ICCJ. Decizia nr. 3700/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3700/2012
Dosar nr. 961/30/2010
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3034 din 30 mai 2011 Tribunalul Timiş, secţia civilă, a respins acţiunea în despăgubiri formulată de reclamanţii P.M.F. şi G.F.L. faţă de pârâtul Statul Român.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 961/30/2010, reclamanţii P.M.F. şi G.F.L. au chemat in judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea Statului Român la plata despăgubirilor materiale şi morale cauzate pentru suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus, prin deportarea în Bărăgan împreună cu familia sa şi confiscarea tuturor bunurilor, precum şi pentru toate persecuţiile pe care le-au suportat şi după revenirea la domiciliu, refuzându-li-se dreptul la muncă, la educaţie şi la condiţii de viaţă decente, despăgubiri pe care le apreciază la suma de 650.000 euro pentru perioada 1951-1955, cu titlu de daune materiale şi morale pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951, precum şi suferinţele cauzate de aceasta măsură administrativă nedreaptă.
La data de 11 februarie 2011 reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că îşi completează temeiul de drept al acţiunii în temeiul art. 998-999 C. civ.
Tribunalul a reţinut că se solicita acordarea de despăgubiri morale şi materiale, în condiţiile prevăzute de art. 1, 5 şi urm. din Legea nr. 221/2009, respectiv art. 998 şi urm. C. civ., temeiul de drept reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 fiind însă declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, iar, conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval Parlamentul nu va pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, termenul împlinindu-se la 30 decembrie 2010, astfel ca textul de lege menţionat şi-a pierdut eficienţa juridică, acţiunea vizând daunele morale devenind neîntemeiată.
În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, tribunalul a constatat că o astfel de pretenţie este prescrisă, întrucât, conform art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de 3 ani a început să curgă de la data 1 ianuarie 1990, când a fost răsturnat regimul comunist din România şi s-a împlinit pe data de 31 decembrie 1992, regula generală privind începutul cursului prescripţiei dreptului la acţiune fiind consacrat de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/3958 republicat, care, în acord şi cu art. 1886 C. civ., prevede că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, în speţă, la 22 decembrie 1989, de când s-ar fi putut reclama şi solicita repararea nedreptăţilor suferite în vechiul regim, pentru perioada anterioară lunii decembrie 1989 instanţa apreciind că a operat suspendarea prescripţiei dreptului la acţiune, în sensul prevederilor art. 13 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce priveşte caracterul politic al măsurii de strămutare în contextul în care nu se mai pot obţine despăgubiri, petitul devine lipsit de interes actual, condiţie a acţiunii civile, admiterea unei astfel de cereri nefiind aptă să mai confere un drept la despăgubiri în cadrul legislativ existent în prezent în România.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen legal, reclamanţii P.M.F. şi G.F.L., solicitând modificarea ei cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată, respectiv a obligării statului pârât la despăgubiri de 500.000 euro pentru daune morale, prin echivalent în lei la data executării hotărârii.
Dat fiind că regimul căilor de atac prevăzut de legiuitor prin norme imperative şi cum sentinţa atacată a fost pronunţată după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, potrivit art. XIII al acestei legi, Curtea a procedat la recalificarea corectă a căii de atac ca fiind recurs şi nu apel.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 3041 şi art. 306 alin. (2) C. proc. civ., sub toate temeiurile de nulitate şi pe baza tuturor probelor de la dosar, Curtea a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat.
În ceea ce priveşte aspectul legat de aplicarea în timp a efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, Curtea a constatat că în mod corect s-a interpretat Decizia nr. 1358/2010 ca având efecte şi asupra cauzelor înregistrate înainte de publicarea ei şi nefinalizate printr-o hotărâre definitivă până la acel moment.
Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii sale dar şi cel al compatibilităţii lui cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea Constituţională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menţionate prin instituirea, ca efect al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, şi de aceea, este în mod vădit, neavenită.
Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă şi automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acţiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispoziţiilor în vigoare anterior momentului pronunţării deciziei de neconstituţionalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituţionalităţii sale parţiale sau totale) nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Privită în conţinutul său, obligaţia de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanţii o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situaţie legală, iar nu convenţională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecţii special desemnaţi prin lege, in cadrul şi la fineie unei proceduri judiciare.
Curtea a constatat că reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun"; în sensul jurisprudenţei
Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituţie] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
În ceea ce priveşte cel de al doilea aspect, respectiv cel legat de concursul dintre legea specială de reparaţie şi dreptul comun, Curtea a constatat că respingând acţiunea precizată a reclamantei, Tribunalul Timiş a făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii la cauza dedusă judecăţii.
Prin modificarea de acţiune reclamanta a înţeles să formuleze în fapt o nouă acţiune, de data aceasta bazată pe dispoziţiile de drept comun în materia răspunderii civile delictuale.
În condiţiile în care statul a adoptat un cadru special în această materie, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei dintâi, confirm principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă el nu este prevăzut în legea specială.
Prin urmare, acţiunea iniţială a reclamantei era singura care putea fi utilizată ca instrument juridic pentru atingerea scopului de reparare a prejudiciului moral.
Mai mult, chiar dacă nu exista o lege specială de reparaţie, pretenţiile deduse judecăţii pe calea dreptului comun erau demult prescrise la data introducerii acţiunii pentru că, o dată cu regimul politic instaurat după decembrie 1989, accesul la instanţă pentru astfel de solicitări cum este şi cea a reclamantei, a devenit necondiţionat.
Obiectul cererii sale fiind în mod evident patrimonial (chiar dacă reparaţia a avut în vedere lezarea unor drepturi cu caracter nepatrimonial), acţiunea în valorificarea pretenţiilor este prescriptibilă iar în privinţa termenului de prescripţie nu s-a dovedit existenţa vreunei cauze de întrerupere sau suspendare.
Cu referire la temeiurile de drept substitutive ale temeiului iniţial, Curtea a constatat că instanţa nu era obligată să facă aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (pentru că în cauză nu este vorba de un vid legislativ pe care ea era chemată să-l remedieze conform art. 20 alin. (1) din Constituţie ci, aşa cum se arată în cuprinsul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, tocmai de existenţa unor reglementări multiple în una şi aceeaşi materie) şi, cu atât mai puţin a dispoziţiilor Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (care nu sunt instrumente juridice ci documente cu caracter eminamente politic).
În finalul considerentelor, Curtea a arătat că raţionamentul pentru care Decizia nr. 1358/2010 trebuie să se aplice şi cauzelor aflate în curs de judecată şi nesoluţionate printr-o hotărâre definitivă până la momentul publicării ei - cum este şi cea de faţă - rezultă nu numai din argumentele corect reţinute de instanţa de fond ci, de data recentă, şi din decizia nr. 12 din 15 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii pronunţată într-un recurs în interesul legii în această materie.
În consecinţă, Cutea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1759/R din 29 noiembrie 2011, a respins recursul declarat de reclamanţii P.M.F. şi G.F.L.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.M.F. şi G.F.L., în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, şi în fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale şi la plata echivalentului în lei a sumei de 150.000 euro, reprezentând daune materiale.
În susţinerea cererii de recurs, reclamanţii au reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998-999, art. 1838-1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009.
De asemenea, reclamanţii au susţinut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentinţa primei instanţe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicţie, fiind supusă apelului şi recursului. În acest sens au arătat că acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile.
În susţinerea acestei critici, reclamanţii au arătat că raportat la valoarea litigiului, care depăşeşte suma de 100.000 RON, litigiul de faţă nu se încadrează în cazurile de excepţie de la principiul dublului grad de jurisdicţie.
Reclamanţii fac trimitere la garanţiile fundamentale ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicţie, invocând hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c Franţei, hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c Portugaliei şi hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României. Prealabil prezentării argumentelor în ceea ce priveşte excepţia invocată, Înalta Curte răspunde criticii formulată de recurenţi privind posibilitatea atacării cu apel a sentinţei pronunţată de instanţa de fond în speţa de faţă.
Astfel, această critică nu poate fi reţinută, din perspectiva admisibilităţii prezentei căi de atac, critica vizând existenţa dublului grad de jurisdicţie (apel şi recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) şi la valoarea obiectului dedus judecăţii.
Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări poliiice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecinţe vătămătoare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M.Atanasiu şi alţii contra României că în măsura în care statul român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obţine măsuri reparatorii.
Acest principiu se aplică mutatis mutandis şi în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, în virtutea principiului enunţat în hotărârea M. Atanasiu şi alţii contra României, se apreciază că reclamanţii aveau deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluţionat calea de atac cu care a fost investită ca fiind recurs, în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În continuare, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Alin. (6) prevede că hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.
Deci la data pronunţării sentinţei de fond, respectiv 30 mai 2011, erau în vigoare dispoziţiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul.
Astfel fiind şi având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, decizia civilă nr. 1759/R din 29 noiembrie 2011 este pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de recurs, urmare recursului declarat de reclamanţii P.M.F. şi G.F.L., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de aceste considerente, se constată că toate critici le invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamanţii beneficiind de o judecată devolutivă în faţa instanţei de fond şi de controlul de legalitate efectuat de către instanţa de recurs. Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia şi în consecinţă va respinge prezentul recurs dedus judecăţii, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.F.L. şi P.M.F. împotriva deciziei civile nr. 1759/R din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3698/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3701/2012. Civil → |
|---|
