ICCJ. Decizia nr. 3592/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3592/2012
Dosar nr. 94/118/2009
Şedinţa publică din 21 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 10 octombrie 2006, reclamantul T.L. a chemat în judecată pe pârâţii E.D.I., oraşul O. prin Primar, Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 18/1991 pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare din 09 august 1919 prin care numita S.H.N. împreună cu descendenţii săi A.A., H.N.A., A.H.N., A.H.H.N.A. au înstrăinat numitului M.I.A. suprafaţa de 93 ha 1.995 m.p. teren arabil situat pe raza oraşului O., precum şi un imobil de 19.217 m.p. şi o casă de locuit - situat în O., judeţ Constanţa; obligarea Comisiei Locale să-i reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 83,3146 ha teren arabil cu respectarea amplasamentului iniţial, conform planului de situaţie cadastrală a terenului extravilan, situat în raza oraşului O.; obligarea Comisiei Judeţene Constanţa să-i elibereze titlu de proprietate pentru această suprafaţă; obligarea oraşului O. să-i retrocedeze, în natură, imobilul de 19.217 m.p. teren şi o casă compusă din două corpuri de clădire alcătuită din 6 camere şi respectiv 3 camere şi anexele gospodăreşti situate între vecinii V - vatra oraşului O., E, N, S - lacul S.
Prin sentinţa civilă nr. 5320 din 04 mai 2007 Judecătoria Constanţa a respins acţiunea acţiunea reclamantei reţinând că, în mod valabil a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare transcris în Registrul de transcripţiuni din 09 august 1919, exprimând atât voinţa reală a părţilor cât şi plata integrală a preţului convenit, iar faptul că a fost încheiat numai între unii dintre comoştenitori (autorii reclamantului) defunctului H.N.A.T., în calitate de moştenitori, cum se susţine de către reclamant, nu are relevantă în cauză.
S-a considerat aceasta deoarece motiv invocat este unul de nulitate relativă, urmărind doar un interes particular al comoştenitorilor şi nu urmăreşte ocrotirea unui drept general, situaţie în care acţiunea în constatarea nulităţii relative se poate promova doar în termenul general de prescripţie de 3 ani şi numai de persoanele interesate, după trecerea acestui termen considerându-se că moştenitorii care nu au semnat actul de vânzare-cumpărare au ratificat convenţia celorlalţi moştenitori, or după 87 ani de la data perfectării contractului menţionat nu se poate susţine că mai subzistă un astfel de motiv vizând eventuala nulitate relativă.
De asemenea, în cauză nu au fost dovedite aspectele invocate în susţinerea nulităţii absolute, astfel că instanţa a respinge capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 09 august 1919 ca neîntemeiat, acest contract fiind valabil încheiat între autorii reclamantului şi ai pârâtului E.D.I., acest act având şi semnăturile tuturor cocontractanţilor, inclusiv ale vânzătorilor, deşi reclamantul a susţinut contrariul.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea Comisiei Locale O. de a reconstitui dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 83,3146 ha teren arabil pe vechiul amplasament şi a Comisiei Judeţene Constanţa de a elibera titlul de proprietate pentru această suprafaţă de teren în baza Legii nr. 18/1991, instanţa constatat că suprafaţa de teren solicitată de reclamant, a ieşit din patrimoniul autorilor săi comuni prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 august 1919.
Apoi, pentru o altă suprafaţă de teren echivalentă, nu a făcut nici o dovadă că ar fi existat în patrimoniul bunicilor săi sau mamei sale după anul de referinţă 1945 (prev. de art. 6 din Legea nr. 1/2000 şi din interpretarea unitară a Legii nr. 18/1991 R, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000 aşa cum au fost modificate şi completate de Legea nr. 247/2005) şi nici că această suprafaţă de teren ar fi fost preluată de CAP sau de stat după această dată de referinţă (1945) din patrimoniul autorilor săi, pentru a face dovada că este persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii fondului funciar.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul T.L. criticând soluţia pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Tribunalul Constanţa a respins recursul ca neîntemeiat, constatând că, în mod corect, prima instanţă a respins cererea introductivă.
S-a formulat recurs împotriva deciziei nr. 1016/07 a Tribunalului Constanţa întemeiat, în principal, pe faptul că în mod greşit instanţa care a pronunţat hotărârea în cauză a calificat litigiul drept unul de fond funciar, trebuind să se aibă în vedere valoarea litigiului.
Prin decizia nr. 126/C/2008, Curtea de Apel Constanţa a admis recursul reclamantului şi, constatând că instanţele au fost investite cu un litigiu de drept comun şi nu de fond funciar, a retrimis cauza Tribunalului Constanţa pentru judecarea apelului şi nu a recursului.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului sub nr. 4344/118/2008 şi instanţa, având în vedere prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., precum şi decizia nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 5320/07 a Judecătoriei Constanta şi a trimis cauza spre judecare în primă instanţă la Tribunal.
Prin sentinţa civilă nr. 810 din 30 iunie 2009 Tribunalul Constanţa a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că, în calitatea sa de succesor universal al uneia dintre părţile actului, reclamantul trebuia să facă dovada fictivităţii actului invocat în acţiune, ca formă a simulaţiei pretinse, printr-un alt act încheiat în formă scrisă. Ori, reclamantul nu a făcut o asemenea dovadă.
Referitor la incidenţa art. 1303 C. civ. - invocat de reclamant - instanţa a constatat că nu s-a făcut nici un fel de probă din care să reiasă neseriozitatea preţului (adică faptul că părţile l-ar fi stabilit în mod fictiv, respectiv pentru că nu ar fi cerut şi plătit în realitate) şi că, prin indicarea exactă a contravalorii bunului înstrăinat, preţul era unul determinat.
În fine, referitor la pretenţia că doar o parte dintre moştenitori ar fi încheiat actul, instanţa a reţinut că şi această solicitare este neîntemeiată, deoarece chiar mama reclamantului, N.G. născută H.N.A. (căsătorită T.), a încheiat cu succesorii cumpărătorului M.A. o tranzacţie prin care au pus capăt unui proces de partaj aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, tranzacţie prin care s-a „aprobat, confirmat şi ratificat"; în cuprinsul său actul de vânzare transcris de Tribunalul Constanţa din 9 august 1919, ce face obiectul acţiunii în nulitate. Verificând acest act din perspectiva art. 1198 C. civ. tribunalul a stabilit că s-au respectat toate condiţiile pentru valabilitatea unui act confirmativ pentru că în act s-au precizat obiectul, cauza şi natura obligaţiei afectate de nulitate (actul de vânzare cumpărare din 09 august 1919), motivul acţiunii în nulitate (faptul că acest contract nu „ar fi fost făcut şi semnat de noi";) şi intenţia de a repara viciul („confirmăm, aprobăm şi ratificăm";).
S-a arătat că, în cazul indiviziunii, când vânzarea are ca obiect un bun determinat, iar unul dintre coproprietari a înstrăinat bunul fără acordul celorlalţi, nu se aplică regulile de la vânzarea lucrului altuia, ci principiile stării de indiviziune. În această situaţie soarta contractului depinde de soluţionarea partajului, respectiv fie se consolidează retroactiv, în cazul când bunul cade în coproprietatea celui care a dispus, fie este lovit de nulitate relativă pentru lipsa calităţii de unic proprietar al bunului. Ori, în speţă, actul putea fi cel mult anulabil şi el putea fi confirmat, ceea ce s-a întâmplat prin actul confirmativ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul T.L., iar prin decizia civilă nr. 312 din 29 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa s-a respins ca nefondat apelul reclamantului reţinându-se următoarele considerente:
Pentru dovedirea pretenţiilor sale, dar fără să arate teza probatorie, reclamantul T.L. a solicitat instanţei, în probaţiune, luarea interogatoriului pârâţilor, depunerea documentaţiei care a stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 10.000 m.p. teren intravilan, depunerea situaţiei juridice a imobilului din care să rezulte istoricul acestuia şi prezentarea înscrisului reprezentând actul de vânzare-cumpărare defăimat în prezentul proces, înscris aflat în păstrarea Arhivelor Statului pentru confruntare cu copia aflată la dosar. S-a mai solicitat administrarea unei probe cu expertiză topometrică pentru individualizarea suprafeţei de teren în litigiu şi o probă cu expertiză grafologică „pentru a se constata dacă pe actul de vânzare cumpărare semnăturile care apar pentru cei patru moştenitori sunt efectuate de o singură persoană şi dacă declaraţiile ulterioare sunt date de o singură persoană în calitate de vânzător şi comoştenitor";.
Având în vedere obiectul cererii cu care reclamantul a investit instanţa de judecată, respectiv constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare din anul 1919 sub motiv că actul nu exprimă voinţa reală a părţilor, că vânzarea nu s-a făcut de către toţi moştenitorii autorului decedat H.N.A.T. şi că preţul din contract nu a fost achitat în întregime, în mod corect s-a apreciat lipsa de concludentă şi pertinenţă a probelor solicitate, respingerea probelor cu interogatoriu, expertiză topometrică şi expertiză grafologică fiind conformă cu prevederile art. 167 C. proc. civ. care dispun că „dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii";. O probă este pertinentă atunci când are legătură cu obiectul procesului şi este concludentă atunci când, în ipoteza dovedirii faptului afirmat, duce la dezlegarea pricinii.
Interogatoriul se poate administra, conform art. 218 C. proc. civ., numai în legătură cu faptele personale ale celui interogat, fapte care, fiind în legătură cu pricina pot duce la dezlegarea ei. În speţă, reclamantul acuză fapte petrecute în anul 1919, săvârşite de către autorii părţilor din proces, aşa încât proba cu interogatoriu, nereferindu-se la faptele personale ale pârâtului, nu este nici concludentă şi nici pertinentă, fiind corect respinsă. De aceea, neprezentarea pârâtului la interogatoriu nu prezintă relevanţă, art. 225 C. proc. civ. neputând fi aplicat.
Nici expertiza topometrică, al cărei scop este identificarea bunului care face obiectul procesului, nu este o probă concludentă pentru a stabili voinţa reală a părţilor, consimţământul la vânzare al tuturor comoştenitorilor ori achitarea în întregime a preţului stipulat în contract, astfel încât, având în vedere şi momentul procedural la care a fost solicitată, corect a fost respinsă.
În fine, expertiza grafologică cerută de reclamant pentru a se stabili dacă semnăturile aplicate pe contract sunt efectuate de o singură persoană şi dacă declaraţiile ulterioare sunt date de o singură persoană în calitate de vânzător şi comoştenitor este de asemenea lipsită de pertinenţă şi concludentă pentru că prin cererea de chemare în judecată nu s-a susţinut că actul nu a fost semnat de către cei care au participat la încheierea lui şi care au fost menţionaţi în cuprinsul actului de vânzare cumpărare din 1919, ci că la vânzare nu a fost parte şi mama reclamantului, A.H.N.A., care nu a semnat actul. Prin urmare, chiar dacă s-ar fi demonstrat că semnăturile de pe actul încheiat în 1919 au fost executate de o singură persoană, aceasta nu ar fi putut conduce la concluzia că mama reclamantului nu a semnat actul de vânzare, lipsa semnăturii acesteia fiind evidentă şi necontestată.
Instanţa de apel a reţinut cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor depuse de părţile din proces, în mod corect instanţa a analizat coroborat aceste înscrisuri, stabilind întemeiat situaţia de fapt. Astfel, s-a reţinut că prin actul de vânzare cumpărare transcris la grefa Tribunalului Constanţa din 09 septembrie 1919, numiţii A.H.N.A., A.H.N.A., H.H.N.A. şi S.H.N.A. i-au vândut lui M.I.A. „suprafaţa de 93 ha şi 1.995 m.p. teren de cultură"; situat pe teritoriul comunei C., judeţ Constanţa. Încheierea acestei convenţii de vânzare nu este contestată de reclamant care a depus pentru probaţiune o copie legalizată de pe înscrisul care se află în păstrarea Arhivelor Statului. Se remarcă împrejurarea că reclamantul nu a depus înscrisul rămas în posesia vânzătorilor, al căror succesor este, ci o copie a înscrisului depus spre arhivare de la Grefa Tribunalului Constanţa, care a procedat la transcrierea actului în registrul de transcripţiuni. Fiind o copie aflată în păstrarea arhivelor statului este normal ca pe marginea acestei copii să nu apară menţiunile ulterioare privind plata preţului, menţiuni făcute după transcrierea actului, acestea fiind făcute ulterior, pe exemplarul rămas în posesia părţilor contractante, respectiv în posesia debitorului obligaţiei de plată a preţului, respectiv a cumpărătorului.
Chiar acceptând însă că înscrisul depus de pârât, cuprinzând menţiunile privind plata preţului la datele din 28 noiembrie 1919 şi la 19 decembrie 1919, nu ar avea valoare probantă deoarece nu este depus în copie legalizată şi nici nu a fost prezentat originalul înscrisului pentru confruntare (art. 1188 pct. 4 C. civ.), plata preţului şi confirmarea vânzării şi de către ceilalţi succesori ai lui H.N.A.T., care nu au participat iniţial la vânzare, este probată prin actul denumit „Tranzacţie";, act autentificat din 9 martie 1936 la Tribunalul Judeţului Constanta. Acest înscris a fost prezentat instanţei chiar de către reclamant şi conţinutul lui nu a fost contestat astfel că valoarea probantă a acestui act este deplină. În cuprinsul lui autoarea reclamantului, A.N.G., a aprobat, confirmat şi ratificat actul de vânzare transcris de Tribunalul Constanţa din 9 august 1919 şi a declarat că nu mai are nici o pretenţiune de nici o natură asupra acestei vânzări, ratificând actul în toată cuprinderea sa, pentru a-şi produce toate efectele sale. În privinţa acestuia, instanţa de fond a interpretat corect actul ca fiind unul confirmativ, care respectă cerinţele prevăzute pentru aceste acte prin art. 1190 C. civ.
Rezultă din cele mai sus prezentate că sunt dovezi suficiente privind nu numai încheierea unei convenţii de vânzare cumpărare între autorii reclamantului şi autorul pârâtului, dar şi că prestaţiile asumate de părţile contractante au fost executate potrivit prevederilor contractuale, consimţământul celor care nu au fost prezenţi la încheierea convenţiei iniţiale de vânzare fiind exprimat ulterior, prin actul confirmativ din 1936.
În aceste condiţii, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamantul nu a probat fictivitatea actului de vânzare cumpărare din 1919, respingând întemeiat cererea de nulitate întemeiată pe acest motiv.
S-a mai reţinut că nu este întemeiată nici critica privind sancţiunea care intervine în cazul în care bunul aflat în coproprietate este vândut numai de o parte dintre moştenitori.
Aşa cum s-a arătat constant în literatura şi practica judiciară, în cazul unui bun aflat în indiviziune nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune. Astfel, dacă unul dintre proprietari vinde bunul indiviz, vânzarea nu este nulă, aşa cum susţine greşit apelantul, ci supune dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii în timpul stării de indiviziune, oricare dintre coindivizari putând cere prin acţiune ieşirea din indiviziune/partajul pentru salvarea drepturilor proprii asupra bunului. După încetarea stării de indiviziune, soarta dreptului cumpărătorului va depinde de rezultatul partajului.
În speţă, chestiunea partajului a fost rezolvată prin Tranzacţia din 9 martie 1936, ocazie cu care drepturile cumpărătorului M.A. (transmise către moştenitorii săi la data tranzacţiei) au fost consolidate prin confirmare şi de către succesorii vânzătorului care nu semnaseră actul de vânzare din 1919, în partaj succesorilor cumpărătorului M.A. fiindu-le atribut terenul în suprafaţă de 83,3148 ha cumpărat prin actul din 1919 (pct. C din „Tranzacţie";).
S-a mai reţinut că nici critica privind disproporţia preţului nu este întemeiată.
Potrivit art. 1303 C. civ., preţul trebuie să fie serios, adică nu trebuie să fie derizoriu, atât de disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut încât să nu poată constitui o cauză suficientă a obligaţiei luate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate.
Existenţa unei disproporţii între preţul de vânzare şi preţul real al imobilului vândut, la nivelul anului 1919, nu a fost dovedită de către reclamant în condiţiile în care la dosar există un act de comparaţie, respectiv actul de vânzare din iulie 1916 prin care suprafaţa de 10 ha teren a fost vândută pentru suma de 3.000 RON, deci o valoare comparabilă cu cea înscrisă în actul defăimat de reclamant, pentru 83 ha fiind plătită suma de 32.532 RON.
Nici dacă s-ar considera că valoarea de 300 RON/ha reprezenta un preţ inferior valorii terenului vândut în anul 1919, contractul nu poate fi declarat nul pentru neseriozitatea preţului, întrucât părţile sunt libere să determine preţul care poate fi superior sau inferior valorii bunului, problema care s-ar pune fiind aceea a leziunii şi care poate fi admisă drept cauză de desfiinţare a contractelor numai când lezatul este un minor (art. 1157 C. civ.), ceea ce nu a fost cazul în speţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.L.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii dar şi a probelor administrate în cauză, în condiţiile în care fictivitatea contractului rezultă atât din întâmpinarea pârâţilor cât şi din faptul că pe lângă terenul arabil vândut se menţionează că s-ar fi vândut şi terenul intravilan pe care se aflau cele două case.
Se mai susţine că instanţa de apel a interpretat greşit contractul de vânzare cumpărare, inclusiv cu privire la plata preţului, în condiţiile în care acest act este lovit de nulitate absolută câtă vreme la încheierea lui nu au participat toţi comoştenitorii, fiind încălcat astfel şi principiul unanimităţii.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de apel a examinat cauza în limitele învestirii, şi prin respectarea principiului tantum devolutum quantum apellatum.
Astfel obiectul dedus judecăţii vizează constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare din anul 1919 motivat de faptul că actul nu exprimă voinţa reală a părţilor, că vânzarea nu s-a făcut de toţi moştenitorii autorului decedat, H.N.T. şi că preţul de vânzare nu a fost achitat în întregime.
Or, în condiţiile în care în cauză s-a dovedit fără posibilitate de echivoc că, chiar mama reclamantului, A.G. (născută H.N.A.) căsătorită T., a „confirmat şi ratificat"; actul de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită, instanţa de apel a făcut o legală interpretare a raporturilor juridice prin prisma tranzacţiei încheiate în 1936 şi prin care actul de vânzare cumpărare a fost „confirmat"; în cadrul unui proces de partaj.
Ca atare, faţă de confirmarea şi aprobarea de către antecesoarea reclamantului a actului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se solicită, criticile recurentului legate de încălcarea principiului unanimităţii, de interpretarea contractului, sunt nefondate.
Nefondate sunt şi criticile legate de interpretarea probelor în condiţiile în care astfel de critici sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.
Or, dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. vizează doar motive de nelegalitate şi nu de netemeinicie.
Astfel din perspectiva celor expuse, cum criticile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.L. împotriva deciziei nr. 312 C din 29 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3591/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3593/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
