ICCJ. Decizia nr. 3602/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3602/2012
Dosar nr. 7126/30/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş la data de 04 decembrie 2009, reclamanţii A.L. şi S.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş au solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata echivalentului în lei a sumei de 400.000 euro, reprezentând daune morale şi a sumei de 50.000 euro, reprezentând daune materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 1561/PI din 14 iunie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea; a obligat pârâtul la plata către petiţionari a sumei de 200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pecuniare pentru prejudiciul moral suferit de ei şi de autorii lor, prin dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan - în perioada comunistă, zis altfel, a puterii totalitare instalată la 6 martie 1945, în condiţiile Deciziei nr. 200/1951; a fost respinsă în rest acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că petiţionarii legitimează calitatea de a pretinde compensaţii pecuniare pentru prejudiciul moral suferit, atât în nume propriu, cât şi în calitate în calitate de descendenţi de gradul I (după părinţi).
În ceea ce priveşte încadrarea măsurii administrative a deportării în Bărăgan în cazurile reglementate de Legea nr. 221/2009, tribunalul a arătat că actul normativ în discuţie cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres şi limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum şi măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeaşi lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.
Prima instanţă a constatat că măsura deportării în Bărăgan luată faţă de petiţionari şi familia lor se circumscrie ipotezei particularizate de art. 3 lit. e) apartenent Legii cu nr. 221/2009, care menţionează expres decizia Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.
Context în care nu este necesară constatarea în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiţionarul a optat atât pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) al Legii nr. 221/2009, cât şi pentru despăgubiri materiale constând în contravaloarea bunurilor mobile pretins confiscate urmare a deportării.
Tribunalul a reţinut că acest act normativ prevede în mod expres repararea prejudiciului moral cauzat atât prin condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada de referinţă a legi, cât şi pentru măsurile administrative abuzive cu caracter politic dispuse în aceeaşi limită temporală (6 martie 1945-22 decembrie 1989).
Natura nepatrimonială însă a acestora face această sarcină aproape imposibilă. Cu toate acestea, reparaţia prejudiciului trebuie să fie integrală, suma de bani fixată ca echivalent bănesc având scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia/ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (a se vedea cauzele Rotariu contra României, Sabău şi Pîrcălab contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, instanţa a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarul şi/sau membrii familiei sale a beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă petiţionarii au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
În ceea ce priveşte daunele materiale, tribunalul a reţinut că din lectuarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, reiese că legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii cu o altă lege specială cu caracter reparator - Legea nr. 10/2001, statuând că bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate, în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.
În speţă, reclamanţii solicită în marea lor majoritate compensaţii pentru bunurile materiale mobile pretins a fi fost confiscate de autorităţi. Ceea ce exclude incidenţa în cauză a măsurilor reparatorii reglementate de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii şi pârâtul.
Prin decizia nr. 667 din data de 24 martie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis ambele apeluri, a anulat hotărârea atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că apelul declarat de către reclamanţii este întemeiat, în ceea ce priveşte soluţionarea petitului din acţiunea introductivă privind acordarea despăgubirilor materiale, prima instanţă respingând acest petit fără a supune analizei pretenţiile reclamanţilor şi fără a-şi motiva respingerea.
În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă dacă au existat bunuri confiscate şi, dacă aceste bunuri nu au fost restituite sau nu au fost obţinute despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Ca atare, domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 presupune verificarea îndeplinirii condiţiei existenţei unor bunuri confiscate, indiferent că acestea sunt mobile sau imobile, urmare a aplicării măsurii represive şi apoi, condiţia privind restituirea bunurilor respective sau a obţinerii unor despăgubiri prin echivalent.
Aceasta înseamnă că primele instanţe nu pot respinge acest petit al acţiunii introductive pe ideea de inadmisibilitate deoarece ar viza domeniul Legii nr. 10/2001, ci trebuie să examineze în fond în ce măsură sunt îndeplinite condiţiile legale menţionate mai sus şi pot fi acordate sau nu despăgubirile materiale.
Intenţia legiuitorului nici nu putea fi alta pentru că prin această reglementare specială a Legii nr. 221/2009, nu s-a urmărit o suprapunere cu un alt domeniu de reglementare specială consacrat prin Legea nr. 10/2001.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va face aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi nr. 1358/2010, dar şi a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate neconstituţionale, fiind în vigoare.
Apelul declarat de către pârât, deşi vizează alte temeiuri juridice decât apelul reclamanţilor, pentru asigurarea unităţii de judecată în cauză, va fi admis, neputându-se realiza, cu ocazia reluării judecăţii, o separare a regimului juridic invocat de către părţile procesului.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, atât reclamanţii A.L. şi S.F., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
Reclamanţii au invocat în drept motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate.
În motivarea recursului, s-a susţinut că instanţa a constatat că temeiul de drept iniţial constituit din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, iar în acest context nu ar mai exista temei legal pentru soluţionarea acţiunii în sensul solicitat de noi.
Efectele acestei decizii se aplică numai pentru viitor şi nu au incidenţă în pricina de faţă.
Totodată, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudentă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi chiar ulterioară acesteia.
Instanţa apreciază că, în urma încetării efectelor textului de lege prin adoptarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, reclamanţii nu mai au o speranţă legitimă de a dobândi compensaţii.
Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate.
Potrivit jurisprudentei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri priveşte atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât şi creanţele determinate potrivit dreptului intern, în speţă o creanţă în repararea unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
Despre noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparţine categoriei juridice de creanţă, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Tot potrivit jurisprudentei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc anumite condiţii.
Prin urmare, atât timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor in procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţă instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.
În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră.
În consecinţă, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de reclamanţi rămâne neschimbată.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 şi raportul final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoaşteri ale Statului Român, a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic.
Consecinţa recunoaşterii responsabilităţii Statului Român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune reclamanţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat.
Adoptarea Legii nr. 221/2009 reprezintă o recunoaştere a Statului Român a responsabilităţii sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic descrise de decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe.
Chiar declarată parţial neconstituţională, Legea nr. 221/2009 dă expresie recunoaşterii prejudiciului moral cauzat de Statul Român familiei reclamanţilor, ca urmare a aplicării împotriva acestora a măsurilor administrative cu caracter politic dispuse în baza decizie nr. 200/1951. Această recunoaştere, realizată după împlinirea termenului de prescripţie conduce, potrivit prevederilor art. 1838 şi urm. C. civ., la pierderea dreptului Statului Român de a-mi opune prescripţia dreptului la acţiune în vederea reparării prejudiciului moral suferit.
Totodată, prin adoptarea aceste legi demonstrează delăsarea dreptului câştigat de Statul Român în ceea ce priveşte posibilitatea invocării prescripţiei dreptului meu de a solicita repararea prejudiciului moral.
Decizia civilă recurată este neîntemeiată, întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu, înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de decizia nr. 200/1951. Întrucât în cauza de faţă, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat şi familiei reclamanţilor.
Nu există niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor aşa-zise morale, din sfera obligaţiei de reparare prevăzută de C. civ., lucru susţinut atât de doctrina juridică, dar şi de practica judiciară.
Astfel, prejudiciul nepatrimonial constituie, ca şi prejudiciul patrimonial, un element structural al răspunderii civile delictuale.
Sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor prin acţiunile întreprinse împotriva acestora în baza deciziei nr. 200/1951.
Dreptul reclamanţilor de a solicita angajarea răspunderii civile a Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ., coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţie şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Fără îndoială, adoptarea legilor speciale reparatorii constituite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi de Legea nr. 221/2009 dovedeşte faptul că toate măsurile dispuse împotriva familiei reclamanţilor au fost abuzive.
Prin aceste două acte normative, Statul Român şi-a recunoscut culpa şi a admis în mod direct faptul că măsurile care au condus la încălcarea gravă a drepturilor familiei reclamanţilor nu au avut un temei legal.
În aceste condiţii, consideră recurenţii-reclamanţi că instanţa de judecată are obligaţia de a analiza, in concreto, de la caz la caz, care sunt măsurile reparatorii ce se impun a fi luate în vederea reparării prejudiciului moral suferit de persoanele împotriva cărora au fost dispuse măsurile administrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în baza deciziei nr. 200/1951.
Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare. Daunele morale se impun a fi stabilite de instanţa de judecată prin apreciere, ca urmare a aplicării de către aceasta a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării, măsura în care Ie-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudciului real şi efectiv produs victimei.
Natura juridică a daunelor morale solicitate de reclamanţi prin prezenta acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Prin prezenta acţiune, reclamanţii solicită obligarea Statului Român la plata daunelor morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, ca urmare a adoptării măsurilor admnistrative cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului forţat împotriva noastră şi familiei lor în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, aşadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.
Daunele materiale solicitate reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor, cu precizarea că bunurile respective nu le-au fost restituite. Familia avea în proprietate la data deportării, teren arabil ce i-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.
Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol şi animal, precum şi recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa şi grădina, obiecte casnice, unelte agricole.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat prin recursul său în principal, casarea deciziei civile nr. 667 din 24 martie 2011 şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Timişoara în vederea rejudecării pe fond a apelului, iar în subsidiar, modificarea deciziei civile nr. 667 din 24 martie 2011 în sensul respingerii apelului formulat de către reclamanţii A.L. şi S.F. împotriva sentinţei civile nr. 1561 din 14 iunie 2010, admiterea apelului formulat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti şi în numele Statului Român împotriva aceleiaşi decizii, schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri morale şi menţinerea sentinţei apelate privind respingerea, ca neîntemeiate a restului pretenţiilor morale şi pretenţiile materiale solicitate.
În principal, pârâtul a arătat că instanţa de apel în mod neîntemeiat a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Tribunalul Timiş, în condiţiile în care acţiunea reclamanţilor avea două capete de cerere distincte formulate pe fondul cauzei şi anume, acordarea unor despăgubiri morale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi acordarea unor despăgubiri materiale în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Or, in ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea unor despăgubiri morale, cauza se afla în stare de judecată pe fond în faţa instanţei de apel, Curtea de Apel Timişoara neavând niciun motiv pentru care să nu soluţioneze apelurile formulate pe fondul cauzei cu privire la acest capăt de cerere, în conformitate cu prevederile art. 295-296 C. proc. civ.:
Pârâtul-recurent a învederat că niciuna dintre părţile apelante nu a solicitat prin cererile de apel formulate casarea sentinţei apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, situaţie în care instanţa de apel avea obligaţia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi să nu invoce din oficiu decât motive de ordine publică. Or, modul de soluţionare al unui capăt de cerere de către instanţa de fond prin respingerea ca inadmisibil, nu constituie un motiv de ordine publică pe care instanţa de apel să-1 poată invoca din oficiu.
În consecinţa, susţine pârâtul că instanţa de apel trebuia să soluţioneze pe fond apelurile declarate cu privire la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale şi eventual, să dispună desfiinţarea sentinţei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond numai a capătului disjuns privind acordarea despăbubirilor materiale, făcând aplicarea prevederilor art. 165 C. proc. civ., fără a întârzia astfel judecarea capătului de cerere aflat în stare de judecată privind acordarea despăgubirilor morale.
Mai mult, având în vedere faptul că apelul este o cale devolutivă de atac, instanţa de apel avea posibilitatea soluţionării pe fondul cauzei şi a capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale, în cazul în care a considerat că soluţia dată de instanţa de fond acestui capăt de cerere este neîntemeiată, pe baza probatoriului administrat în primă instanţă sau a probatoriului nou administrat în fata instanţei de apel, în conformitate cu prevederile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
În subsidiar, recurentul-pârât a arătat referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, că în prezent acţiunea reclamanţilor este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, drept pentru care acţiunea reclamanţilor se impune a fi respinsă, ca neîntemeiată în drept.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor materiale pentru bunurile mobile pretins confiscate ca efect al măsurii administrative suferite, susţine pârâtul că în mod corect Tribunalul Timiş a respins acest capăt de cerere, întrucât din interpretarea teleologică a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, se desprinde faptul că aceste despăgubiri vizează doar bunurile imobile şi, mai mult, doar imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, fapt desprins din condiţionarea acordării despăgubirilor de nerestituirea bunurilor, în natură sau în echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, acte normative ce reglementează situaţia imobilelor preluate abuziv.
Niciunde în expunerea de motive, legiuitorul nu s-a referit la acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate şi nici pentru alte imobile decât cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi nici nu a prevăzut vreo astfel de dispoziţie în corpul legii, prevederile legale neputând fi aplicate prin analogie.
Având in vedere aceste considerente, nu pot fi acordate despăgubiri în condiţiile Legii nr. 221/2009 pentru bunurile mobile ori pentru terenurile ce formează obiectul legilor în materia fondului funciar. Aceste terenuri vor urma procedura de restituire prevăzută de legislaţia funciară specială, iar eventualele despăgubiri pentru bunurile mobile puteau fi solicitate în baza acţiunii in despăgubire întemeiata pe art. 998-999 C. civ., în termenul legal de prescripţie, o astfel de cerere de despăgubire întemeiata pe art. 998-999 C. civ. fiind însă prescrisă în prezent.
La termenul de judecată din 22 mai 2012, Înalta Curte a invocat nulitatea recursului declarat de reclamanţi şi, având în vedere dispoziţiile art. 137 C. proc. civ., instanţa va analiza cu prioritate această excepţie.
Potrivit art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Modificarea sau casarea unei hotărâri prin intermediul recursului se poate obţine doar în condiţiile de nelegalitate strict reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportat la motivul de recurs invocat.
În speţă, reclamanţii A.L. şi S.F. nu s-au conformat exigenţelor cerute de art. 3021 şi art. 304 C. proc. civ., deoarece criticile formulate nu vizează decizia Curţii de Apel Timişoara, care a analizat criticile apelanţilor-reclamanţi referitoare la petitul privind acordarea daunelor materiale şi a dispus trimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecarea acestui capăt de cerere.
Aşadar, recurenţii-reclamanţi au invocat numai formal motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu au formulat critici privind greşita interpretare şi aplicare a legii care să aibă legătură cu motivarea hotărârii instanţei de apel.
Astfel, recurenţii nu s-au conformat obligaţiei de a indica aspecte de nelegalitate care să facă posibil controlul hotărârii.
Ca urmare, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului declarat de reclamanţi, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 303 alin. (2) C. proc. civ.
Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice va fi admis, iar decizia atacată va fi casată, cu consecinţa trimiterii cauzei la curtea de apel pentru judecarea apelului, având în vedere următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 1561/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea reclamanţilor, iar în motivarea acestei hotărârii, prima instanţă a analizat ambele petite ale acţiunii (atât cel privind acordarea daunelor morale, cât şi cel privind acordarea daunelor materiale), reţinând considerentele de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării soluţiei.
Prin decizia civilă nr. 667/2011, Curtea de Apel Timişoara, admiţând apelurile părţilor, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş, pentru a se supune analizei pretenţiile reclamanţilor de acordare a daunelor materiale.
Or, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
În cazul în care constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată.
Ipoteza avută în vedere de legiuitor vizează două situaţii stricte şi prevăzute limitativ, prima dintre ele făcând posibilă desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, dacă prima instanţă, soluţionând cauza, nu a intrat în cercetarea fondului, pentru ca părţile să nu fie lipsite de un grad de jurisdicţie.
Este de observat că, ipotezele prevăzute de textul legal enunţat nu se regăsesc în prezenta speţă, deoarece tribunalul a analizat fondul cauzei, pronunţându-se cu privire la cererea de chemare în judecată promovată de reclamanţi şi răspunzând pretenţiilor reclamanţilor cu privire la acordarea daunelor morale, cât şi daunelor materiale. Totodată, judecata pricinii în faţa primei instanţe s-a făcut în condiţii de procedură legal îndeplinită.
Aşadar, în cauza de faţă nu sunt aplicabile prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu se regăseşte niciuna din cele două situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care instanţa de apel urmează să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, ca urmare a desfiinţării hotărârii atacate.
În această situaţie, instanţa de apel în mod greşit a dispus trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Timiş, cu indicaţia de a „face aplicarea Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358/2010, dar şi a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi legale care nu au fost declarate neconstituţionale, fiind în vigoare";.
Instanţa de fond s-a pronunţat pe ambele petite ale acţiunii, în urma analizării temeiniciei acţiunii raportată la probele administrate şi la dispoziţiile legale aplicabile, aprofundarea cercetării putând fi făcută şi în apel, dacă acest lucru se impune.
Curtea de Apel, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, nu avea motive să procedeze la trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, ci în calitate de instanţă de apel avea obligaţia legală de a verifica „în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă"; şi totodată, facultatea de a „încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi";, potrivit dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ.
Aşadar, hotărârea primei instanţe fiind motivată în fapt şi în drept cu privire la fondul pricinii deduse judecăţii, cauza nu poate fi trimisă spre rejudecare la tribunal, aşa cum s-a dispus prin decizia recurată, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile art. 297 C. proc. civ., după cum s-a arătat.
Instanţa de apel poate încuviinţa completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.
Aşa fiind, se constată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale menţionate şi a ignorat caracterul devolutiv al acestei căi de atac, aspecte ce atrag incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. proc. civ., se va admite recursul pârâtului şi cauza va fi trimisă pentru judecarea apelului la Curtea de Apel Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii A.L. şi S.F. împotriva deciziei nr. 667 din data de 24 martie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3601/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3603/2012. Civil → |
|---|
