ICCJ. Decizia nr. 3600/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3600/2012
Dosar nr. 43454/3/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele;
1. Instanţa de fond
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1294 din 10 septembrie 2010 a admis acţiunea principală a reclamantei N.S.L. împotriva pârâtelor Primăria Municipiului Bucureşti şi Direcţia Generală a Administrării Fondului Imobiliar (pentru opozabilitate). A fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă în natură a imobilului situat în Bucureşti, strada A.T.I., sector 1.
Au fost disjunse capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată şi s-a dispus constituirea unui dosar separat, fixându-se un termen pentru judecata acestuia.
În motivarea sentinţei Tribunalul a reţinut că imobilul în discuţie deţinut conform contractului de vânzare-cumpărare din 28 februarie 1979 de N.V. în cotă de 3/8 şi de H.R.S. în cotă de 5/8 - a trecut în proprietatea Statului conform Decretului nr. 223/1974 în anul 1983, astfel: fără plată cota de 5/16 ce a aparţinut numitei H.R.S., cu plată cota de 5/16 ce a aparţinut numitului H.E. şi fără plată cota de 3/8 din coproprietatea numitului N.N.A. (autorul reclamantei).
Cei trei foşti coproprietari au formulat o notificare din 16 februarie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea imobilului în natură.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1979 din 16 februarie 2001 în Dosarul nr. 19558/2000 a anulat deciziile prin care a fost preluat imobilul în discuţie şi a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în proprietate imobilul. Judecata apelului declarat împotriva acestei sentinţe a fost suspendată până la soluţionarea pe cale administrativă a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1416 din 6 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 30897/3/2007 a fost obligată pârâta să emită dispoziţie motivată prin care să soluţioneze notificarea din 3 martie 2001, iar prin sentinţa civilă nr. 6123 din 18 august 2009 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 nr. dos. 7167/302/2009 pârâta a fost obligată la plata unei amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei stabilite prin sentinţa civilă nr. 1416 din 6 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. 30897/3/2007.
Tribunalul, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care instituie obligaţii precise în sarcina entităţii sesizate cu notificarea, a constatat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală prevăzută de art. 25 din Lege.
În raport de statuările deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul fiind competent să se pronunţe pe fond nu numai asupra contestaţiei împotriva dispoziţiei de respingere ci şi asupra acţiunii persoanei îndreptăţite în caz de refuz de a răspunde la notificare, a analizat pe fond cererea de restituire în natură a imobilului.
S-a constatat că în conformitate cu Legea nr. 10/2001 reclamanta este moştenitoarea numitului N.N.A. pentru cota de 1/3 din imobil şi a dobândit şi cota de 5/8 din imobil ca urmare a renunţării formulate de H.R.S. la 1 aprilie 1997 (act autentic conform Convenţiei de la Hara), renunţare însuşită de H.E.F. potrivit declaraţiei din 2 mai 2003 şi actului de acceptare a donaţiei din 8 septembrie 1998.
S-a apreciat că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului n mod abuziv, fără plată, art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 fiind aplicabil ceea ce face posibilă restituirea acestuia potrivit regulii stabilite în art. 7 alin. (1) al Legii.
S-a constatat că restituirea în natură este posibilă, din actele depuse la dosar rezultând că imobil nu a fost vândut, în acesta numai apartamentul nr. 1 figurând a fi închiriat numitului B.E.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin decizia civilă nr. 100A din 22 martie 2011 a respins ca nefondat apelul pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti şi a obligat această parte la 3.500 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Curtea a reţinut că instanţa de judecată sesizată cu refuzul de soluţionare al notificării în mod corect a judecat cauza pe fond putând dispune restituirea în natură şi în cazul în care entitatea sesizată cu notificarea nu s-a pronunţat asupra acesteia.
S-a reţinut - în conformitate cu decizia nr. XX din 19 martie 2002 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ale cărei dispoziţii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. - că pârâta nu poate invoca beneficiul prorogării termenului de rezolvare a notificării prevăzut de pct. 23.1 alin. (4) din Normele de punere în aplicare a Legii, întrucât nu a făcut dovada că a solicitat petentei să completeze actele depuse în susţinerea notificării.
S-a constatat că pe fond cauza este corect rezolvată, probele nefiind evazive nici contradictorii cum s-a susţinut de pârâtă.
Împrejurarea că imobilul este liber, constatată la fond, a fost reconfirmată printr-o adresă SC R. SRL din 11 martie 2011 care a comunicat instanţei că nu au fost încheiate contracte în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la imobil, împrejurare ce rezultă şi din adresa din 16 martie 2011 a SC C. SA.
Decizia Curţii de Apel a fost îndreptată prin încheierea din 19 aprilie 2011 pronunţată în acelaşi dosar prin care s-a îndreptat eroarea materială din dispozitivul deciziei în sensul că a fost obligată apelanta la 3.500 RON cheltuieli de judecată către intimată în loc de „intimata către apelantă"; cum din eroare s-a menţionat.
3. Recursurile
Pârâta a formulat la 29 iunie 2011 recurs împotriva deciziei nr. 100A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-a criticat soluţia ca fiind nelegală, recurenta susţinând că deşi analiza instanţei de apel vizează cererea formulată în cadrul notificării, dispozitivul deciziei pronunţate este propriu unei acţiuni în revendicare. Reclamantul a susţinut că natura juridică a celor două acţiuni este diferită: în acţiunea în revendicare se analizează nu numai caracterul abuziv al preluării, ci şi valabilitatea titlului Statului, în timp ce plângerea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 presupune doar constatarea caracterului abuziv al preluării (cu sau fără titlu valabil) şi a situaţiei juridice a imobilului în vederea stabilirii măsurilor reparatorii aplicabile.
Pentru a elimina confuziile care s-ar putea face cu privire la natura juridică a acţiunii soluţionate, recurenta a solicitat schimbarea soluţiei în sensul de a institui în sarcina pârâtei obligaţia de a soluţiona notificarea după ce contestatorul va depune toate înscrisurile de care înţelege să se folosească în dovedirea notificării împreună cu o cerere în acest sens.
A mai fost invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului schimbată cât priveşte restituirea în natură a imobilelor abuziv preluate către foştii proprietari, ilustrată prin cauzele Matieş şi Atanasiu împotriva României.
Recurenta a arătat că potrivit parag. 136 din cauza pilot Atanasiu nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari deposedaţi un „bun"; respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se aduce în discuţie existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul unei legislaţii adoptate de către un stat membru, legislaţie prin care se urmăreşte restituirea totală sau parţială a unor bunuri confiscate anterior.
Recurenta a concluzionat că prin statuarea împrejurării că se naşte un drept nou în patrimoniul fostului proprietar, Curtea Europeană a stabilit că fostul proprietar nu mai are dreptul absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la o indemnizaţie dacă partea a urmat calea procedurilor din legea internă, Legea nr. 10/2001.
S-a stabilit că instanţa europeană recunoaşte existenţa Legii nr. 10/2001 ca modalitate de reparaţie a abuzurilor din perioada comunistă şi nu a statuat că aceasta ar fi contrată Convenţiei Europene sub aspectului posibilităţii de a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Critica instanţei europene s-a referit la faptul că nu se prevede o procedură rapidă de despăgubire, motiv pentru care a fost invitat Statul Român să ia măsuri eficiente în termen de 18 luni.
Recurenta a mai amintit că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În concluzie s-a solicitat admiterea recursurilor şi modificarea deciziei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
Pârâta a formulat la aceeaşi dată şi un recurs împotriva încheierii din 19 aprilie 2011 pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. arătând că onorariul avocatului este disproporţionat şi ca urmare s-a solicitat în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ. să se micşoreze acesta în raport de munca avocatului şi valoarea pricinii.
S-a mai susţinut că instanţa s-a erijat în apărătorul părţilor şi a săvârşit un exces de putere când a considerat îndeplinite condiţiile legale referitoare la culpa procesuală, pronunţându-se în acest sens, extra petita.
Suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată nu a fost supusă analizei instanţei care nu a examinat cuantumul în raport de art. 132 din Statutul profesiei de avocat şi nu a menţionat ce reprezintă.
Examinând criticile formulate în cele două recursuri prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului se constată că acestea sunt nefondate şi s-au respins pentru considerentele ce urmează.
Curtea de Apel Bucureşti a confirmat legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate răspunzând punctual criticilor formulate în apel de pârâtă.
S-au analizat astfel următoarele probleme (pentru care a fost atacată sentinţa Tribunalului).
- nedepunerea actelor solicitate de pârâtă;
- neclarificarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea în natură;
- greşita interpretare a actelor doveditoare a calităţii reclamantei de moştenitoare şi respectiv a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv a raporturilor dintre autorii reclamantei.
- neclarificarea situaţiei juridice a imobilului în sensul aflării dacă acesta este liber pentru a putea fi restituit în natură.
- necompetenţa instanţei de a restitui direct bunul, câtă vreme nu s-a cerut acest lucru ci s-a reclamat lipsa unui răspuns din partea pârâtei.
Aceste critici au fost considerate nefondate şi respinse de Curtea de Apel pentru considerentele pe larg şi punctual expuse în decizie.
În raport de explicaţiile date de instanţa de apel criticile formulate prin prezentul recurs împotriva deciziei nr. 100A/2011 apar ca noi apărări formulate omisso medio cu privire la care instanţa de apel nu s-a putut pronunţa, nefiind investită cu o atare analiză.
Potrivit art. 316 C. proc. civ. dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la judecata recursului.
Instanţa de apel potrivit art. 295 C. proc. civ. a verificat în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
În cadrul criticilor din apel pârâta nu a ridicat problema naturii juridice a acţiunii, cu privire la care dezvoltă o serie de consideraţii în recurs, cu referire la jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului şi concluzionează că dispozitivul deciziei nu răspunde naturii cererii şi din acest motiv soluţia ar fi nelegală.
Critica de nelegalitate a soluţiei sub aspectul competenţei instanţei de judecată de a se pronunţa asupra acţiunii este nefondată.
Instanţa de apel a constatat că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, reţinând că din 12 noiembrie 2007 (data publicării în M. Of. a deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) o altă interpretare nu mai poate fi făcută.
Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit în soluţionarea unui recurs în interesul legii că în aplicarea art. 26 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze în fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Criticile referitoare la greşita stabilire a măsurii restituirii în natură deşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a schimbat sub acest aspect, sunt de asemenea formulate omisso medio şi de altfel cuprind aserţiuni contradictorii cât priveşte concluziile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată.
Contradictorie este şi poziţia recurentei pe parcursul recursului care iniţial solicită schimbarea deciziei şi obligarea sa la soluţionarea notificării, pentru ca ulterior în concluzia finală să solicite admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii acţiunii.
Se constată, pentru considerentele expuse, că decizia atacată este legală şi temeinică, recursul urmând a se respinge ca nefondat.
Nici criticile formulate în recursul îndreptat împotriva încheierii din 19 aprilie 2011 de îndreptare a erorii materiale a dispozitivului deciziei nr. 100A/2011 nu sunt întemeiate.
În realitate nu se critică soluţia de îndreptare propriu-zisă care este făcută în conformitate cu dispoziţiile art. 128 alin. (1) C. proc. civ., ci se critică dispoziţia instanţei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.500 RON.
Recurenta solicită - prin acest recurs - constatarea că nu este probată pretenţia reclamantei nici sub aspectul dovedirii culpei procesuale a pârâtei nici din punctul de vedere al cuantumului acesteia. Ca urmare recurenta a solicitat diminuarea onorariului de avocat în raport de criteriile prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Din examinarea dosarelor Curţii de Apel Bucureşti se observă că se află chitanţe privind onorariul de avocat în sumă de 3.500 RON, iar după repunerea cauzei pe rol pentru suplimentarea probelor apelanta-pârâtă nu a formulat, nici în scris, nici oral, în şedinţă, cu ocazia expunerii concluziilor în dezbaterea apelului, o cerere cu privire la reducerea cheltuielilor reprezentând onorariul de avocat.
Se constată aşadar că în acest recurs recurenta a formulat de fapt, o cerere nouă care nu poate fi primită în această fază procesuală, judecarea recursului facându-se, potrivit art. 316 C. proc. civ., în limitele arătate de art. 294 C. proc. civ.
Pentru considerentele arătate s-a respins şi recursul îndreptat împotriva încheierii din 19 aprilie 2011.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 100A din data de 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, şi împotriva încheierii de şedinţă din data de 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3599/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3601/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
