ICCJ. Decizia nr. 3598/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3598/2012
Dosar nr. 9124/118/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul M.E. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 912 din 30 ianuarie 2008 emise de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtului la acordarea unui teren în compensare, urmând ca despăgubirile să-i fie acordate numai pentru construcţia demolată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, sub un prim aspect, că în mod eronat s-a reţinut în dispoziţia contestată că se impune restituirea sumelor încasate cu titlu de despăgubiri, deoarece părinţii săi nu au primit, la data evacuării din imobilul demolat abuziv, nicio sumă de bani cu titlu de despăgubiri.
Sub un al doilea aspect, reclamantul a susţinut că terenul în suprafaţă de 355 m.p. preluat abuziv de la părinţii săi poate fi restituit în natură, întrucât, pe de o parte, există o suprafaţă de teren rămasă liberă, neafectată de construcţia blocului ARI şi, pe de altă parte, în imediata vecinătate a lotului ce a aparţinut părinţilor săi există un lot liber, care îi poate fi atribuit în compensare, în aplicarea disp. art. 11 alin. (3), (8) din Legea nr. 10/2001.
La termenul de judecată din 8 octombrie 2009, reclamantul a formulat cerere de lărgire a cadrului procesual cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 februarie 2010, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, având în vedere că dispoziţiile art. 2 din H.G. nr. 361/2005 prevăd expres atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, care este o autoritate de îndrumare metodologică a autorităţilor administraţiei publice locale şi centrale şi a persoanelor juridice deţinătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, fără a avea atribuţii concrete în ceea ce priveşte restituirea imobilelor revendicate, astfel încât nu se justifică chemarea în judecată a acestei pârâte.
La termenul de judecată din 23 septembrie 2010, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Constanţa, invocată din oficiu în şedinţa publică din 20 mai 2010, apreciind că, în raport de obiectul acţiunii, se legitimează procesual pasiv în cauză doar emitentul dispoziţiei contestate.
Soluţionând pe fond cauza, Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 1525 din 30 septembrie 2010, prin care a respins acţiunea formulată de reclamantul M.E., ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit dispoziţiei nr. 912 din 30 ianuarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, s-a respins cererea de restituire în natură formulată de reclamantul M.E. pentru imobilul compus din teren şi construcţie situat în Constanţa, b-dul. F. şi a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi înaintarea către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu condiţia restituirii sumelor încasate ca despăgubire, actualizate cu indicele de inflaţie.
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, preluat în mod abuziv de către stat.
Întrucât imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, în mod corect potrivit dispoziţiei nr. 912 din 30 ianuarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi înaintarea notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe declarat apel reclamantul M.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu sunt întemeiate motivele de nulitate a dispoziţiei nr. 912 din 30 ianuarie 2009 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, întrucât singura modalitate de rezolvare a solicitării sale pentru terenul în suprafaţă de 355 m.p. o reprezintă măsurile reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti.
Procedând în acest mod, instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9, care consacră principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au formulat notificări.
Instanţa de fond a reţinut că, pe de o parte imobilul în litigiu nu este liber fiind afectat de construcţii, spaţiu comercial, alei de circulaţie pietonala şi pe de altă parte, Municipiul Constanţa nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuite în compensare.
Instanţa nu a încuviinţat proba în baza căruia a solicitat să se precizeze care este regimul juridic al construcţiei cu destinaţia de spaţiu comercial de la parterul blocului ARI, dacă aceasta este autorizată sau nu, sau este o construcţie demontabilă.
Apelantul a identificat un teren liber, aflat în imediata vecinătate a lotului în suprafaţă de 355 m.p., dar instanţa de fond a respins cererea prin care a solicitat să se stabilească ca obiectiv al expertizei, identificarea acestei suprafeţe de teren.
Prin decizia nr. 293/C din data de 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 1, art. 7, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, rezultă principiul prevalentei restituirii în natură, în sensul că imobilele preluate abuziv, indiferent în posesia cui se găsesc în prezent, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini.
Prin urmare, dacă prin notificare, persoanele îndreptăţite, în accepţiunea Legii nr. 10/2001, solicită restituirea în natură a imobilului respectiv sau măsuri reparatorii prin echivalent, unitatea deţinătoare sau entitatea investită cu soluţionarea notificării este obligată să verifice cu prioritate posibilitatea restituirii în natură a bunului şi numai în situaţia în care restituirea nu este posibilă, să acorde măsuri reparatorii în echivalent.
Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri aferente imobilelor preluate abuziv [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001].
Aceeaşi reglementare, pentru situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, e conţinută de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, în principal, ca măsură reparatorie, compensarea cu alte bunuri şi dacă măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
În speţă, raportat la situaţia juridică a imobilului, imposibil de restituit în natură, atât unitatea deţinătoare cât şi instanţa de fond, în mod corect au stabilit ca modalitate de reparaţie, acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi înaintarea notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De altfel, instanţa de apel, la solicitarea apelantului a administrat probe - cu privire la măsura compensării cu bunuri sau servicii; din adresa din 30 martie 2011 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanţa - rezultă că imobilul situat în Constanţa, b-dul. F. a fost construit în baza proiectului de execuţie din anul 1983, având regim de înălţime P+8 cu destinaţie de locuit şi altă destinaţie decât aceea de locuit.
Spaţiul comercial aflat la parterul blocului - are număr de inventar, a fost edificat împreună cu locuinţele ca şi construcţie definitivă; se află în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanţa şi este deţinut cu contract de închiriere de către numiţii T.I. şi B.M.
A mai fost administrată proba cu înscrisuri, tot la solicitarea apelantului, pentru a fi identificate terenuri ce pot fi acordate în compensare - în intravilanul Municipiului Constanţa.
Din procesul verbal întocmit la data de 10 mai 2011 de către Comisia pentru identificarea/inventarierea şi pentru atribuirea în compensare rezultă că Municipiul Constanţa nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.
În această situaţie, în mod corect atât pârâţii, cât şi instanţa de fond, prin dispoziţie emisă şi hotărârea pronunţată, au dat eficienţă propunerii şi acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Faţă de considerentele expuse s-a constatat că, în cauză, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii raportat la situaţia de fapt relevată de probele administrate, că în acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent a avut în vedere ordinea de preferinţă a acestora rezultată din prevederile legale, în scopul stabilirii în mod alternativ a acestora a fost tocmai acela al evitării impunerii unei obligaţii imposibil de executat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul M.E., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că ambele instanţe au încălcat disp. art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, care consacră principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au formulat notificări.
Recurentul-reclamant a arătat că a identificat un teren liber, aflat în imediata vecinătate a lotului în suprafaţă de 355 m.p. preluat în mod abuziv de la părinţii săi, iar instanţa de fond i-a respins cererea prin care a solicitat să se stabilească ca obiectiv al expertizei dispuse în cauză, verificarea situaţiei juridice a acestui lot. Instanţa de apel i-a respins cererea prin care a solicitat obligarea pârâţilor să depună la dosar relaţii din care să rezulte situaţia juridică a terenului liber, în condiţiile în care petentul a depus la dosar un plan de situaţie întocmit în anul 1936, din care rezultă că terenul în discuţie nu a aparţinut vreunei persoane fizice, ci a făcut parte din patrimoniul CFR, la vremea când linia ferată trecea pe lângă casa familiei sale.
Totodată, reclamantul a arătat că optează în continuare pentru acordarea unui teren în compensare, cu aceleaşi caracteristici ca cele ale terenului preluat abuziv de la autorii săi, iar terenul liber aflat în imediata vecinătate ar satisface aceste cerinţe, întrucât despăgubiri, în condiţiile legii speciale, nu crede reclamantul că vor fi acordate vreodată.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Situaţia imobilelor expropriate este reglementată de art. 2 din Legea nr. 10/2001, sub incidenţa căruia intră toate exproprierile făcute în perioada 1945-1989, inclusiv imobilul în litigiu.
Potrivit dispoziţiilor art. 2 din legea specială, restituirea în natură, chiar şi parţială a terenului expropriat este condiţionată de faptul că nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea. În situaţia în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil, aceeaşi soluţie impunându-se şi în cazul în care suprafaţa de teren solicitată a fi restituită în natură este ocupată de construcţii noi, autorizate sau este afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale.
În speţă, imobilului aparţinând autorilor reclamantului a fost expropriat prin Decretul nr. 275/1962, iar din raportul de expertiză şi din înscrisurile administrate în cauză reiese că, pe amplasamentul fostului imobil a fost construit blocul ARI, parte din teren fiind spaţiu verde din ansamblul de locuinţe, aparţinând domeniului public al Municipiului Constanţa, conform HCLM nr. 122/2000 şi parte aparţine blocurilor care alcătuiesc domeniul privat al Municipiului Constanţa, conform HCLM nr. 420/2001, reprezentând alei de acces.
Ca urmare, suprafaţa de teren din vechiul amplasament, ce a aparţinut autorilor reclamantului şi care a fost expropriată, a fost sistematizată, fiind ocupată de un bloc de locuinţe şi de amenajări ce constituie spaţiu necesar şi vital pentru o folosinţă normală a blocurilor din zonă, aşa încât terenul nu este liber şi neafectat, numai pentru această ipoteză legea prevăzând restituirea în natură.
Situarea terenului într-o zonă sistematizată dovedeşte, de altfel, faptul că scopul exproprierii a fost atins, lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupând funcţional întregul teren afectat, aşa încât instanţele au făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legii speciale, incidente în cauză.
Principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafaţă de teren liberă de construcţii trebuie restituită în natură.
Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepţii prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 11, mai sus enunţate, precum şi cele art. 10 şi art. 26 din lege, care prevăd situaţiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.
În al doilea rând, recurentul solicită acordarea unui anume teren în compensare, susţinând că terenul indicat poate fi dat în compensare devreme ce este liber, ceea ce aduce în discuţie modul de aplicare la speţă a dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile acordării de bunuri în compensare.
Astfel, în speţă s-a reţinut că nu există teren care să poată fi dat în compensare, pentru că din procesul verbal întocmit la data de 10 mai 2011 de către Comisia pentru identificarea/inventarierea şi pentru atribuirea în compensare rezultă că Municipiul Constanţa nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.
Or, prin raportare la această situaţie de fapt, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că reclamantului nu îi poate fi acordat teren în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente - art. 1 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001.
Art. 1 prevede la alin. (2) că „Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite (...)";, iar la alin. (5) că „Primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor au obligaţia să afişeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârşitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile şi/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare";.
Din interpretarea sistematică a textelor enunţate rezultă că pot fi date în compensare numai bunurile disponibile pe care le deţine entitatea învestită cu soluţionarea notificării, însă potrivit probatoriului administrat, Municipiul Constanţa nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.
Contrar celor susţinute de recurent, condiţia impusă de lege pentru acordarea de teren în compensare nu este ca terenul să fie liber, ci disponibil, şi cum, în speţă, este cert stabilit că pe raza Municipiului Constanţa nu există terenuri disponibile care să poată fi acordate în compensare în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal instanţa de apel a apreciat că reclamantului nu îi poate fi acordată această formă de măsuri reparatorii prin echivalent.
Ca urmare, în mod corect instanţele au menţinut dispoziţia nr. 912 din 30 ianuarie 2008 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, confirmând măsura legală - propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi înaintarea notificării către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.E. împotriva deciziei nr. 293/C din data de 16 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3597/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3599/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
