ICCJ. Decizia nr. 3603/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3603/2012
Dosar nr. 7328/30/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 7328/30 din 15 decembrie 2009, reclamanta F.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună constatarea caracterului politic al măsurii administrative abuzive de deportare în Bărăgan în perioada 18 iunie 1951-10 ianuarie 1956 a reclamantei împreună cu mama ei, F.E. (E.) şi bunica maternă, N.A., constatarea prejudiciului moral şi material suferit de reclamantă şi familia ei, atât în perioada strămutării forţate, abuzive, cât şi după această măsură cu caracter politic, obligarea Statului Român, prin reprezentanţii săi, la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada deportării în Bărăgan, cât şi după aceste masuri cu caracter exclusiv politic.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice Bucureşti, a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională; a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei referitor la acţiunea în pretenţii având ca obiect acordarea de despăgubiri în cuantum de cate 100.000 euro la data plăţii, pentru prejudiciul moral suferit de mama şi bunica sa, ca urmare a deportării în Bărăgan, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi reducerea cuantumului despăgubirilor morale solicitate de către reclamantă, precum şi încetarea acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, în cazul în care acesta a beneficiat de aceste măsuri.
Prin sentinţa civilă nr. 2547 din 08 octombrie 2010, Tribunalul Timiş a respins excepţiile lipsei de calitate procesuală activă şi activă integrală, invocate de pârât; a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei F.M. următoarele sume, în echivalentul în lei la data plăţii efective: 9.000 euro pentru prejudiciul moral suferit personal, 4.500 euro pentru prejudiciul moral suferit de mama sa, F.E. (E.) şi 2.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunica maternă N.A., respingând în rest acţiunea principală şi cererea reconvenţională.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a analizat excepţia lipsei calităţii procesual active şi active integrale a reclamantei, invocată de pârât şi a precizat că Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cât şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acestora până la gradul al II-lea inclusiv (însă pentru suferinţa îndurată de primele şi pentru recompensarea într-o oarecare măsură a aceloraşi persoane), în speţă, constatându-se că reclamanta acţionează în nume propriu şi ca descendentă de gradul I şi II.
De altfel, vorbind de „descendenţi";, iar nu de „moştenitori";, devine îngăduită şi concluzia că legea nu cere ca urmaşii persoanelor decedate, ce se subsumează sferei de aplicare a acesteia, să fi acceptat moştenirea autorului lor. Zis altfel, nu le condiţionează accesul la beneficiul acestui act normativ de calitatea de moştenitor acceptant.
Astfel, nu se poate reţine că reclamanta nu are îndreptăţirea de a solicita repararea prejudiciului suferit personal şi de autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabileşte expres şi fără echivoc această legitimare în art. 5 alin. (1), concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiate a excepţiilor lipsei calităţii procesual active şi active integrale invocate de pârât.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamantă se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e), deoarece atât ea, cât şi mama şi bunica maternă au fost supuse unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), se observa că dispoziţiile legale menţionate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1] se înlătură neclaritatea privind faptul dacă facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri morale o au doar persoanele condamnate sau soţia/descendenţii de gradul I şi II sau şi persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, respectiv soţia/descendenţii de gradul I şi II, rezultând cu evidenţă faptul că şi cele din urmă beneficiază de acelaşi drept de a solicita despăgubiri morale.
Legiuitorul nu a stabilit şi criterii de individualizare, însă prin O.U.G. nr. 62/2010 stabileşte expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită care se adresează instanţei.
Suma de bani fixată ca echivalent bănesc are scopul nu atât de a repune victima sau descendenţii acesteia ori soţul supravieţuitor într-o situaţie similară celei avute anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată, instanţa urmând a se raporta la: importanţa valorilor lezate şi măsura lezării; consecinţele negative suferite reclamanţi pe plan fizic şi psihic; intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării; gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român rin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin decizia nr. 855/A din data de 5 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat că fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel; prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Faţă de soluţia Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
În speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F.M., solicitând modificarea hotărârii şi să se constate legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de Tribunalul Timiş, care să fie menţinută în totalitate.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că instanţa de fond în mod just a admis în parte acţiunea reclamantei şi a acordat daune morale într-un anumit cuantum, care, chiar daca a fost în vigoare la acea dată O.U.G. nr. 62/2010, reprezintă convingerea instanţei de judecată că prin aceste plaţi s-ar acoperi parţial prejudicial suferit de reclamantă şi de aparţinătorii ei cu ocazia unei deportări forţate, contrar voinţei persoanei şi încălcând cel mai elementar drept al omului, dreptul la libertate, la libera circulaţie, la dreptul de a locui în casa sa şi de a se bucura de proprietatea sa.
Referitor la consecinţele deciziei Curţii Constituţionale asupra drepturilor reclamantei, din perspectiva art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, a art. 14 al Convenţiei care interzice discriminarea în legătură cu drepturi şi liberaţi garantate de Convenţie şi a art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la respectarea bunurilor, recurenta a solicitat instanţei de recurs să ia în considerare următoarele aspecte:
Art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, impunând principiul egalităţii părţilor în procesul civil. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecinţă, un tratament juridic diferit nu poate fi rezultatul aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie justificat raţional.
De asemenea, art. 14 al Convenţiei consacră dreptul la nediscriminare, interzicând discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează, iar pentru a stabili dacă există o discriminare se va avea în vedere dacă tratamente diferenţiate sunt aplicate unor situaţii similare, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi dacă respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea acestuia.
Art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, care vizează dreptul la nediscriminare, impune o sferă suplimentară de protecţie în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi, respectiv în cazul în care o autoritate publică are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră (cauza Thorne c. Marii Britanii hotărârea din 2009).
Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pornit în termenul legal de 3 ani şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, poate crea premisele unei discriminări între persoane care deşi se găsesc în situaţii identice, beneficiază de tratament juridic diferit, în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor, câtă vreme, pe parcursul termenului de 3 ani prevăzut de Legea nr. 221/2009 pentru introducerea cererilor pentru despăgubiri, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce stă la baza declanşării procesului, în care statul este, pârât la iniţiativa acestuia, se poate aprecia că acest principiu este încălcat; fiind afectat dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţie garantează dreptul de proprietate.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri vizează atât bunurile actuale, cât şi creanţele determinate corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Draon c. Franţei, cauza Trgo c. Croaţiei).
De asemenea, se impune a se observa că prezentul litigiu a fost declanşat anterior intervenţiei deciziei Curţii Constituţionale, aceasta decizie neputând retroactiva, în conformitate cu disp. art. 147 alin. (4) din Constituţie şi hotărârea modificată de Curtea de Apel Timişoara a fost pronunţată anterior acestei intervenţii a Curţii Constituţionale.
În concluzie, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 în speţă, ar fi de natura a încălca pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, motiv pentru care aceasta nu poate constitui temei în pronunţarea unei hotărâri în prezenta cauză, drept urmare, decizia curţii de apel este nelegală, nefondată şi contrară tuturor tratatelor şi pactelor internaţionale. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei nr. 855/A din data de 5 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3602/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3604/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
