ICCJ. Decizia nr. 3606/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3606/2012
Dosar nr. 34087/3/2009
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 21 august 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, precizată ulterior, reclamanţii C.I. şi V.M.G. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre în urma probelor ce se vor administra, prin care să fie obligat pârâtul la plata sumei de 280.000 euro, cu titlu de daune morale.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au menţionat că sunt copiii lui V.G., care prin sentinţa penală nr. 128/1952 a Tribunalului Militar Bucureşti a fost condamnat la 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 228 raportat la art. 209 C. pen. Reclamanţii au mai arătat că, în anul 1960 autorul lor a fost condamnat la o nouă pedeapsă de 6 ani închisoare, iar în timpul executării celei de-a doua pedepse, acesta a decedat la locul de detenţie.
Totodată, reclamanţii au precizat că, prin condamnarea autorului lor la 2 pedepse cu închisoarea s-a produs în patrimoniul acestuia un prejudiciu moral evaluat la 280.000 euro, în patrimoniul soţiei acestuia – V.A. - un prejudiciu evaluat la 60.000 euro şi în patrimoniul reclamantului V.M.G. un prejudiciu evaluat la 60.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1049 din 9 iulie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 5.000 euro, cu titlul de daune morale.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se pot acorda despăgubiri numai pentru prejudiciul moral suferit de persoana condamnată, nu şi pentru prejudiciul moral cauzat celorlalţi membrii ai familiei.
Astfel, în timpul vieţii, despăgubirile pot fi solicitate de persoana condamnată, iar după decesul acesteia, despăgubirile pot fi solicitate de soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a constatat că solicitarea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral cauzat soţiei defunctului V.A. sunt neîntemeiate.
De asemenea, a fost găsită neîntemeiată şi cererea reclamantului V.M.G. având ca obiect obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral cauzat lui ca urmare a condamnării autorului său – V.G.
Legea nr. 221/2009 a instituit numai posibilitatea reparării prejudiciului cauzat persoanei faţă de care s-a dispus condamnarea sau faţă de care s-a luat măsura administrativă, or în cauză condamnarea s-a dispus faţă de autorul reclamanţilor.
Cu privire la prejudiciul cauzat autorului reclamanţilor, tribunalul a constatat că, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel că pârâtul a fost obligat să repare prejudiciul nepatrimonial produs autorului reclamanţilor, ca urmare a condamnării acestuia prin cele două hotărâri menţionate mai sus.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii C.I. şi V.M.G., pârâtul Statul Român, cât şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin decizia nr. 568 A din data de 30 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamanţilor, a admis apelurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. ll din O.U.G. nr. 62/2010 şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi a constatat, de asemenea, neconstitutionalitatea acestor dispoziţii legale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Curtea de Apel a reţinut că, în prezent, deşi termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie a expirat, autoritatea legislativă - Parlamentul României nu a edictat alte dispoziţii legale în acord cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât dispoziţiile legale, respectiv art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, cât şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Aşadar, deşi la data introducerii acţiunii la instanţa de fond, dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, în prezent, la data soluţionării apelurilor, datorită împrejurării că, în urma declarării neconstituţionalităţii, legiuitorul nu a edictat o normă juridică în acord cu prevederile Constituţiei, dreptul subiectiv civil dedus judecăţii nu mai există, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept juridic al acţiunii în prezent nu mai este în vigoare, respectiv dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Faptul că parcursul procesului a intervenit o abrogare a temeiului juridic ce a stat la baza declanşării litigiului nu poate fi considerată o afectare a dispoziţiilor art. 6 Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în sensul nerespectării dreptului la un proces echitabil.
Reclamanţii nu au dobândit o „speranţă legitimă"; câtă vreme nu li s-a recunoscut dreptul printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă anterioară, astfel încât nu se poate invoca în acest cadru procesual noţiunea de „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.I. şi V.M.G., solicitând modificarea hotărârii şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, reclamanţii au arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivitatii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia parag. 81).
Principiul neretroactivitatii legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei in vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum şi în art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranţa circuitului civil şi ar crea neîncredere în lege, cu rezultate nefaste pentru respectarea legalităţii şi a ordinii de drept.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1358/2010, a declarat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a), teza întâi a Legii nr. 221/2009, acesta fiind chiar articolul în baza căruia se puteau solicita daune morale ca urmare a suferinţelor îndurate de către persoanele persecutate din punct de vedere politic. Această decizie nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
Daca s-ar aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi petenţii au depus cererile în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Recurenţii-reclamanţi au arătat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituţional art. l pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reţinut că principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la Convenţie, adoptat în anul 2000.
Sfera suplimentară de protecţie stabilită de art. 1 din Protocol se referă la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anume manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunţata în anul 2009.
În prezent, pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, mai sunt incidente şi prevederile Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, art. 2, art. 3, art. 4, art. 5, art. 7, art. 8, art. 9, art. 13, art. 19, art. 23, art. 24, art. 25, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului art. 3, art. 5, art. 7, conform art. 20 din Constituţia României.
Legiuitorul are obligaţia de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituţionale, în armonie cu prevederile constituţionale şi prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru că altfel s-ar crea un vid legislativ. Faptul că, până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil petenţilor şi nu este un temei legal pentru ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Reclamanţii au invocat şi art. 5 alin. (1) şi (5) - Dreptul la libertate şi la siguranţă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin incriminarea în Legea nr. 221/2009 a unor acte normative dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaşte că acestea au fost contrare Constituţiei din acea vreme, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (la care România a aderat în data de 10 decembrie 1948), tratatelor şi acordurilor internaţionale la care România era şi este parte.
Concluzionând, recurenţii au susţinut că au promovat acţiunea în 2009, astfel încât întreg procesul trebuie judecat după legea în vigoare la acea dată, neputând să fie luată în considerare Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, deoarece legea civilă nu retroactiveaza.
Atâta vreme cât la fond s-a constatat caracterul politic al condamnării autorului reclamanţilor şi li s-au acordat despăgubiri ca urmare a acestui fapt şi, atâta vreme cât speţa de faţă se raportează la legea în vigoare în 2009 (data promovării acţiunii), consideră recurenţii că există „speranţă legitimă"; de a primi aceste despăgubiri, deoarece principiul neretroactivităţii legii civile este în vigoare. Acest principiu se aplică tuturor cauzelor deduse judecăţii neexistând excepţii de la acest principiu, decât „legea penală mai favorabilă";. O decizie de Curte Constituţională nu poate modifica dispoziţiile în vigoare ale C. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurenţi aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalitătii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 14358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nici criticile reclamanţilor ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C.I. şi V.M.G. împotriva deciziei nr. 568A din data de 30 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3605/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3607/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
