ICCJ. Decizia nr. 3595/2012. Civil. Termen de graţie/eşalonare plată obligaţie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3595/2012
Dosar nr. 7166/2/2011
Şedinţa publică de la 25 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, petentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în contradictoriu cu intimaţii Constantin Ion Marcel şi B.E.J. C.B.M., a solicitat şi acordarea unui termen de graţie pentru obligaţia de plată stabilită în sarcina sa, prin hotărârea judecătorească a cărei executare silită se solicită şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a acestei obligaţii în sensul art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 71/2009, O.U.G. nr. 45/2010 şi O.U.G. nr. 113/2010.
În motivarea demersului său judiciar petentul a arătat, în esenţă, că faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din O.G nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, executarea silită începută în cauză este vădit nelegală, raportat la prevederile art. l alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 45/2010 şi O.U.G. nr. 113/2010.
A accepta teza contrară, s-a mai susţinut, ar echivala cu blocarea totală a activităţii Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atât în plan intern în relaţia cu unităţile din subordinea autorităţilor statului, cu justiţiabili, cât şi pe plan extern în relaţia cu autorităţile respective, datorită implicării pe care Ministerul Public o are în numeroasele programe în derulare la nivel internaţional dar şi anchete comune cu autorităţi similare din alte state.
S-a mai arătat că suspendarea activităţii Ministerului Public ar avea drept consecinţă blocarea sistemului judiciar, lipsirea societăţii de reprezentantul legal al intereselor sale, şi, în mod evident, destabilizarea ordinii de drept a statului român.
Petentul a conchis în sensul că, pe lângă argumentele de ordin legal prezentate, temeinicia şi legalitatea prezentei cereri sunt date atât de nevoia instituţiei de a-şi continua activitatea, cât şi de mult mai importanta nevoie a statului român de a-şi păstra ordinea de drept.
În susţinerea cererii, s-au depus la dosar copia sentinţei civile nr. 5626 din 31 august 2010 pronunţată în dosarul nr. 7805/302/2010 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti şi decizia civilă nr. 4854/R din 29 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind Conflicte de Muncă, prin încheierea din 26 septembrie 2011, a respins cererea de acordare a unui termen de graţie în ceea ce priveşte executarea silită a deciziei civile nr. 4854/R din 29 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.
în fundamentarea acestei hotărâri instanţa a luat în considerare următoarele aspecte:
- prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din 05 septembrie 2011, pentru soluţionarea cererii cu acest obiect, s-a pus în vedere petentului să facă dovada motivelor temeinice ale solicitării, prin depunerea înscrisurilor privind sumele pentru care s-au declanşat executările silite, respectiv situaţia veniturilor şi cheltuielilor bugetului instituţiei, obligaţie neîndeplinită de aceasta.
- plecând de la temeiurile solicitării acordării unui termen de graţie, însuşi art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, face referire la existenţa unor motive temeinice la baza acordării unui termen de graţie judecătoresc, distinct de beneficiul eşalonării plăţii pe care-l realizează prevederile O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 45/2010 şi O.U.G. nr. 113/2010, de care partea se poate prevala numai în cadrul contestaţiei la executare silită. Faptul că într-un asemenea cadru beneficiul menţionat ar fi fost înlăturat, nu constituie motiv pentru a-l sancţiona în mod indirect, în soluţionarea unei cereri de acordare a unui termen de graţie judecătoresc, întrucât ipotezele şi temeiurile pentru care acesta se poate recunoaşte sunt altele decât eşalonarea operată de legea însăşi, ale cărei efecte se produc de plin drept, în puterea ei, iar nu a unei eventuale hotărâri judecătoreşti care s-o consfinţească.
Împotriva acestei încheieri a declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurentul şi-a subsumat criticile motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi de art. 3041 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, modificarea încheierii recurate în sensul admiterii cererii de acordare a termenului de graţie pentru obligaţia de plată a Ministerului Public şi de stabilire a unor termene de plată eşalonată a acestei obligaţii.
Argumentaţia adusă în sprijinul acestor critici se referă la următoarele aspecte:
- instanţa de fond a respins în mod netemeinic şi nelegal cererea de acordare a unui termen de graţie pentru obligaţia de plată a Ministerului Public şi de stabilire a unor termene de plată eşalonată a acestei obligaţii în sensul art. 6 alin. (1) şi art. 1 din O.G nr. 22/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale O.TJ.G nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actelor şi raporturilor juridice incidente, fapt ce a generat pronunţarea unei hotărâri cu aplicarea greşită a legii;
- prima instanţă, în mod eronat, a soluţionat cauza pe fond prin încheiere dată tară cale de atac, încălcând dispoziţiile art. 6 alin. (6) din O.G nr. 22/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, deoarece hotărârea judecătorească în discuţie este susceptibilă de recurs;
- instanţa de fond a respins în mod netemeinic şi nelegal acţiunea dedusă judecăţii, interpretând şi aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi alin. (6) din O.G. nr. 22/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011.
Astfel, se arată, că nu a fost analizat în mod exhaustiv raportul juridic litigios, susţinerile reclamantului şi nici probatoriul administrat în cauză, fiind încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce statuează Iară echivoc că susţinerile părţilor nu pot fi înlăturate decât motivat (atât în drept, cât şi în fapt), în sensul că soluţia de respingere pe fond a cererii a fost motivată prin simpla citare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002.
În concret, arată recurentul, nu au fost analizate consecinţele pe care executarea silită începută în cauză le produce asupra bunei şi imediatei funcţionări a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul obstrucţionării activităţii principale a instituţiei, datorită faptului că se blochează conturile prin care se rulează fondurile necesare desfăşurării activităţii, altele decât cele în care se încadrează suma datorată (art. 1 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 22/2002).
Recurentul face referire şi la demersurile întreprinse în vederea obţinerii de fonduri pentru plata creanţelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, prezentând situaţia financiară a Ministerului Public în perioada de referinţă, cât şi previziunile bugetare ulterioare.
Conchide recurentul sub acest aspect în sensul că, neexistând sume prevăzute cu această destinaţie în bugetul ordonatorului de credite în perioada de referinţă, este evident că orice tip de executare silită pornită împotriva Ministerului Public, în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariate restante, nu va putea viza decât sumele din conturile de cheltuieli de organizare şi funcţionare şi de personal, deşi acest lucru este expres prohibit de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, raportat la art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, ce instituie suspendarea de drept a oricăror forme de executare silită.
Apreciază recurentul că acţiunea formulată a fost în mod corect introdusă şi dedusă spre soluţionare, deoarece nu exista nici o dispoziţie procedurală care săi condiţioneze admisibilitatea acesteia, fiind întemeiată în raport de prevederile legale anterior menţionate.
Se arată în continuare că acceptarea unei teze contrare ar echivala cu blocarea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare şi funcţionare şi de cheltuieli de capital, care sunt conturile din care Ministerul Public îşi achită furnizorii de servicii şi anume: serviciile de poştă şi telecomunicaţii, serviciile de energie electrică, serviciile de utilităţi de apă, gaze, necesare pentru desfăşurarea activităţii.
Precizează recurentul că acest blocaj ar afecta nu numai plata cheltuielilor cu caracter funcţional, ci însăşi realizarea atribuţiilor instituţiei, în condiţiile în care avansarea cheltuielilor judiciare conform art. 189 C. proc. pen. (onorarii expertize şi acte medico-legale, asigurarea traducerilor în dosarele penale şi cooperării judiciare internaţionale) şi plata serviciilor poştale pentru transmiterea actelor de procedură către justiţiabili, conform art. 228 alin. (6) C. proc. pen., art. 246 C. proc. pen., art. 249 C. proc. pen. şi art. 278 C. proc. pen., nu ar putea fi efectuate, pe această cale putând fi lezate atât garanţiile dreptului la un proces echitabil, cât şi principiul celerităţii în procesul penal.
Arată în continuare recurentul că a întreprins, de-a lungul timpului, demersuri pe lângă autorităţile competente pentru a obţine fondurile necesare achitării creanţelor rezultate din hotărâri judecătoreşti. în acest sens, invocă adresele nr. 519/C3 din 17 iunie 2008, nr. 545/C3 din 23 iunie 2008, nr. 3733/C/2008 din 23 ianuarie 2009, nr. 1049/C/2009 din 26 mai 2009 şi nr. 1049/C/2009 din 9 iunie 2009 (anexate), ce atestă în mod neechivoc faptul că, în perioada de referinţă, Ministerul Public, prin reprezentant legal, a întreprins demersuri în vederea obţinerii sumelor de bani necesare plăţii drepturilor băneşti acordate prin titluri executorii în favoarea personalului din sistemul justiţiei.
În acest context, conchide recurentul, cererea dedusă judecăţii îndeplineşte atât cerinţa urgenţei, cât şi condiţiile existenţei motivelor temeinice şi împrejurărilor speciale, conform legii, aspecte ce apar dovedite în raport de faptul că eventuala blocare a conturilor instituţiei prin care se rulează fondurile necesare desfăşurării activităţii, altele decât cele în care s-ar încadra suma datorată, ce ar putea fi urmată de indisponibilizarea debitului şi cuantumul ridicat al acestuia.
Recurentul face trimitere şi la jurisprudenţa C.E.D.O., în cauza I.S. contra Italiei, în care s-a reţinut cu valoare de principiu că „ suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluţie satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanţe excepţionale";, precum şi la Hotărârea Secţiei a Ii-a a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza Saggio contra Italiei, care a statuat că„ în principiu un sistem de suspendare temporară a plăţii creanţelor unei întreprinderi comerciale în criză. nu este criticabil în sine, având în vedere marja de apreciere autorizată de alin. (2) al art. l din Protocolul nr. 1 la Convenţie";.
Arată recurentul că în contextul actual, trebuie avută în vedere situaţia excepţională în care statul se confruntă cu o lipsă generală şi substanţială de resurse financiare publice, care îl pun în situaţia de a asigura doar minimul necesar pentru funcţionarea serviciilor publice esenţiale, precum justiţia, şi în care nu mai există posibilitatea reală de a plăti obligaţii de ordinul sutelor de milioane de euro, stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Precizează recurentul că împrejurările prezentate constituie fără îndoială „circumstanţe excepţionale";, „circumscrise marjei de apreciere autorizate a statului";, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. citată circumstanţe care permit măsuri de excepţie precum eşalonarea executării obligaţiei de plată a sumelor datorate personalului bugetar în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, chiar pentru o perioadă relativ îndelungată (ca cea avută în vedere de O.U.G. nr. 71/2009, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011).
În final recurentul solicită modificarea încheierii din 26 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a Vll-a Civilă şi pentru Cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale în dosarul nr. 7166/2/2011, în sensul admiterii cererii privind acordarea unui termen de graţie pentru obligaţia de plată dispusa în sarcina Ministerului Public prin decizia civilă nr. 4854/R din 29 iunie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. 2399/2/2009. şi stabilirea unor termene de plată eşalonată a acestei obligaţii în sensul art. 6 alin. (1) raportat la art. 1 din O.G nr. 22/2002, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G nr. 71/2009, aşa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, astfel:
- instituirea unui termen de gratie pentru plata debitului până la sfârşitul lunii noiembrie a anului 2012;
- stabilirea unor termene de plată defalcate astfel:
- în luna decembrie 2012: 5% din valoarea titlului executoriu:
- în anul 2013: 10% din valoarea titlului executoriu;
- în anul 2014: 25% din valoarea titlului executoriu;
- în anul 2015: 25% din valoarea titlului executoriu;
- în anul 2016: 35% din valoarea titlului executoriu.
Prin încheierea nr. 2645 din 18 mai 2012 Secţia a Ii-a a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre competentă soluţionare Secţiei I Civilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 224 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Secţia I Civilă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin încheierea nr. 4613 din 19 iunie 2012, a scos cauza de pe rol şi a trimis cauza Secţiei a Ii-a Civilă a aceiaşi instanţe, în temeiul hotărârii nr. 10 din 22 septembrie a Colegiului de Conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, constată că este competentă să soluţioneze prezenta cauză în raport de art. 1591 alin. (4) C. proc. civ., împrejurare faţă de care va respinge excepţia de necompetenţă materială invocată de recurent.
Cu privire la fondul recursului, înalta Curte examinând încheierea recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
Critica vizând aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţă a art. 6 alin. (6) din O.G. nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 este întemeiată, încheierea pronunţată de instanţă la 26 septembrie 2011 fiind recurabilă potrivit evocatului text de lege.
Menţiunea „fără cale de atac"; făcută de instanţă şi dispozitivul încheierii atacate nu este de natură a determina modificarea acesteia soluţionarea prezentului recurs lipsind de efecte evocata menţiune.
Soluţia instanţei de respingere a cererii debitorului este legală, atât sub aspectul aplicării corecte a dispoziţiilor legale invocate de recurent, ca urmare a unei analize judicioase a raportului juridic dintre părţile litigante, raportată la situaţia de fapt propune speţei aspecte ce rezultă nemijlocit din motivarea soluţiei pronunţate.
Aspectele în legătură cu aplicare O.G. nr. 71/2009 nu pot fi invocate în procedura prevăzută de O.G. nr. 22/2002, având incidenţă directă asupra actelor de executare şi fiind în directă legătură cu valabilitatea actelor întocmite de executorul judecătoresc. Pe cale de consecinţă, incidenţa O.G. nr. 71/2009 şi a actelor ulterioare în legătură cu aceasta poate fi invocată exclusiv pe calea contestaţiei la executare, când instanţa analizează toate problemele de drept cu incidenţă în executarea silită.
Prin adoptarea O.G. nr. 22/2002 legiuitorul nu a dorit aşadar să instituie o procedură paralelă contestaţiei la executare, în care să poată fi analizate, nu de instanţa de executare ci de emitenta titlului executoriu, aceleaşi aspecte ce pot fi analizate şi pe calea contestaţiei la executare întrucât, în caz contrar, s-ar fi ajuns la o încălcare a art. 14 C.E.D.O. prin crearea unei norme de favoare instituţiilor statului în detrimentul persoanelor fizice şi recunoaşterea în patrimoniul primelor atât a dreptului de a formula contestaţie în procedura dreptului comun dar şi în procedura specială a O.G. nr. 22/2002.
Potrivit art. l din O.G. nr. 22/2002 creanţele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituţiilor publice se achită din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
Art. 2 din acelaşi act normativ arată că, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest lucru curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului, stabilindu-se astfel, prin acest act normativ, un regim special, derogatoriu de la regimul comun instituit de codul de procedură civilă în ceea ce priveşte executarea silită a instituţiilor bugetare, derogare care este însă, conform deciziilor Curţii Constituţionale prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, conformă cu art. l din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât ordonanţa nu reglementează refuzul de a executa hotărârile judecătoreşti împotriva statului, nici întârzierea nejustificată în executare, ci numai instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scuteşte, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obţine prevederi în bugetul pentru satisfacerea obligaţiilor înscrise în titluri executorii.
Pentru a beneficia de dispoziţiile de favoare ale Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plăţii stabilit de art. 2 din actul normativ menţionat, recurentul trebuia să facă dovada că neexecutarea obligaţiei de plată stabilită printr-un titlu executoriu s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât conform aceluiaşi articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuţie nu se aplică automat tuturor debitorilor instituţiilor publice care nu au putut începe sau continua executarea obligaţiei de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora.
Or, în prezenta cauză, recurentul nu a făcut această dovadă, situaţie în care nu se poate prevala de termenul de graţie de 6 luni instituit de legiuitor prin art. 2 din O.G. nr. 22/2002, acest aspect a avut în vedere în mod corect de instanţa de fond.
Simpla trimitere pe care recurentul debitor o face la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.G. nr. 22/2002 se dovedeşte a fi astfel lipsită de fundament.
Jurisprudenţa C.E.D.O. aplicabilă materiei este relevantă în acest sens.
Astfel, începând cu cauza Hornsby contra Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiţie protejează şi punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminenţa dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părţi, în caz contrar, accesul la justiţie fiind iluzoriu. Pe cale de consecinţă, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. Mai mult, în ce priveşte creanţele stabilite împotriva statului ori a autorităţilor publice, s-a reţinut că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiţiei.
În cauza Şandor împotriva României, Curtea a subliniat că executarea unei sentinţe dau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces";, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, şi că dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi. A mai arătat Curtea că dacă statul, debitor în baza unei hotărâri judecătoreşti, refuză sau omite să o execute ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi. Totodată, s-a subliniat că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacere.
În acelaşi sens, înalta Curte aminteşte şi Cauza Burdov contra Rusiei, în care Curtea a stabilit că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor financiare pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, arătând că reclamantul nu trebuie să fie pus, din cauza dificultăţilor financiare ale statului, în imposibilitate de a beneficia de rezultatul favorabil al unei proceduri, imposibilitate care să afecteze însăşi substanţa dreptului său.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului aminteşte că nu este oportun să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie (Cauza Metaxas împotriva Greciei).
De asemenea, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentinţa, precum şi prin refuzul plăţii cheltuielilor de judecată dispuse de către instanţele judecătoreşti, autorităţile naţionale au lipsit partea de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea a statuat, de asemenea, că refuzul autorităţilor de a aloca sumele necesare plăţii debitorului constituie o atingere adusă drepturilor intimaţilor ce decurg din art. l din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în acest sens fiind emise mai multe hotărâri (ex. Cauza Sanglier împotriva Franţei, cauza Shmalko c. Ucrainei etc.).
Aşa cum rezultă din cele arătate anterior, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului, în maniera în care a fost interpretat de către Curtea Europeană, impune statului (şi instituţiilor publice) obligaţia pozitivă de a se „plia"; la hotărârile judecătoreşti definitive şi obligatorii prin care a fost obligat la plata unor sume de bani, nefiind oportun „să se ceară unei persoane, care a obţinut o creanţă contra statului, în urma unei proceduri judiciare, să trebuiască apoi să iniţieze procedura executării pentru satisfacerea creanţei sale";.
În consecinţă, statul nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor asemenea hotărâri, lipsa fondurilor nefiind considerată un motiv justificat pentru întârziere.
Aşa fiind, raportând caracterul duratei întârzierii în executarea obligaţiei la circumstanţele concrete ale speţei, soluţia pronunţată prin încheierea recurată apare ca fiind legală, temeinic motivată, fiind la adăpost de criticile aduse de recurentul-debitor, instanţa de fond apreciind cu justeţe că intervalul estimat pentru executare este unul nerezonabil, fiind contrar jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie.
În considerarea celor ce preced, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul Parchetul de pe lână Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti împotriva încheierii din 26 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a Vll-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 25 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3580/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3632/2012. Civil → |
|---|
