ICCJ. Decizia nr. 3599/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3599/2012
Dosar nr. 32626/3/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 32626/372009 la data de 6 august 2009, reclamanta S.A.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, strada I., sectorul 4, pentru care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din anul 1999, conform Legii nr. 112/1995, desfiinţat prin sentinţa civilă nr. 1519 din 19 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, la nivelul preţului de circulaţie pe piaţa imobiliară, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 1999, urmare a solicitării de cumpărare a apartamentului nr. 5, situat în Bucureşti, strada I., sectorul 4, nerevendicat de foştii proprietari prin cereri de restituire în termenul legal de 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului Bucureşti, prin S.C.A.V.L. Berceni SA, în calitate de vânzător, a transmis proprietatea acestui apartament la preţul de 56.766.725 ROL, achitat integral la data semnării contractului de vânzare-cumpărare.
La încheierea contractului de vânzare-cumpărare au avut garanţia faptului că acest apartament nu a fost revendicat conform Legii nr. 112/1995, nu a figurat pe lista monumentelor protejate şi nu s-a aflat în litigiu pe rolul vreunei instanţe.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, moştenitorii fostului proprietar au formulat cerere de anulare în justiţie a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1999, soluţionat conform sentinţei civile nr. 1519 din 19 martie 2003 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin constatarea nulităţii acestui act de transmitere a proprietăţii, rămasă definitivă şi irevocabilă.
Cum prin această hotărâre actul de vânzare-cumpărare a fost anulat, reţinându-se culpa vânzătorului, s-a impus restituirea preţului achitat, cu actualizări, până la nivelul preţului de circulaţie pe piaţa imobiliară conform standardelor internaţionale de evaluare, în conformitate cu prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009.
În conformitate cu prevederile Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, precum şi în virtutea dreptului de acţiune în regres împotriva vânzătorului aflat în culpă, s-a considerat acţiunea ca fiind întemeiată, fiind fondat dreptul la despăgubirea contravalorii preţului de piaţă stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 50 alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 886 din 14 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamantă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 279/A din 15 martie 2011 a admis apelul formulat de reclamantă a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru considerentele ce urmează.
Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 501 din acelaşi act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare";.
În condiţiile în care fondul extrabugetar menţionat este constituit din preţul contractual, fără nicio legătură cu valoarea reală actuală a imobilului („preţul de piaţă";) rezultă că singura raţiune acestor modificări legislative a fost aceea de a facilita accesul la despăgubiri echitabile foştilor proprietari care au achiziţionat imobilele ca făceau obiectul acestei legi prin contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate ulterior ca urmare a recunoaşterii în justiţie a dreptului de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi abuziv în perioada regimului politic comunist.
Astfel cum se reţine din textul legal mai sus-menţionat, o condiţie pentru naşterea dreptului la despăgubiri constând în preţul de piaţă al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor al căror titlu, contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat este ca respectivul contract să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor acestui act normativ special în privinţa caselor naţionalizate.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor, desfiinţarea contractului, o noţiune care, pe de altă parte, în prezent are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie şi „ineficacitatea"; actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009 - se impunea ca instanţa să analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foştilor chiriaşi ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, numai la restituirea preţului actualizat (art. 50 alin. 1).
Prin urmare, instanţa este chemată să distingă între o desfiinţare a contractului respectiv cauzată de „eludarea‟ prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, inclusiv, ca urmare a intervenirii sancţiunii nulităţii acestuia, legea nedistingând sub acest aspect, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea strictă a prevederilor Legii nr. 112/1995.
Curtea a considerat că această ultimă ipoteză se poate regăsi în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu respectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995, dar sancţiunea nulităţii a intervenit totuşi ca urmare a eludării altor norme imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, numai această interpretare permiţând aplicarea noilor reglementări introduse prin Legea nr. 1/2009, potrivit celor deja prezentate.
Împotriva deciziei a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivele de recurs se arată că dreptul la acţiune s-a prescris conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât dreptul reclamantei de a cere restituirea preţului de piaţă al imobilului s-a născut la data pronunţării deciziei nr. 381, respectiv 11 martie 2005.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 nu s-a prevăzut curgerea unui nou termen de prescripţie, aşa încât soluţia de desfiinţare cu trimitere este nelegală.
Succesorul reclamantei S.A.S., P.G.M., a solicitat prin notele scrise respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:
Prioritar, Înalta Curte menţionează că îşi însuşeşte în totalitate situaţia de fapt şi temeiurile de drept arătate în decizia dată de instanţa superioară de fond.
Ceea ce este esenţial în dezlegarea problemei de drept a prescripţiei extinctive este referirea pe care o face instanţa la temeiul juridic al acţiunii, reprezentat de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, şi corelativ, la dreptul subiectiv căruia aceste norme i-au dat naştere.
Astfel, promovând cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului, cu indicarea în drept a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, respectiv a prevederilor art. 501 introduse în Legea nr. 10/2001 prin actul normativ menţionat (dispoziţii conform cărora „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare";).
Cum o asemenea posibilitate de despăgubire nu există în nicio normă anterioară, rezultă că în mod corect instanţa de apel a reţinut că este vorba de un drept subiectiv nou creat prin actul normativ special şi că termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.
În speţă este vorba de un drept subiectiv cu un conţinut nou, inexistent anterior şi, ca atare, nesusceptibil de sancţiunea prescripţiei înainte de a avea existenţă juridică.
Contrar susţinerii recurentului, prescripţia nu putea începe să curgă înaintea intrării în vigoare a actului normativ care dă conţinut şi reglementare noului drept subiectiv, întrucât prescripţia nu curge înainte de naşterea dreptului şi nu curge contra celui care nu poate acţiona (contra non valentem agerre non curritpraescriptio).
Faţă de toate aceste considerente, s-a constatat că instanţa de apel a apreciat corect asupra excepţiei de prescripţie extinctivă şi reţinând greşita soluţionare, prin admiterea acesteia, de către prima instanţă a fondului, a făcut în mod corespunzător aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, va respinge recursul ca nefondat în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 279-A din data de 15 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3598/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3600/2012. Civil → |
|---|
