ICCJ. Decizia nr. 3605/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3605/2012
Dosar nr. 8139/101/2009*
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de fată, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, reclamanta D.I. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Public pentru ca, prin hotărâre judecătorească, să se dispună constatarea şi recunoaşterea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă a acesteia şi a membrilor familiei sale, constatarea şi recunoaşterea publică a holocaustului comunist pentru perioada de deportare S.N., judeţul Brăila (01 ianuarie 1952-1955) pentru toţi deportaţii, obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro pentru aceasta şi toţi luptătorii aflaţi în viaţă, ca daune morale, precum şi obligarea la plata cheltuielii de judecată ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în luna iunie 1951 părinţii săi – M.I. şi M.N. au fost deportaţi din comuna P., judeţul Mehedinţi în sat S.N., judeţul Brăila şi li s-au confiscat toate bunurile pe care le aveau. La data deportării, mama reclamantei era însărcinată cu reclamanta în 3 luni, i-a dat naştere în tabăra de deportaţi, în care au locuit vreme de 4 ani şi 10 zile, perioadă de mari privaţiuni şi în care au suportat foame, mizerie şi frig.
Prin sentinţa civilă nr. 38 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Mehedinţi a respins cererea reclamantei.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la adoptarea Legii nr. 221/2009 legiuitorul a urmărit acoperirea prejudiciului moral suferit de cei supuşi condamnărilor politice, necuprinzând în această categorie de despăgubiri şi pe cei supuşi măsurilor administrative cu caracter politic, iar judecătorul nu are rolul de a crea norme pentru repararea prejudiciului moral la care au fost supuşi cei din urmă, în lipsa cărora cererea nu poate fi soluţionată pozitiv.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta D.I., critica sa principală vizând faptul că dispoziţiile art. 5 pct. 1 din Legea nr. 221/2009 prevăd expres că orice persoană care a suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic în perioada de referinţă a acestui act normativ poate solicita instanţei de judecată despăgubiri morale pentru perioada cât a suferit, astfel încât sentinţa apelată este nelegală.
Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 148 din 5 mai 2010, a admis apelul reclamantei, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, atât condamnarea, cât şi măsura administrativă sunt măsuri abuzive ale regimului comunist, fără vreo diferenţiere sub aspectul caracterului politic şi abuziv, că vizează persoanele ce s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar şi care au suferit urmare consecinţe penale sau administrative sancţionatorii, aducătoare prejudicii materiale şi morale.
Curtea a reţinut că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit dispoziţile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, devenind incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., precizând că prima instanţă a analizat şi pe fond cererea reclamantei, pe care a apreciat-o ca fiind neîntemeiată şi că instanţa de apel avea obligaţia în cazul desfiinţării hotărârii instanţei de fond, să reţină spre rejudecare cauza.
La termenul de judecată din data de 04 martie 2011, reprezentanta recurentului a susţinut un motiv de casare de ordine publică, respectiv nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond, întrucât la dezbateri nu a prezent procurorul, deşi participarea sa în astfel de litigii este obligatorie.
Prin decizia nr. 1975 din 4 martie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a casat decizia atacată. S-a admis apelul declarat de reclamanta D.I. împotriva sentinţei civile nr. 38 din 25 ianuarie 2010 a Tribunalului Mehedinţi, secţia civilă. S-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza pentru evocarea fondului, la aceeaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, care prevăd participarea obligatorie a procurorului în cauzele ce au ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Craiova, care prin decizia nr. 244 din data de 09 mai 2011, a respins acţiunea aşa cum a fost precizată, formulată de reclamanta D.I., având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare Legea nr. 221/2009, trimisă spre rejudecare ca urmare a casării deciziei civile nr. 148 din 05 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin precizarea de acţiune, reclamanta şi-a restrâns acţiunea la punctele 3 şi 4 din acţiune, în sensul că a solicitat daune morale în cuantum de 500.000 euro, cu titlul de daune morale, aşa cum prevede Legea nr. 221/2009.
Reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 prin hotărârea nr. 478 din 26 februarie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Mehedinţi, hotărâre prin care i s-a acordat o indemnizaţie lunară de 305 RON, iar prin decizia nr. 73390/1991, Comisia de Pensii a Judeţului Mehedinţi i-a recunoscut reclamantei perioada petrecută în Bărăgan, ca vechime în muncă.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, sunt îndreptăţite a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral şi material suferit, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, sau care au făcut obiectul unor condamnări administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acestor persoane, soţul sau descendenţii acestora, până la gradul II, inclusiv.
Faţă de faptul că, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale s-a declarat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (dispoziţii ce au constituit temeiul cererii), dispoziţii ce sunt obligatorii, iar în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit sau completat dispoziţiile prevăzute a fi neconstituţionale, nu mai pot fi analizate susţinerile reclamantei, aşa încât acţiunea promovată de aceasta urmează a fi respinsă.
Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs reclamanta D.I., solicitând admiterea acţiunii şi obligarea Statului Român la daune morale în sumă de 500.000 euro.
În motivarea recursului, reclamanta a arătat că decizia Curţii de Apel Craiova este nelegală, deoarece acţiunea pornită în anul 2009, în urma apariţiei Legii nr. 221/2009, este o acţiune care era introdusă pe rol la momentul apariţiei Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, iar la această dată acţiunea avea un temei legal prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că, la data judecării prezentei, nu se poate aplica retroactiv decizia Curţii Constituţionale.
Mai mult decât atât, această decizie este ambiguă în motivarea prin care a declarat neconstituţional art. 5 din Legea nr. 221/2009, deoarece a dat îndrumări ca acest art. să se completeze printr-o altă dezbatere în Parlamentul României, dezbatere ce a fost amânată de mai multe ori, în scopul evident de a nu lămuri poziţia oamenilor deportaţi sau strămutaţi care au suferit acelaşi privaţiuni, ba poate chiar mai mari, pentru că, confiscându-le toată averea, nu puteau obţine nici mâncarea pentru traiul zilnic, în vreme ce deţinuţii politici aveau o celulă în care să doarmă, chiar dacă nu aveau condiţii, iar statul era obligat să le servească resturi alimentare măcar o dată pe zi.
Recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr. 221/2009 tocmai aceste privaţiuni a încercat să le recompenseze, pe lângă daunele civile acordate de Decretul-Lege nr. 118/1990, pentru că a înţeles că, din punct de vedere moral, aceşti oameni condamnaţi de comunişti prin pedepse, strămutări sau deportări să fie recompensaţi cu o mică parte pentru suferinţele îndurate, deşi majoritatea dintre ei sunt oameni în vârstă, care au rămas cu sechele în urma suferinţelor îndurate şi ar avea nevoie să o ducă puţin mai bine, măcar acum, când se cere de Uniunea Europeană să intre în legalitate cu dezdăunarea victimelor comunismului.
Faţă de faptul că legea nu poate fi aplicată parţial, consideră reclamanta că nu poate fi aplicată retroactiv Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentă aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentid), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit ac turn.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a daţ eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstitutionalitătii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Având în vedere considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.I. împotriva deciziei nr. 244 din data de 09 mai 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3604/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3606/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
