ICCJ. Decizia nr. 3607/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3607/2012
Dosar nr. 210/3/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Prahova reclamanta I.E.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.300.000 euro reprezentând despăgubiri morale şi materiale pentru cei treisprezece ani de detenţie executaţi de soţul său.
Prin sentinţa civilă nr. 1864/2009, Tribunalul Prahova a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde dosarul s-a înregistrat cu nr. 210/3/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1401 din 18 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în lei a sumei de 5.000 euro, calculat la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării şi condamnării autorului reclamantei A.P., prin sentinţa penală nr. 182/1952 a Tribunalului Militar Timişoara.
Tribunalul a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 182/1952 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, astfel cum a fost modificată prin decizia nr. 2796/1952 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie, soţul reclamantei, numitul A.P., a fost condamnat la 18 ani închisoare corecţională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 3 C. pen. şi pentru delictul de distrugere a mijloacelor de comunicaţii.
Soţul reclamantei a fost arestat pe data de 13 septembrie 1951 şi eliberat pe data de 28 iulie 1964, prin graţierea restului de pedeapsă, aşa cum rezultă din fişa matricolă penală depusă la dosarul cauzei şi din celelalte înscrisuri.
Reclamanta este soţia defunctului A.P.
Conform art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
În speţa dedusă judecăţii, condamnarea aplicată soţului reclamantei pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. ca şi pentru infracţiunea de distrugere a mijloacelor de comunicaţii, reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009, ceea ce dă dreptul reclamantei, în calitate de soţie a condamnatului, la despăgubiri, conform art. 5 din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte paguba suferită, tribunalul a reţinut că prejudiciul, ca element primordial al răspunderii civile, reprezintă rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi interesele legitime ale unei persoane.
Spre deosebire de prejudiciul patrimonial, care are un conţinut economic şi poate fi evaluat pecuniar, prejudiciul moral (daunele morale) reprezintă acele consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluabile în bani, care rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi moartea persoanei, dureri fizice sau psihice, atingeri aduse onoarei, cinstei, demnităţii, restrângerea posibilităţilor fiinţei umane de a se bucura de plăcerile fireşti ale vieţii etc.
Tribunalul a avut în vedere că, prin condamnarea soţului reclamantei, acestuia i-au fost cauzate multiple suferinţe fizice şi psihice, expunerea la dispreţul public, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale ca persoană, sentimentul de frustrare accentuată datorită izolării.
În acest sens, tribunalul avut în vedere şi faptul că perioada petrecută în detenţie l-a împiedicat pe soţul reclamantei să desfăşoare o activitate socială şi profesională normală, să se realizeze din punct de vedere material şi moral, să se bucure de plăcerile fireşti ale vieţii.
În consecinţă, în raport de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că soţului reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu moral evident, constând în diminuarea plăcerilor vieţii, imposibilitatea de a avea o familie şi de a se dedica unor activităţi normale de trai, starea de stres permanent, suferinţa fizică şi psihică suportată.
Din materialul probatoriu existent la dosarul cauzei, tribunalul a apreciat aşadar că reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial constând în condamnarea soţului său şi suferinţele fizice şi psihice inerente condamnării, care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 5.000 euro, pe care tribunalul le consideră necesare, suficiente şi rezonabile pentru repararea prejudiciului reclamantei.
De asemenea, tribunalul a precizat că la stabilirea daunelor nu a avut în vedere disp. O.U.G. nr. 63/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu se pot aplica proceselor deja înregistrate, dar nesoluţionate, întrucât în caz contrar s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 1 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanta I.E.P.
Prin decizia nr. 504A din data de 13 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile, declarate de apelantul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă I.E.P. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte hotărârea, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii efective, la cursul Băncii Naţionale a României, reprezentând despăgubiri; a menţine celelalte dispoziţii.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a arătat că prima problemă juridică este reprezentată de răspunsul care se poate da întrebării în ce măsură reclamanta se mai poate prevala de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în condiţiile în care Curtea Constituţională, după ce a declarat neconstituţională plafonarea instituită de O.U.G. nr. 62/2010 prin Decizia nr. 1354/2010, a declarat, la sesizarea, invocată într-un litigiu civil în controlul a posteriori, a Ministerului Finanţelor Publice, neconstituţionale şi prevederile Legii nr. 221/2009, în ceea ce priveşte posibilitatea acordării daunelor morale pentru suferinţele încercate de persoanele condamnate politic, soţiile acestora precum şi de descendenţii acestora, până la gradul al doilea inclusiv (a se vedea în acest sens Decizia nr. 1358/2010).
Instanţa de apel a apreciat că deciziile Curţii Constituţionale nu îşi produc efectele în prezenta cauză pentru următoarele considerente:
De la data adoptării sale, Legea nr. 221/2009 a conferit persoanelor persecutate de către regimul comunist dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi a supune controlului judiciar vocaţia de a dobândi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de suferinţele fizice şi psihice, la care a fost supusă persoana sau autorul acesteia în timpul regimului comunist.
Curtea a constatat că în patrimoniul reclamantulei s-au născut două drepturi: dreptul de a sesiza instanţa de judecată pentru a fi analizată cererea şi vocaţia de a dobândi un drept de creanţă constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.
Aceste drepturi intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea de Apel a învederat că dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 enumera două tipuri de garanţi: unele de natură materială şi altele de natură procedurală, menite să asigure eficienţa celor din prima categorie. Pentru a se realiza o protecţie eficientă a drepturilor omului nu este suficientă consacrarea unor drepturi materiale. Este la fel de necesară existenţa unor garanţii fundamentale de procedură de natură să întărească mecanismul de apărare a acestor drepturi. Acesta este scopul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Importanţa garanţiilor de natură procedurală este confirmată de toată jurisprudenţa Curţii Europene.
Din punct de vedere material, câmpul de aplicare al art. se referă la existenţa unei contestaţii ce poartă asupra unui drept subiectiv civil.
În cauza de faţă, dreptul subiectiv civil se referă la dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral, creat de către regimul comunist. Acest drept are un evident caracter civil.
Se constată că, prin adoptarea acestei legi, reclamanta a dobândit numai vocaţia de a dobândi acest drept, urmând ca, în urma sesizării instanţei de judecată şi analizării temeiniciei contestaţiei formulate să se statueze în mod definitiv şi irevocabil asupra dreptului său subiectiv civil.
Din punct de vedere procedural, art. 6 din Convenţie consacră şi garanţii procedurale, şi anume dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi de a-i fi analizată pe fond contestaţia.
Astfel, instanţa de apel a constatat că în patrimoniul reclamantei s-a născut dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost paralizat acest drept procedural al reclamantei de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanţa de judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conţinut juridic.
Curtea de Apel a reţinut că dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi dreptul de a-i fi analizată cererea, drept care s-a născut în patrimoniul acesteia odată cu promovarea prezentei acţiunii înainte de publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, este afectat în substanţa sa.
În cauza de faţă, prin efectele deciziilor Curţii Constituţionale, se aduce atingere în substanţă dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinţei proporţionalităţii.
Astfel, nu se asigură un raport rezonabil şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantei este de a i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite şi anume invocarea excepţiei de neconstituţionalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză şi care a adoptat actul normativ respectiv, precum şi pasivitatea acestuia, care nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în concordanţă actul normativ cu deciziile Curţii Constituţionale, sunt de natură a afecta proporţionalitatea între interesul particular al persoanei şi interesul general.
Curtea de Apel a constatat că afectarea dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea este consecinţa atât a deciziilor Curţii Constituţionale, cât şi a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate şi nu a respectat dispoziţiilor constituţionale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanţă actul normativ cu Constituţia.
Din perspectiva calităţii de parte în prezenta cauză a Statului Român, instanţa de apel a constatat că nu este respectat nici principiul egalităţii de arme în faţa instanţei de judecată, deoarece însăşi partea, care are o poziţie privilegiată şi care avea obligaţia de a se conforma deciziei Curţii Constituţionale, prin modificarea Legii, invocă în faţa instanţei deciziile Curţii Constituţionale în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestaţia formulată, deşi acesta nu are nici o culpă pentru declararea neconstituţională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului român.
Din această perspectivă, instanţa a apreciat că, în lumina art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din prisma dreptului de acces la justiţie şi a garanţiilor procedurale conferite este obligatoriu ca instanţa de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată şi să se pronunţe asupra temeiniciei acesteia.
Curtea de Apel a invocat şi faptul că, prin nesoluţionarea cererii de fond a cauzei, se creează o situaţie discriminatorie între reclamant şi celelalte persoane, care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale.
Astfel, art. 14 din Convenţia coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie consacră principiul nediscriminării şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, înainte de publicarea în M. Of. a deciziei de neconstituţionalitate, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru reclamant - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că „orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă"; (Marckx c. Belgiei, 1979).
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, în opinia Curţii, se ajunge la următoarea constatare:
Există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale.
Curtea de Apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantului, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
În prezenta cauză, reclamantul a formulat cererea de chemare în judecată când dispoziţiile Legii nr. 221/2009 erau constituţionale, deci a depus cerere în temeiul unui act normativ în vigoare, care producea efecte juridice depline.
Având în vedere aceste considerente, curtea de apel a analizat pe fond cererea reclamantei şi a reţinut cu privire la cuantumul despăgubirilor morale:
Acordarea despăgubirilor materiale pentru daunele morale este incontestabil compatibilă cu regulile de convieţuire socială şi cu principiile de echitate şi justiţie care pretind că autorul faptei ilicite trebuie să suporte consecinţele negative ale acesteia.
Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
De asemenea, nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii.
În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte.
În schimb, se poate acorda victimei o indemnitate eu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.
De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.
Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Reţinând că este de netăgăduit că orice condamnare penală produce celor în cauză şi familiei acestora suferinţe pe plan moral şi social, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, pentru cuantificarea efectivă a acestui prejudiciu trebuie folosit drept criteriu valoarea despăgubirilor nepatrimoniale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în situaţii similare.
În acest sens, instanţa de apel a învederat că la stabilirea cuantumului daunelor morale a avut în vedere că reclamantul a fost arestat 18 ani de zile şi că nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990.
În tot acest interval de timp este de notorietate că persoanele arestate pentru fapte împotriva regimului comunist au suferit numeroase restricţii, atât pe plan social, cât şi pe plan personal.
În raport de aceste împrejurări coroborat cu situaţia că au trecut mai mult de 50 de ani de zile de la suferinţa provocată prin măsura administrativă, instanţa de apel a reţinut că suma stabilită în cuantum de 10.000 euro, echivalent în lei la cursul Băncii Naţionale a României de la data plăţii efective reprezintă o sumă echitabilă pentru suferinţa produsă reclamantului.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta I.E.P., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat, pe fondul cauzei, respingerea acţiunii în totalitate, ca neîntemeiată, iar în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale, suma de 10.000 euro fiind exagerat de mare.
În motivarea recursului, pârâtul a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu poate fi făcută în prezenta cauză.
Astfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale prevederile art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009.
Ca o consecinţa a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectul pentru viitor.
Aşadar, având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, temeiul juridic al acţiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Decizia de constatare a neconstituţionalităţii operează pentru viitor în privinţa consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecăţii, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituţionalitate constatat.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională (cum este şi în cazul de faţă), ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În consecinţă, instanţa de apel în mod greşit a considerat că în cauză nu sunt aplicabile deciziile Curţii Constituţionale.
De asemenea, învederam ca nu se poate retine existenta unei „speranţe legitime"; a reclamantului la obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituţionale.
Conform jurisprudentei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „speranţa legitimă"; este legată de modul în care o cerere de chemare in judecată poate fi soluţionată în raport de dreptul intern; o asemenea speranţă trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susţinută de un temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
Totodată, pârâtul a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică şi faţă de următorul aspect:
Circumstanţele care au determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 221/2009, impactul socio-economic, precum şi scopul urmărit prin această lege sunt descrise în expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege.
Astfel, despăgubirile ce pot fi acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) au la bază prejudiciul moral suferit de condamnat, iar nu către soţul sau descendenţii acestuia, reclamanţi în cadrul acţiunii.
Dreptul la repararea unui prejudiciu moral este un drept de natură exclusiv personală, ce nu se poate transmite prin moştenire, moştenitorii putând doar continua acţiunea introdusă de autorul lor.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009 nu vorbeşte despre „moştenitori";, ci despre soţ sau descendenţi pana la gradul II inclusiv, persoane care au vocaţie generală la moştenire, dar nu în mod obligatoriu sunt moştenitori sau singurii moştenitori ai condamnatului.
Acceptarea ideii ca soţul sau descendenţii până la gradul II inclusiv ar putea solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor ar putea conduce la situaţii juridice unice, confuze şi inexplicabile din perspectiva tradiţiei sistemului legislativ românesc.
Astfel, teoretic, ar putea exista situaţii când soţul sau descendenţii celui condamnat nu au acceptat moştenirea acestuia, existând alţi moştenitori legali sau testamentari, dar, cu toate acestea, o parte din patrimoniul defunctului (dreptul la repararea prejudiciului moral) este preluat de persoane străine de moştenire.
O asemenea soluţie ar contrazice principiile de bază ale transmiterii succesiunii în dreptul romanesc, ceea ce, în mod evident, nu a fost în intenţia legiuitorului.
În subsidiar, recurentul-pârât a solicitat ca instanţa să aibă în vedere faptul că suma acordată drept despăgubiri morale, respectiv 10.000 euro este exagerat de mare.
Astfel, consideră pârâtul că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că raţiunea dispoziţiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând, în dezdaunarea celor nevinovaţi şi, în al doilea rând prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor asemenea dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea şi aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.
Finalitatea proprie a reglementării privind repararea pagubei este de a restabili ordinea de drept şi cu privire la latura materială şi morală a consecinţelor unui act de justiţie declarat nedrept.
Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispoziţiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către soţul reclamantei, se impune să fie cenzurat şi apreciat cuantumul daunelor morale acordate, prin aprecierea corectă a probelor şi nu întemeierea doar pe prezumţii, suma de 10.000 euro fiind exagerat de mare.
Relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos (hotărârea din 07 februarie 2008), în care Curtea a constatat violarea art. 5 parag. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil"; suferit de reclamant. Şi în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 6 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 6 parag. 1 din Convenţie), Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie, acordând sume cuprinse între 1000-5000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza Tara Lunga - hotărârea din 08 iulie 2008, Cauza Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza Dekany - hotărârea din 01 aprilie 2008.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a invocat motivele de recurs prevăzute art. 304 pct. 4 şi 9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi pe fond, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, ca neîntemeiată.
Printr-un prim motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală sub aspectul interpretării şi aplicării art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prin hotărârea pronunţată instanţa depăşindu-şi atribuţiile puterii judecătoreşti.
Din motivarea deciziei recurate rezultă că instanţa de apel consideră că aplicarea în speţă a efectelor Deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ar conduce la încălcarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, precum şi cele care consacră principiul nediscriminării.
Deşi din considerentele deciziei nu rezultă expres cum s-a ajuns la analizarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, putem presupune că instanţa de apel s-a prevalat de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
Potrivit acestor dispoziţii, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Instanţa de apel a procedat în mod greşit când a analizat textele sus-amintite din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără a indica textele de lege interne neconcordante în materie, cu dispoziţiile Convenţiei.
De altfel, nici nu puteau fi invocate texte de lege interne întrucât acestea nu există.
Mai mult decât atât, prin întreaga motivare instanţa de apel critică de fapt însăşi decizia de neconstituţionalitate, afecărei efecte le consideră neconvenţionale.
Interpretând în acest fel, instanţa de apel a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, depăşindu-şi atribuţiile puterii judecătoreşti.
Din conţinutul dispoziţiilor art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 145 alin. (2) din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii erga omnes şi au putere numai pentru viitor. Aceasta însemnă că nu poate fi admisă nicio excepţie de la interdicţia aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituţionale.
Dacă s-ar considera că instanţa este ţinută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acţiunii şi că este în drept a ignora declararea neconstituţionalităţii acestuia, s-ar goli de conţinut însăşi procedura controlului de constituţionalitate. Această concluzie este cu atât mai clară faţă de ipoteza prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 ce permite invocarea excepţiei de neconstituţionalitate pe parcursul unui proces pendinte, deci în orice fază a procesului.
În aplicarea corectă a acestor texte legale şi constituţionale, nu se poate susţine că sintagma „au putere numai pentru viitor"; exclude incidenţa şi recunoaşterea efectului Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 în cauza de faţă, doar pentru faptul că litigiul a fost soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri de primă instanţă, întrucât această hotărâre nici nu are un caracter definitiv. Fiind o cauză în desfăşurare, sintagma „în viitor"; se referă inclusiv la judecata în apel, desfăşurată în viitor în raport cu momentul publicării deciziei susmenţionate.
Recurentul Ministerul Public consideră relevant în această analiză şi faptul că, potrivit legii, apelul - etapa procesuală în care s-a pronunţat decizia recurată - constituie o cale devolutivă de atac, astfel că, judecata în apel este practic tot o judecată de fond şi, pe cale de consecinţă, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, întrucât raportul juridic dedus judecăţii are caracterul unei fapte în desfăşurare (fapta pendentia) şi ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă.
Prin al doilea motiv de recurs se susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi sub aspectul majorării cuantumului despăgubirilor faţă de suma acordată de către instanţa de fond.
În speţă, situaţia premisă este aceea că, temeiul juridic al acţiunii introductive, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare, în etapa procesuală a apelului.
În conformitate cu art. 147 din Constituţie, în termen de 45 de zile, Parlamentul ar fi trebuit să acţioneze în vederea respectării dispoziţiilor Curţii Constituţionale. Până la soluţionarea apelului din prezenta cauză, punerea de acord a prevederilor Legii nr. 221/2009 cu decizia de neconstitutionalitate nu a intervenit. în consecinţă, prevederea declarată neconstituţională şi-a încetat efectele juridice la data de 30 decembrie 2010, deci anterior pronunţării deciziei recurate.
Dacă legea se aplică în perioada dintre intrarea ei în vigoare şi constatarea neconstituţionalităţii ei, potrivit Constituţiei ea nu mai poate fi aplicată după acest moment. Instanţa de apel, prin reaprecierea cuantumului despăgubirilor acordate, în sensul majorării acestora, a aplicat un text de lege care îşi încetase efectele.
Chiar dacă am considera că efectele Deciziei nr. 1358 a Curţii Constituţionale nu se aplică litigiului de faţă, majorarea cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul, rămâne o soluţie nelegală, întrucât soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte majorarea cuantumului despăgubirilor nu este susţinută nici din perspectiva normelor convenţionale care se referă la respectarea dreptului de proprietate. Astfel, dacă admitem afortiori că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nu se poate realiza în recurs, pentru eventuala incompatibilitate cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece persoana interesată ar deţine deja o hotărâre judecătorească definitivă, ce poate fi interpretată ca având „valoare patrimonială";, în sensul Convenţiei, nu acelaşi lucru se poate susţine în cazul unei hotărâri I nedefinitive.
De altfel, chiar instanţa de apel reţine în considerentele deciziei recurate că în speţă s-a născut doar „vocaţia de a dobândi un drept de creanţă"; şi nicidecum un drept subiectiv civil asupra unui bun, în sensul protejat de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţiei Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil şi liberul acces la justiţie prin aplicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010, consideră recurentul că în mod greşit instanţa de apel a constatat că, în cauză se aduce atingere în substanţa dreptului reclamantei şi că această limitare a dreptului nu corespunde cerinţei proporţionalităţii. Chiar instanţa de apel face o distincţie clară între dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi dreptul subiectiv civil la care se referă contestaţia dedusă judecăţii. Or, dacă aceeaşi instanţă a constatat că în urma declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost paralizat doar dreptul procedural nu înţelegem cum se ajunge ulterior şi la concluzia că însăşi substanţa dreptului subiectiv civil a fost atinsă.
De asemenea, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a constatat că în speţă, nu se asigură un raport de proporţionalitate între scopul urmărit (prin declararea neconstituţionalităţii art. sus-menţionat) şi mijloacele folosite doar pentru faptul că Statul Român are calitatea de pârât în prezenta cauză şi în acelaşi timp, acelaşi Stat Român a adoptat actul normativ respectiv. A interpreta în acest fel înseamnă a confunda noţiunea de stat, ca subiect de drept cu drepturi şi I obligaţii în procesul civil, cu noţiunea de stat ca organism social, organizat democratic, după principiul separaţiei puterilor în stat, |unde fiecare autoritate a statului are atribuţii şi funcţii diferite.
Instanţa de apel a procedat nelegal când a dispus majorarea cuantumului despăgubirilor de la 5.000 euro la 10.000 euro, dispoziţiile art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nefiind aplicabile în cauză.
Recurenta-reclamantă I.E.P. a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate numai cu privire la cuantumul daunelor morale acordate.
Recursul vizează doar modul cum a înţeles instanţa de apel să cuantifice daunele morale, oprindu-se la suma de 10.000 euro pentru 13 ani de detenţie politică.
Deşi nu s-au elaborat încă norme metodologice pentru aplicarea legii, la stabilirea cuantumului despăgubirii solicitate de către reclamantă trebuie să se ţină seama de unele criterii care s-au conturat în practica instanţei supreme (decizia nr. 89 din 9 iunie 2003 complet de 9 judecători; decizia nr. 4286 din 8 iunie 2004).
Dacă ar fi să sintetizăm şi să caracterizăm cei 13 ani de detenţie în penitenciarele comuniste, aceştia s-ar traduce prin foamete, hrana mizerabilă, tortura fizică şi psihică, distrugerea în totalitate a onoarei, a personalităţii şi demnităţii umane, dezumanizare, etc.
În concluzie, dacă vom analiza cu atenţie suferinţele, chinurile, dezumanizarea totală la care a fost supus soţul reclamantei în anii de detenţie ilegală, credem că cuantumul despăgubirilor solicitate este unul echitabil.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor fi supuse unei analize comune şi sunt fondate în sensul celor ce succed, urmând a fi admise:
Astfel, vor fi analizate cu prioritate criticile formulate de recurenţi care aduc în discuţie efectul pe care îl are în cauză Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 330 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursurilor pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Public, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În acest context, instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea recursului declarat de reclamanta I.E.P., care a formulat critici ce vizează majorarea cuantumului despăgubirilor morale şi care nu mai pot fi verificate, odată ce şi-au încetat efectele dispoziţiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost solicitate aceste daune morale.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi admise recursurile pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerului Public, va fi modificată decizia atacată şi va fi schimbată sentinţa tribunalului, în sensul respingerii acţiunii în totalitate; în baza prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul reclamantei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.E.P. împotriva deciziei nr. 504 A din data de 13 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică decizia în tot.
Admite apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei nr. 1401 din data de 18 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge apelul declarat de reclamanta I.E.P. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Schimbă sentinţa, în sensul că respinge acţiunea în totalitate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3606/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3608/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
