ICCJ. Decizia nr. 3601/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3601/2012
Dosar nr. 5645/117/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 470 din 21 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii H.P. şi H.I. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor echivalentul în lei, la cursul din ziua plăţii, a sumei de 90.000 euro, cu titlu de daune morale; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor, echivalentul în lei, la cursul din ziua plăţii, a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune materiale; a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 142,8 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 44/55 pronunţată în Dosar nr. 33/1955 de Tribunalul Militar Oradea, antecesorul reclamanţilor - numitul H.R., a fost condamnat la 6 (şase) ani închisoare corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii de agitaţie publică, prev. de art. 327 alin. (3) C. pen., art. 304 şi art. 463 Codul Justiţiei Militare, din care a executat 1 an, respectiv de la data de 09 octombrie 1954 şi până la data de 08 octombrie 1955, fiind amnistiat prin Decretul nr. 421/1955.
Antecesorul reclamanţilor a fost condamnat şi prin sentinţa penală nr. 91/1960 de Tribunalul Militar Cluj, la 15 ani muncă silnică, cu confiscarea totală a averii, dispunându-se totodată, confiscarea sumei de 2.900 RON. Condamnarea s-a făcut în baza art. 209 lit. a) C. proc. pen.
Prin decizia nr. 272 din 18 octombrie 1964, pronunţată în Dosarul nr. 264/1963, de Tribunalul Suprem al R.P.R., recursul declarat împotriva sentinţei nr. 91/1960, a fost admis, iar hotărârea a fost modificată în parte, inculpatului H.R. reducându-i-se pedeapsa la 8 ani.
Executarea pedepsei a fost pusă în executare, în baza mandatului din 23 octombrie 1963, H.R. fiind pus în libertate la 15 aprilie 1964, ca urmare a graţierii restului de pedeapsă, conform Decretului nr. 176/1964.
La dosarul cauzei, s-a depus copia procesului-verbal de confiscare a bunurilor lui H.R.
Condamnările suferite de H.R. sunt considerate ca fiind condamnări de drept, în condiţiile art. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Probele testimoniale administrate în cauză, au confirmat condiţiile grele în care inculpatul a executat detenţia, precum şi privaţiunile suferite ulterior, punerii sale în libertate şi consecinţele acesteia asupra familiei.
În atare condiţii, instanţa de fond a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituite de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. şi ale art. 48 alin. (3) din Constituţia României, impun repararea de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a pagubelor suferite de reclamanţi, cea ce presupune în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei, în speţă a reclamantului.
Acordarea unor sume de bani, nu ar putea avea decât un minim caracter compensatoriu de natură a permite victimei a-şi alina consecinţele faptei ilicite asupra persoanei sale.
Prin urmare, tribunalul a obligat pârâtul la plata sumei de 90.000 euro cu titlu de daune morale, apreciind că această sumă reprezintă o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Referitor la plata despăgubirilor în valoare de 5.000 euro, în echivalent lei, reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate, tribunalul a apreciat, că acestea pot fi acordate, în condiţiile poziţiei estimate de către intimat în cuprinsul întâmpinării, anume aproximativ 2.000 de euro, poziţie ce poate fi calificată ca o achiesare la pretenţiile reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanţii H.P. şi H.I., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 232/A/2011 din data de 11 mai 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins petitul de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 90.000 euro cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 1.011 RON, reprezentând actualizarea sumei de 2.900 RON confiscată; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pe intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească apelanţilor suma de 940 RON, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că, în apel s-a dispus efectuarea unei expertize contabile pentru actualizarea sumei de 2.900 RON ridicată de la antecesorul reclamanţilor şi a sumei de 760 RON reprezentând cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale ale celor două hotărâri penale.
Potrivit raportului de expertiză contabilă judiciară, suma de 2.900 RON actualizată este de 1011,70 RON, iar suma de 760 RON actualizată este de 265,13 RON.
Curtea de Apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, statul este obligat să acorde despăgubiri materiale reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare.
Din sentinţa penală mai sus arătată, rezultă că antecesorului reclamanţilor i s-a confiscat suma de 2.900 RON. Prin urmare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri materiale în cuantum de 1.011 RON reprezentând actualizarea sumei de 2.900 RON, potrivit raportului de expertiză.
În ceea ce priveşte acordarea sumei de 760 RON actualizată, reprezentând onorariu avocaţial, Curtea de Apel a constatat că dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 se referă numai la acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă aceste bunuri nu au fost restituite sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent în baza Legii nr. 10/2001.
În Decizia nr. 1557 din 7 decembrie 2010, în care s-a analizat constituţionalitatea prevederilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile legale analizate pot fi modificate sau completate numai de legiuitor, astfel încât nu este permisă o interpretare extensivă a acestei dispoziţii legale.
Prin urmare, instanţa de apel, interpretând dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a constatat că nu poate acorda despăgubiri pentru alte bunuri decât cele confiscate prin hotărârea de condamnare.
Or, cheltuielile de judecată solicitate de către reclamanţii-apelanţi nu intră în categoria bunurilor confiscate şi prin urmare, nu se pot acorda despăgubiri materiale, după cum rezultă din dispoziţia legală arătată.
Reclamanţii au criticat sentinţa pronunţată de tribunal şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate pentru prejudiciul suferit de antecesorul lor, însă problema daunelor morale a fost invocată şi în apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor legale, precum şi a deciziilor de neconstituţionalitate admise, până la soluţionarea apelului.
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. l pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, iar prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilea posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Chiar dacă Decizia nr. 1358/2010 a fost publicat în 15 noiembrie 2010, aceasta se aplică şi proceselor în curs, întrucât efectele juridice ale unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională nu pot fi asimilate efectele unei legi noi care modifică sau abrogă o dispoziţie legală.
Prin urmare Curtea de Apel a constatat că este fondat apelul pârâtului în ceea ce priveşte petitul de acordare a daunelor morale. Ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel a constatat că nu mai există temeiul de drept în baza căruia să poată fi acordate despăgubiri morale, situaţie în care a admis în parte apelul pârâtului.
Instanţa de apel a reţinut că, critica privind aspectul acordării daunelor materiale pentru bunurile mobile confiscate nu este fondată, întrucât în probaţiune a fost depusă hotărârea penală prin care s-a dispus confiscarea bunurilor mobile: 2 bivoliţe, 2 oi cu miei şi un porc, iar prin întâmpinare pârâtul a arătat că preţul de piaţă ale acestor bunuri mobile este de aproximativ 2.000 euro. În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a apreciat că pârâtul a achiesat la despăgubiri pentru daunele materiale arătate în cuantum de 2.000 euro şi prin urmare nu se mai impunea suplimentarea probaţiunii.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamanţilor, respectiv şi în privinţa petitului privind acordarea daunelor materiale, ca fiind inadmisibil.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că din economia dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 rezultă cu evidenţă că bunurile materiale la care se face referire la art. 5 alin. (1) lit. b), sunt aceleaşi cu bunurile imobile şi mobile care fac parte din categoria celor prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Mai precis, este vorba de bunurile imobile preluate abuziv, prevăzute de art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv de bunurile mobile devenite imobile prin incorporare la acestea, precum şi de utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul confiscat.
În sprijinul acestei concluzii vine şi alin. (5) din art. 5 al Legii nr. 221/2009, care dispune în sensul că „Acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b), atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare";.
Prin urmare, rezultă cu evidenţă că bunurile mobile pentru care reclamanţii au solicitat, iar instanţele de fond au acordat despăgubiri (două bivoliţe, două oi cu miel, un porc şi 2.900 RON) nu fac parte dintre cele la care se refera Legea nr. 221/2009. Nimic nu a împiedicat pe reclamanţi să solicite obligarea statului la plata daunelor materiale pentru prejudiciul suferit, în temeiul art. 998 C. civ., în momentul schimbării regimului comunist, respectiv 1 ianuarie 1990, când prin Decretul-Lege nr. 118/1990, a fost recunoscut caracterul abuziv al măsurilor luate de fostele autorităţi comuniste faţă de opozanţii regimului, astfel încât există posibilitatea de a solicita daune pentru condamnarea politică suferită.
Totodată, recurentul-pârât a solicitat, în situaţia in care se va considera că cererea de acordare a despăgubirilor materiale este admisibilă, respingerea acestei cereri, ca neîntemeiată.
Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de despăgubiri doar pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, întrucât niciunul din dispozitivele hotărârilor de condamnare ale antecesorului reclamanţilor nu individualizează bunurile confiscate pentru care reclamanţii au solicitat despăgubiri materiale (cu excepţia sumei de 2.900 RON), făcând doar referire generală la averea antecesorului reclamanţilor. Prin urmare, pentru ca procesul-verbal de confiscare pe care reclamanţii l-au depus în probaţiune, să fie relevant, ar trebui ca din conţinutul lui să reiasă că acesta este pus în aplicare ca urmare a sentinţei de condamnare a antecesorilor reclamantului.
Chiar dacă aceste condiţii ar fi fost îndeplinite, decizia civilă atacată a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii. Astfel, se precizează că la dosarul cauzei a fost depus procesul-verbal de confiscare a bunurilor mobile - respectiv singurul înscris care ar face dovada temeiniciei solicitării reclamanţilor. Acesta nu a fost însă comunicat pârâtului cu toate că, atât în întâmpinarea formulată la acţiunea principală, cât şi în cuprinsul apelului a fost făcută solicitare expresă în acest sens, fiind încălcate prin aceast viciu de procedură cele două principii fundametale pe care le-a enunţat mai sus pârâtul.
Astfel, spre exemplu, pârâtul nu a putut verifica dacă înscrisul are dată certă, are inscripţiile vreunei autorităţi (ştampila) mai exact, daca îndeplineşte condiţiile de validitate impuse, mai mult decât atât, nu a putut verifica însuşi conţinutul procesului-verbal.
În privinţa evaluării animalelor presupus confiscate, prin înscrisurile formulate de-a lungul judecăţii, pârâtul a insistat asupra faptului că obligaţia dovedirii, atât a existenţei, cât şi a întinderii daunelor materiale cade în sarcina exclusivă a reclamanţilor, aşa încât interpretarea instanţelor de fond potrivit căreia prin exprimarea unei opinii ar fi achiesat la despăgubiri, nefiind necesară administrarea de probe, respectiv evaluarea bunurilor prin intermediul unei expertize judiciare este abuzivă şi contară dispoziţiilor legale în materie, întrucât în cadrul recursului nu se poate administra în probatiune expertiza judiciară, nelegalitatea produsă se poate repara doar prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul este fondat, urmând a fi admis, în sensul celor ce urmează:
Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b), condiţia ca bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 republicată sau ale Legii nr. 24 7/2005.
Din analiza şi interpretare acestui text al legii, rezultă fără echivoc că pretenţiile privind bunuri mobile, ca şi cele privind contravaloarea lipsirii de folosinţă a imobilelor nu pot face obiectul măsurilor de reparaţie materială prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În speţă, reclamanţii au solicitat plata valorii actualizate la zi a sumei de bani confiscate, în cuantum de 2.900 RON, prin hotărârea de condamnare şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 760 RON, precum şi plata despăgubirilor în valoare de 5.000 euro, în echivalent în lei la cursul din ziua plăţii, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (2 bivoliţe, 2 oi cu miel, 1 porc) prin hotărârea de condamnare.
Aceste pretenţii reprezintă despăgubiri materiale pentru sume de bani şi bunuri mobile, aşa încât cererile reclamanţilor ce fac obiectul petitelor nr. 2 şi 3 din acţiune nu se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi clare, ce nu lasă loc de interpretări şi care nu pot fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Or, instanţele de fond, au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale mai sus-menţionate şi eronat au acordat reclamanţilor suma de 1.011 RON, reprezentând actualizarea sumei de 2.900 RON confiscată, precum şi suma de 2.000 euro, reprezentând daune materiale pentru bunurile confiscate.
Recurentul-pârât a formulat şi critici în temeiul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv de recurs ce reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
În cauză, nu se verifică niciuna din aceste ipoteze, întrucât pe de o parte, instanţa de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia adoptată, iar pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia, aşa încât hotărârea pronunţată cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge apelul declarat de reclamanţii H.I. şi H.P. împotriva sentinţei Tribunalului Cluj şi, menţinând dispoziţia de admitere a apelului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, va schimba sentinţa, în sensul că va respinge acţiunea în totalitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj împotriva deciziei nr. 232/A/2011 din data de 11 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică decizia în parte, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţii H.I. şi H.P. împotriva sentinţei nr. 470/F/2010 din data de 21 mai 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, şi menţinând dispoziţia de admitere a apelului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, schimbă sentinţa, în sensul că respinge acţiunea în totalitate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3600/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3602/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
