ICCJ. Decizia nr. 3604/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3604/2012
Dosar nr. 8076/118/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta T.Z. a chemat în judecată pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul de Finanţe pentru a se dispune, potrivit cererii iniţiale, obligarea acestuia la plata echivalentului în lei a sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de despăgubiri.
În argumentarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susţinut că tatăl său a fost condamnat şi executat prin împuşcare pentru crima de uneltire împotriva ordinei sociale. Odată cu aplicarea pedepsei s-a dispus şi confiscarea totală a averii. Sentinţa menţionează că autorul reclamantei a fost luptător în rezistenţa anticomunistă. Anterior condamnării, autorul reclamantei a fost supus urmăririi de către organele de securitate, astfel că fost nevoit să se ascundă. Datorită executării autorului, familia acestuia a rămas fără niciun mijloc de trai, la limita subzistenţei, trăind din mila sătenilor. Condamnarea tatălui a avut repercursiuni şi asupra copiilor care nu au putut avea o evoluţie şcolară normală, fiind marginalizaţi şi obligaţi să muncească de la vârste fragede.
În drept, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
La termenul din 19 octombrie 2009 reclamanta şi-a completat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului şi la plata daunelor materiale provocate prin condamnare, constând în contravaloarea bunurilor mobile confiscate şi a beneficiului nerealizat.
La data de 15 ianuarie 2010, F.S. şi F.D. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând obligarea pârâtului la despăgubiri morale în sumă de 8.560.000 RON. Au susţinut intervenienţii că sunt fiii autorului F.N., iar efectele condamnării s-au răsfrânt şi asupra lor. La cerere au fost ataşate acte de stare civilă.
Cerere de intervenţie în interes propriu a formulat şi B.M., în calitate de fiică a autorului F.N., susţinând că despăgubirile solicitate au menirea să repare condiţiile vieţii alterate a victimei condamnării, cât şi a familiei sale.
Tribunalul Constanţa a pronunţat sentinţa civilă nr. 536 din 15 martie 2010, prin care a fost admisă acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de F.S., F.D. şi B.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
A fost obligat pârâtul în favoarea reclamanţilor la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a 120.000 euro la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii cu titlu de despăgubiri morale.
A fost obligat pârâtul în favoarea reclamanţilor la plata sumei de 25.160 RON cu titlu de despăgubiri materiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii şi intervenienţii sunt descendenţi de gradul I, fiii autorului F.N., care prin sentinţa nr. 186/1950 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la moarte prin împuşcare pentru crima de uneltire contra ordinii sociale în baza art. 209 C. pen.
În baza aceleiaşi sentinţe s-a dispus confiscarea totală a averii.
Fiind condamnat politic, conform dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, descendenţii sunt îndreptăţiţi la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, urmare a condamnării politice.
Instanţa a acordat şi despăgubiri materiale pentru bunurile mobile confiscate (animalele din gospodărie) evaluate prin lucrarea de expertiză efectuată în cauză, întrucât prevederile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 arată în mod expres că instanţa va acorda echivalentul valorii bunurilor confiscate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, reclamanţii T.A., T.D. şi G.M. şi intervenienţii în interes propriu F.S., F.D. şi B.M.
Prin decizia nr. 315/C din data de 30 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea cu privire la daunele morale solicitate şi cererile de intervenţie; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi T.A., T.D. şi G.M. (moştenitori ai defunctei T.Z.) şi de apelanţii-intervenienţi în interes propriu F.S., F.D. şi B.M., ca nefondat.
Instanţa de apel a analizat împreună criticile de nelegalitate şi de netemeinicie formulate, soluţionându-le printr-un considerent comun, fiind puse în discuţie şi consecinţele declarării pe parcursul procesului a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Legea nr. 221/2009, adoptată după discursul Preşedintelui României privind condamnarea comunismului din 18 decembrie 2006, se înscrie în sfera de interes a legiuitorului român de a aborda condamnarea fostului regim nu doar într-o manieră declarativă, ci ca pe o realitate juridică cu efecte clare în planul social.
Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de Statul Român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu a deschis însă calea acordării tuturor victimelor regimului totalitar a unor „compensaţii morale";, scopul legiuitorului fiind acela de a asigura despăgubiri pentru acele situaţii în care fie nu au putut fi conferite despăgubiri, fie măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral deosebit suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit, în esenţă, răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
Rolul Legii nr. 221/2009 a fost aşadar acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare.
Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996).
În egală măsură, această perspectivă - invocată de principiu în motivele de apel ale reclamanţilor - a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
În considerarea acestor argumente, Curtea de Apel a reţinut că nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamanţi - ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral şi material ca urmare a condamnării politice a tatălui lor, F.N., fiul lui S. şi C., născut la 15 octombrie 1912 în localitatea N. din Grecia, decedat prin împuşcare.
Susţinerile apelantului pârât legate de inexistenţa caracterului politic al condamnării sunt înlăturate din perspectiva temeiului în drept pentru care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 186/1950 a fostului Tribunal Militar Constanţa, care încadrează fapta reţinută în sarcina condamnatului în sfera de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, cât şi din conferirea post mortem a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă conform deciziei nr. 147 din 1 februarie 2007.
Considerentele sus citate relevă însă faptul că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii - neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiilor calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
De altfel, măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, iar în speţă, soţia defunctului F.N. nu a beneficiat în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de măsuri reparatorii, fiind decedată.
În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin decizia nr. 147 din 1 februarie 2007, i-a fost recunoscută defunctului F.N. şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabileşte în ce condiţii poate fi valorificată în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii defunctului F.N. nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.A., T.D., G.M., intervenienţii B.M., F.S., F.D., precum şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa.
Reclamanţii T.A., T.D., G.M. şi intervenienţii F.S., F.D. au formulat un recurs comun şi au solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale în cuantumul solicitat prin cererea de chemare în judecată.
În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de apel a făcut o abordare şi interpretare profund neîntemeiată a unei legi, cu atât mai mult cu cât în mod expres Legea nr. 221/2009 stabileşte acordarea de despăgubiri materiale şi morale pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic.
Nu se poate susţine, în aceste condiţii, că principalul scop al Legii nr. 221/2009 l-a constituit condamnarea pur şi simplu a încălcării drepturilor omului şi nu acordarea unei despăgubiri juste pentru persoanele astfel condamnate.
Prevederile Legii nr. 221/2009, în condiţiile declarării neconstitutionale a art. 5 lit. a), trebuiau analizate de către instanţa de apel prin raportare la art. 998-999 C. civ.
Instanţa de apel trebuia să analizeze dacă exista o faptă ilicită, un prejudiciu şi legătura de cauzalitate de natură a determina acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către subsemnaţii.
Condamnarea cu caracter politic a autorului reclamanţilor a avut consecinţe pe care T.Z. (decedată în timpul procesului) le-a suportat personal, în sensul că a suportat teroarea regimului comunist care a avut consecinţe nefaste implicit în ce îi priveşte pe G.M. şi T.D., copiii săi.
Condamnarea lui F.N. a creat imense prejudicii morale şi urmaşilor săi, fiica T.Z. şi G.M. şi T.D., fiii acesteia.
Sub un alt aspect, consideră recurenţii că în ce priveşte decizia Curţii Constituţionale, aceasta poate fi aplicată numai pentru viitor nu şi pentru trecut, aşa încât apreciază că această decizie nu poate avea niciun efect în ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor până la declararea neconstitutională a art. 5 lit. a).
În aceste condiţii, cauzele aflate pe rol la momentul declarării neconstitutionale a legii trebuie soluţionate prin aplicarea prevederilor acestei legi, urmând ca decizia Curţii Constituţionale să se aplice pentru viitor.
Recurenţii apreciază deci, că instanţa de apel trebuia să soluţioneze cauza prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 221/2009, a art. 5 lit. a) al acestei legi, care era în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată, decizia Curţii Constituţionale urmând a se aplica pentru viitor.
Sub un ultim aspect, s-a susţinut că decizia Curţii de Apel Constanţa reprezintă o încălcare a dreptului la „bun";, aşa cum este el reglementat de normele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
La momentul declarării neconstitutionale a Legii nr. 221/2009, instanţa de fond, Tribunalul Constanţa se pronunţase în sensul acordării de despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, sentinţa reprezentând un drept la „bun"; în accepţiunea recunoscută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de acest aspect, decizia Curţii de Apel Constanţa apare ca o încălcare a dreptului la „bun";, fiind profund netemeinică.
Prin recursul său, intervenienta B.M. a solicitat admiterea în totalitate a acţiunii reclamanţilor şi intervenienţilor privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor şi de întreaga fmailie, precum şi a prejudiciului nerealizat, aşa cum a fost stabilit prin expertiza deja efectuată.
Prin motivele de recurs, intervenienta a arătat că prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a instituit speranţa acordării reclamanţilor a unui drept, respectiv acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnări abuzive, drept ce este prevăzut şi de art. 1 al Protocolului adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În aceste condiţii, acţiunea reclamanţilor a fost promovată anterior publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Or, aplicarea unui tratament juridic diferit, în fucţie de celeritatea cu care au fost soluţionate cererile de chemare în judecată, determinată de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor în cauză este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie.
Recurenta-intervenientă a arătat că, prin admiterea apelului, s-au încălcat principiul neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi principiul egalităţii armelor în procesul civil, cu consecinţa încălcării dreptului la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale, s-a arătat că aceasta a pronunţat două decizii de neconstituţionalitate contradictorii şi anume, Decizia nr. 1354/2010 şi Decizia nr. 1358/2010.
Având în vedere declararea neconstituţionalităţii disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi expirarea termenului de 45 de zile acordat pentru modificarea art. 5 de către Parlament, consideră recurenta că, în mod greşit, instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile prevăzute imperativ de art. 20, art. 21 alin. (2) şi urm. din Constituţia României.
În aceste condiţii, tremeiul acţiunii reclamanţilor este şi cel prevăzut de art. 20 alin. (2), art. 21 alin. (3), art. 148 alin. (4) şi art. 11 alin. (2) din Constituţie coroborat cu art. 5 şi art. 41 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Protocoalele nr. 1, 4, 6, 7, 13 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile Rezoluţiei nr. 1096 din 1996 emisă de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Recurenta a invocat şi Hotărârea Van Gend şi Costa a C.E.J., arătând că potrivit jurisprudenţei C.E.J., aplicarea normei comunitare nu este condiţionată de abrogarea formală a regulii naţionale contrare, norma comunitară trebuind să fie aplicată în mod direct şi imediat, nelăsând dreptul de alegere sistemelor juridice naţionale.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat prin recursul său, ca instanţa să interpreteze şi să aplice legea în concordanţă cu litera şi spiritul ei, precum şi în consonanţă cu cerinţele vieţii sociale.
În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa nu a ţinut seama de motivele de nulitate învederate de pârât, care a susţinut faptul că nu i-a fost comunicat cererea de intervenţie formulată de către F.S. şi F.D. şi niciun alt document aliat la dosarul cauzei. De asemenea, deşi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost convocat la expertiză, raportul de expertiză nu i-a fost comunicat.
Comunicarea actelor de procedură se face din oficiu şi potrivit regulilor după care se înmânează citaţiile.
Având în vedere cele de mai sus, solicită recurentul-pârât să se constate că judecata s-a desfăşurat în faţa instanţei de fond în lipsa părţii şi cu necitarea legală a acesteia, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivele de nelegalitate invocate.
Prin întâmpinarea formulată în temeiul art. 163 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia de litispendenţă asupra căreia instanţa de fond nu s-a pronunţat.
Dispoziţia procedurală invocată fiind o excepţie absolută, a considerat pârâtul că este de o mare utilitate practică fiind destinată să realizeze o celeritate adecvată în soluţionarea cauzei.
Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că, având în vedere că numele de familie nu este acelaşi, a solicitat instanţei să pună în vedere, atât reclamantei, cât şi intervenientei să prezinte înscrisuri care să facă dovada că F.N., F.N. şi F.N. este una şi aceeşi persoană.
Una din obligaţiile ce revin părţilor, conform art. 129 C. proc. civ., pe lângă obligaţia de exercitare a drepturilor cu bună credinţă, mai este instituită şi obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările.
De asemenea, conform aceloraşi dispoziţii, judecătorul esle în drept să le ceară părţilor în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor să prezinte explicaţii oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
La dosarul cauzei a fost depusă sentinţa penală nr. 186/1950 a Tribunalului Militar Constanţa, decizia nr. 147/2007 de acordare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, precum şi acte de stare civilă.
În conformitate cu art. 1169 C. civ., sarcina probei incumbă reclamanţilor.
Consideră recurentul că cererea reclamantei nu a fost nedovedită, nu a fost depusă fişa matricolă penală şi nici nu s-a probat punerea în executare a sentinţei.
Consideră pârâtul că declaraţiile martorilor nu pot fi reţinute, având în vedere că acestea reprezintă declaraţii „din auzite"; nu reprezintă constatări personale ale martorilor, ci relatări despre fapte necontrolabile şi cu o semnificaţie îndoielnică.
Atât din actele depuse la dosarul cauzei, cât şi din declaraţiile martorilor nu reiese cum a fost pusă sentinţa în executare.
De asemenea recurentul a invocat faptul că reclamanţii nu au probat prejudiciul material acordat de instanţa.
Expertiza tehnică zootehnică s-a efectuat doar în baza adeverinţei din 15 iulie 1991 eliberată de către Primăria comunei S.i şi a unui proces-verbal întocmit la data de 09 decembrie 1949, înscrisuri pe care le consideră a constitui doar un început de probă.
Cu privire la declaraţiile date de către reclamantă şi iritervenienţii în interes propriu, deşi înscris autentic, consideră că acestea nu se bucură de o mare credibilitate având în vedere că au fost întocmite în timpul litigiului.
Mai mult decât atât, reclamanta T.Z. a depus la dosarul cauzei două astfel de declaraţii. În prima declaraţie suţine că nu a beneficiat de prevederile Legii nr. 118/1990, iar după declaraţiile date de către fraţii acesteia, în care a fost reţinut faptul că aceştia au beneficiat de prevederile Legii nr. 118/1990, reclamanta şi-a schimbat declaraţia în acelaşi sens cu aceştia.
Deşi înscrisurile autentice se bucură de o mare credibilitate, consideră recurentul că cel puţin declaraţia dată de către reclamantă, dacă nu şi de intervenienţi, au fost supuse unor alterări sau deformări datorate unui factor subiectiv, cum ar fi memoria acesteia.
Pe de altă parte, pârâtul a solicitat să se constate că aceeaşi T.Z. a mai solicitat înă o dată obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de tatăl său, acelaşi F.N.
Dosarul a fost înregistrat sub nr. 1699/118/2010 pe rolul Tribunalului Constanţa, cerere ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1393 din 10 martie 2011.
În această situaţie nu cumva putem vorbi despre rea-credinţă? Reaua credinţă conform dispoziţiilor de drept civil reprezintă acea incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşe un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale.
Recursurile declarate de reclamanţi şi intervenienţi sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursurilor promovate de reclamanţi şi intervenienti, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
De asemenea, reclamanţii şi intervenienţii au susţinut că, în condiţiile declarării neconstitutionale a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pretenţiile privind acordarea daunelor morale trebuiau analizate de către instanţa de apel prin raportare la art. 998-999 C. civ.
Or, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în mod corect nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamanţii au invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor acestora din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Însă, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi";.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Nici criticile reclamanţilor şi intervenienţilor ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate, ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale Statului Român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursurile vor fi respinse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice este fondat în sensul considerentelor ce urmează:
Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b), condiţia ca bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 republicată sau ale Legii nr 247/2005.
Din analiza şi interpretare acestui text al legii, rezultă fără echivoc că pretenţiile privind bunuri mobile, ca şi cele privind contravaloarea lipsirii de folosinţă a imobilelor nu pot face obiectul măsurilor de reparaţie materială prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În speţă, reclamanţii au solicitat plata daunelor materiale provocate prin condamnare, constând în contravaloarea bunurilor mobile confiscate şi a beneficiului nerealizat.
Aceste pretenţii reprezintă despăgubiri materiale pentru animalele din gospodărie confiscate, aşa încât cererea reclamanţilor nu se încadrează în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, prevederi clare, ce nu lasă loc de interpretări şi care nu pot fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
Or, instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale mai sus-menţionate şi eronat au acordat reclamanţilor suma 25.160 RON cu titlu de despăgubiri materiale, soluţie menţinută de instanţa de apel.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârât va fi admis şi decizia atacată va fi modificată, cu consecinţa respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
Celelalte critici formulate de pârât privind aspecte procedurale greşit soluţionate de instanţele de fond nu sunt fondate şi nu pot fi primite, faţă de împrejurarea că instanţa de apel s-a pronunţat pe toate motivele de apel formulate de această parte şi a reţinut în considerentele deciziei faptul că soluţionarea cauzei s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor şi instanţa de fond a răspuns la toate excepţiile invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii T.A., T.D. şi G.M. şi de intervenienţii B.M., F.S. şi F.D. împotriva deciziei nr. 315/C din data de 30 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică decizia în parte, în sensul că respinge acţiunea în totalitate.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3603/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3605/2012. Civil → |
|---|
