reclamantele au solicitat anularea contractului de privatizare, cu atât mai mult cu cât nu există probe care să ducă la concluzia că privatizarea societăţii pârâte nu ar fi respectat prevederile legale.

Trebuie reținut, de asemenea, că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât, în cadrul procesului de privatizare, societatea pârâtă a cumpărat acţiuni (corespondent al capitalului social) şi nu active (corespondent al patrimoniului). Cad sub incidenţa acestui text de lege numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu şi privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni.

Se reține, de altfel, că art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede care este procedura care trebuie urmată în cazul în care se impune restituirea imobilului în natură. Astfel, în nici un caz nu este necesar, aşa cum eronat susţine recurenta, ca, prealabil restituirii în natură, să se constate nulitatea actului de privatizare a societăţii conform art. 46 din Legea nr. 10/2001, ci, după emiterea deciziei de restituire în natură, organele de conducere ale societăţii comerciale vor proceda la reducerea capitalului social cu valoarea imobilului restituit şi la recalcularea patrimoniului, conform Legii nr. 31/1990, cota de participaţie a statului urmând a se diminua corespunzător cu valoarea bunului imobil restituit. Prin urmare, atâta timp cât nu este necesară anularea actului de privatizare nu interesează nici buna credinţă a terţului dobânditor, care oricum nu a fost contestată, întrucât unitatea deţinătoare a imobilului notificat nu este actuala SC P. SA, societate comercială integral privatizată în acest moment, ci fosta SC P. SA, care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era, în proporţie de 17,881%, societate de stat, adică instituţie publică, obligată la restituirea bunurilor a căror valoare nu depăşea valoarea cotei sale de participare la capitalul social. Aşadar, nu vorbim de un subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros căruia să-i protejăm drepturile dobândite şi să-l salvgardăm de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipiensis, ci de dobânditorul nemijlocit al imobilului - Statul Român - care urmează să suporte în mod direct consecinţele constatării nulităţii titlului său de dobândire, în virtutea principiului quod nullum est, nullum producit efectum, la momentul intrării în vigoare a legii Statul Român fiind acţionar la SC P. SA în proporţie de 17,881%.

Prin urmare, capătul de cerere referitor la anularea actului de privatizare a fost corect respins de tribunal, soluție menținută de curtea de apel, nefiind făcută nicio dovadă în sensul că privatizarea societăţii pârâte ar fi încălcat prevederile legale imperative, aceasta separat de faptul că dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu erau incidente în cauză.

Referitor la incidenţa art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată că este nefondată susţinerea recurentei-pârâte, în sensul că instanţa nu putea reţine acest text de lege fără ca el să fi fost invocat în mod expres. Sunt corecte considerentele instanței de apel prin care arată că instanţa de fond a fost sesizată, în esenţă, cu o cerere de restituire în natură a unui imobil, şi, în virtutea plenitudinii de competenţă, avea obligaţia de a verifica toate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care permit sau dimpotrivă, împiedică restituirea în natură a unui imobil. Instanţa nu putea fi ţinută de prevederile art. 46 invocate de reclamante, şi în mod corect a constatat incidenţa textelor de lege care se reglementează practic, cu titlu imperativ, obligaţia de restituire în natură a unui imobil, dacă acesta este deţinut de stat, de o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale sau de o societate la care statul este acţionar majoritar (art. 21 alin. (1)), de o societate la care statul este acţionar minoritar, dacă valoarea acţiunilor este mai mare sau egală cu valoare corespunzătoare a imobilului (art. 21 alin. (2), aplicabil speţei).

Prin urmare, se va reține că nu i se poate imputa instanţei de apel că nu a respectat îndrumările deciziei de casare, dând o soluţie nelegală pe aspectul criticat de recurenţi, nefiind vorba de o încălcare a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Nefondată este și critica privind încălcarea, în opinia recurentei-pârâte, a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.

Astfel, se reține că instanța de apel a constatat în mod corect că există notificare pentru Vila x, respectiv pentru imobilele înscrise în CF, întrucât, atât construcțiile, cât și terenul, au figurat ca un tot unitar până în anul 1995, când, în urma unor dezmembrări de carte funciară operate la solicitarea pârâtei, dependințele au fost notificate distinct. Reclamantele au identificat, prin notificarea formulată, imobilele solicitate cu nr. topo inițiale, iar nu cu cele actuale, rezultate în urma dezmembrărilor succesive.

Față de cele reținute de prima instanță în baza concluziilor expertului A.I., în sensul că vila 20 și cabana 21 au fost construite în același timp, cabana servind ca locuință pentru personalul ce se ocupa întreținerea vilei, concluzii ce au fost confirmate prin expertiza efectuată de expertul B.C.V., s-a apreciat în mod legal că există notificare și pentru cabană, anexă a Vilei 21.

Nu se poate susține că tribunalul, respingând acțiunea, nu ar fi soluționat fondul cererii cu privire la acest imobil (cabana), în condițiile în care prima instanță nu s-a pronunțat pe excepție, situație ce ar fi atras aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În realitate, prin acest motiv de recurs, societatea-pârâtă tinde să invoce aplicarea în speță a art. 19 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce nu este incident în speță la data emiterii dispoziției atacate.

Astfel, în mod corect a constatat instanța de apel că acest text de lege nu este incident în speţă, la dosar existând probe care dovedesc faptul că imobilele preluate au fost doar consolidate şi modernizate, însă structura imobilelor este aceeaşi. Renovările făcute nu echivalează cu extinderi sau noi corpuri de clădire a căror arie desfăşurată să însumeze peste 100% în sensul art. 19 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, astfel încât să se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului. Pe de altă parte, pârâta nu se poate prevala de modernizările pe care le-ar fi făcut în anul 2008 la imobil în baza autorizaţiei din 1 februarie 2008, întrucât nu putem avea în vedere decât situaţia imobilelor în starea în care acestea s-au aflat la data intrării în vigoare a legii. De la aceasta sau, cel mai târziu, de la data primirii notificării, imobilele care au făcut obiectul acesteia sunt indisponibilizate, în temeiul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, pârâta nu poate solicita decât contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate asupra imobilelor notificate, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, fără însă ca acestea să îi confere vreun drept real asupra construcţiilor. Totodată, se mai reține că executarea lucrărilor în baza autorizaţiei amintite a fost suspendată pe cale de ordonanţă preşedinţială, prin sentinţa nr. 3779/2007 pronunţată de Tribunalul Sibiu, tocmai având în vedere natura litigioasă a imobilului.

În ceea ce privește motivul de recurs vizând faptul că instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., în sensul că reclamanţii nu au invocat ca temei al cererilor lor dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care nu putea fi schimbat temeiul de fond al pretenţiilor formulate prin acţiunea introductivă şi, mai ales, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, se constată că și acesta este nefondat.

În acest sens, trebuie amintit faptul că atât doctrina, cât şi practica judecătorească sunt unanime în a aprecia că, chiar dacă este indicat de către parte un anumit text de lege, dar din motivarea cererii rezultă aplicabilitatea în cauza dedusă judecăţii a unui alt text de lege, instanţa este obligată, în virtutea rolului său activ (art. 129 C. proc. civ.) şi ţinând seama de obiectul acţiunii, să dea calificarea juridică corectă speţei (în cauza de faţă, de altfel, prin Decizia de casare nr. 7070 din 25 octombrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, în mod irevocabil, obligaţia instanţei de trimitere, în baza art. 315 C. proc. civ., de a ţine seama de faptul că sunt aplicabile speţei dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că demersul judiciar al reclamantei vizează o notificare, o dispoziţie emisă de pârâtă şi contestarea acestei dispoziţii, toate având ca temei juridic Legea nr. 10/2001).

Rolul activ nu înseamnă, aşa cum a evidenţiat jurisprudenţa, încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, deoarece obligaţia de a-şi proba apărările revine reclamantului, în condiţiile dispoziţiilor art. 1169 C. civ., instanţa neputând să se substituie voinţei părţilor, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor şi intereselor legitime.

Este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil. În soluţionarea cauzei, instanţa de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echităţii juridice, ţinând cont de toate garanţiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate şi al egalităţii armelor în procesul civil.

Cu privire la motivul de recurs vizând faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra apărării pârâtei privind existenţa titlului său asupra terenului, respectiv hotărârea de guvern emisă în baza H.G. nr. 834/1991, se reţine că acesta nu este fondat.

Art. 645 C. civ. prevede că legea este unul din modurile de dobândire a proprietăţii, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniu lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Bunul fiind transmis Întreprinderii balneoclimaterice Păltiniş Sibiu numai în administrare, conform părţii a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, motiv pentru care în CF societatea pârâtă nici nu este intabulată cu drept de proprietate, ci doar cu un drept de administrare.

Instanţa de apel a analizat apărarea menţionată, verificând legal că, atâta timp cât statul nu a dobândit imobilul cu titlu valabil, nu îl putea transmite în proprietatea unei societăţi comerciale în baza Legii nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991.

Pârâta recurentă nu poate opune reclamantelor ca titlu de dobândire a terenului H.G. nr. 834/1991, nevalabilitatea titlului statului afectând, în mod implicit, titlul subsecvent, conform principiului quod nullum est, nullum producit efectum.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a drepturilor Omului (cauzele Străin, Păduraru, Porţeanu contra României), numai reclamantele sunt titularele unui bun actual, protejat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia pentru Apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, astfel că refuzul restituirii în natură a imobilului în litigiu ar avea semnificaţia unei ingerinţe în dreptul de proprietate al acestora.

De altfel, nulitatea absolută a înstrăinării are ca obiect întregul imobil (teren şi construcţii), nefiind necesar să se fi atacat separat actul juridic prin care pârâta a obţinut dreptul său cu privire la teren.

Pentru toate aceste considerente expuse anterior, se va constata că sunt neîntemeiate şi celelalte motive de recurs invocate de pârâta SC P. SA.

În ceea ce priveşte recursul declarat de intervenientul T.A., instanţa de recurs constată că acesta este nefondat, având în vedere aceleaşi considerente ca cele expuse în analiza motivelor de recurs invocate de pârâta SC P. SA.

Critica distinctă referitoare la necesitatea administrării de probe suplimentare cu privire la împrejurarea că imobilul-cabană ar fi unul nou, construit de pârâtă prin investiţie proprie, fapt ce ar atrage aplicabilitatea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu este fondată.

Executarea lucrărilor în baza autorizaţiei de construire nr. 97 din 01 februarie 2008 a fost suspendată pe cale de ordonanţă preşedinţială prin sentinţa civilă nr. 3779/2007 a Tribunalului Sibiu, în considerarea naturii litigioase a imobilului.

Prin urmare, recurenţii au încălcat atât hotărârea judecătorească menţionată, cât şi dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, bunul fiind indisponibilizat încă de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ.

Aşadar, recurentul T.A. nu se poate prevala de situaţia de subdobânditor de bună credinţă şi de dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, având în vedere faptul că este relevantă situaţia imobilului în starea de la data intrării în vigoare a acestei legi şi nu de la o dată ulterioară.

Pentru considerentele expuse, în raport de art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC P. SA şi intervenientul T.A. împotriva deciziei nr. 185/ A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.

În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de 4.300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata M.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC P. SA şi intervenientul T.A. împotriva deciziei nr. 185/ A din 16 decembrie 2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.

Obligă recurenţii la 4.300 lei cheltuieli de judecată către intimata M.C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 3473/2012. Civil. Recalculare pensie....		ICCJ. Decizia nr. 36/2012. Civil. Despăgubiri Legea... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 3326/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 336/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3361/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond ICCJ. Decizia nr. 3473/2012. Civil. Recalculare pensie. Revizuire - Fond ICCJ. Decizia nr. 36/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs ICCJ. Decizia nr. 368/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3700/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 387/2012. Civil. Expropriere. Recurs