ICCJ. Decizia nr. 36/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 36/2012
Dosar nr. 4093/115/2009
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1156 din 17 iunie 2010, pronunţată în dosarul nr. 4093/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta O.E. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş-Severin şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de părinţii şi bunicii acesteia ca urmare a măsurii administrative abuzive a deportării.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere, în esenţă, că reclamanta întruneşte condiţiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinţii şi bunicii săi, prin măsura deportării impusă de autorităţi, măsură care datorită naturii, duratei şi modalităţii de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situaţia antecesorilor reclamantei, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 3 şi 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a considerat că suma de 25.000 euro reprezintă o justă despăgubire morală.
Prin decizia civilă nr. 162/ A din 9 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraş - Severin; a respins în totalitate acţiunea formulată de reclamanta O.E. şi a respins apelul declarat de reclamantă, reţinând, în esenţă, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. şi P. contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale, câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum şi principiul legalităţii, conchizând că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamantei.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta O.E., criticând-o pentru nelegalitate, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, în cauză fiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că, în speţă, nu s-au respectat principiul egalităţii în drepturi, precum şi normele legale în materie, întrucât acţiunea a fost introdusă şi înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la data de 04 decembrie 2009, iar judecata asupra fondului a avut loc la data de 17 iunie 2010.
Prin urmare, cererea a fost înregistrată şi judecată în fond înainte de judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la fel ca şi apelul motivat declarat de intimata-pârâtă), situaţie în care Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză.
A aprecia altfel ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 16 din Constituţia României, potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, creând o discriminare între persoanele care au introdus acţiunea relativ în aceeaşi perioadă şi care au obţinut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment.
De asemenea, s-a arătat că o astfel de interpretare este în contradicţie cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la C.A.D.O.L.F., adoptat în anul 2000, care prevede că: „exercitarea, oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice şi orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 din Protocolul 12 se aplică şi în cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, cât şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anume maniera. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recenta a C.E.D.O. în cauza T. vs. The U.K., pronunţată în anul 2009.
Judecătorul cauzei aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecata, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată şi să constate că ar exista neegalitate între persoanele care au obţinut hotărâre judecătorească definitivă până la data de 15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat decizia Curţii Constituţionale, faţă de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut această şansă.
Or, după cum chiar Curtea Constituţională a statuat in jurisprudenţa sa, respectarea principiului egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, sunt diferite.
Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptăţite la despăgubiri aflate în situaţii identice la data introducerii acţiunilor.
S-a mai arătat, că decizia a fost pronunţată cu nerespectarea principiului neretroactivităţii legii şi a normelor legale în materie, întrucât, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta şi-a manifestat expres dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplica numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.
Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., şi reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranţa circuitului civil şi ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalităţii şi a ordinii de drept.
Efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridica şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisa a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, s-a arătat că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot viza decât actele ce urmează a se înfăptui în viitor ..”(Decizia CC. nr. 838/2009)
De asemenea, s-a arătat că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 art. 322 C. proc. civ., nu are incidenţă în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională nepronunţând o hotărâre cu privire la această pricină şi s-a conchis că greşit a fost respins apelul declarat de reclamantă.
Faţă de actele depuse la dosarul cauzei, se constată că recursul este declarat în termen.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţă, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acţiunii formulate de reclamanţi în baza lor, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).
Contrar susţinerilor reclamantei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, asupra proceselor în curs de judecată, s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221 /2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării acestei decizii în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenţionată, criticile reclamantei nu pot fi primite, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte, în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitiva.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării acestei decizii în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectiva şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat şi reclamanta nu este titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să-i fi confirmat dreptul.
Prin urmare, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
Faţă de expuse, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice, iar dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte protecţie oferită de art. 1 din Protocolul nr. 12 împotriva discriminării, se constată că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, este dată de faptul că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale ceea ce are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare şi lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Însă, în ceea ce priveşte critica formulată de reclamantă, în sensul că greşit instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., se constată că este întemeiată, întrucât reclamanta nu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest text de lege, ce reglementează unul din cazurile de revizuire, nu este incident în speţă, fiind străin de natura pricinii şi, prin urmare, greşit instanţa de apel în motivarea deciziei recurate a făcut trimitere la această dispoziţie legală.
Pentru considerentele expuse, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 162/ A din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă .
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 357/2012. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 368/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
