ICCJ. Decizia nr. 3655/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3655/2012
Dosar nr. 480/1/2012
Şedinţa publică de la 26 septembrie 2012
Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1121 din 7 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - secţia comercială şi de contencios administrativ s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta SC A.T. SA şi s-a respins cererea reclamantei - A.V.A.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că prin acţiunea formulată la data de 8 august 2008 şi înregistrată la nr. 4185/120/2008 reclamanta A.V.A.S. a solicitat instanţei să oblige pe pârâta SC A.T. SA la plata sumei de 469.091,32 lei cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de la data de 29 mai 2003 până la data de 15 februarie 2008 şi în continuare până la achitarea integrală a fondurilor de restructurare acordate în baza convenţiilor nr. 13 din 30 martie 1994; nr. 557 din 14 septembrie 1995 şi nr. 1054 din 4 noiembrie 1996 precum şi a actelor adiţionale din data de 7 iulie 1999, încheiate în baza convenţiilor precizate, prin care părţile au convenit ca fondurile de restructurare să fie rambursate în rate anuale, în scadenţe în perioada 31 decembrie 1993 - 13 decembrie 2011 şi la plata de penalităţi, în caz de întârziere.
Întrucât prin sentinţa civilă nr. 1754 din 7 septembrie 2006 a aceleaşi instanţe şi rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2442 din 19 iunie 2007 a secţiei comerciale de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost soluţionată cererea A.V.A.S. privind rambursarea fondurilor de restructurare şi a penalităţilor de întârziere, tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi în consecinţă a respins acţiunea.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1121/2008 a fost respins de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal prin decizia nr. 30 din 3 martie 2009.
Reclamanta a declarat recurs împotriva deciziei nr. 30/2009 şi în consecinţă, prin decizia nr. 1036 din 16 martie 2010 pronunţată de Secţia Comercială de la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul, s-a casat decizia şi s-a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1121 din 7 noiembrie 2008 cu consecinţa desfiinţării acestei sentinţe şi trimiterii cauzei spre rejudecare la tribunal.
În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că prin sentinţa nr. 1754 din 7 septembrie 2006 a Tribunalului Dâmboviţa s-a soluţionat irevocabil chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţii izvorând din convenţiile nr. 32 şi nr. 91 din 1993, nr. 71/1994 şi nr. 50/1995 şi obligaţia de plată a fondurilor de restructurare rambursabilă, a dobânzilor şi penalităţilor acestora din convenţiile nr. 557/1995 şi nr. 1054/1996.
Instanţele de fond s-au rezumat a analiza elementele autorităţii de lucru judecat, fără a ţine cont şi a preciza în considerentele hotărârilor atacate dacă prin sentinţa nr. 1754/2006 evocată cu putere de lucru judecat chestiunea penalităţilor de întârziere a fost tranşată până la data de 29 mai 2003 sau şi pentru viitor până la plata integrală a fondurilor de restructurare, iar dacă acestea au fost plătite, data când obligaţia s-a stins.
Această verificare se impunea cu atât mai mult cu cât soluţionarea irevocabilă a sentinţei nr. 1754/2006 a Tribunalului Dâmboviţa a debutat prin sesizarea Curţii de Apel Ploieşti în dosar nr. 6257/2003, iar în considerentele şi dispozitivul hotărârii judecătoreşti citată nu se regăsesc elemente prin care să fie determinată perioada până la care au fost acordate despăgubiri cu titlu de penalităţi de întârziere şi stingerea obligaţiei principale.
Rejudecând cauza, în fond după casare, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a pronunţat sentinţa civilă nr. 1378 din 30 mai 2011 prin care a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtă şi a admis, în parte, acţiunea, obligând-o pârâtă la plata sumei de 444.806,13 lei cu titlu de penalităţi de întârziere către reclamantă; de asemenea s-a dispus darea în debit a reclamantei cu suma de 2.000 lei onorariu de expert şi obligarea reclamantei la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut, în esenţă, că în ce priveşte excepţia autorităţii lucrului judecat, nu sunt întrunite elementele autorităţii de lucru judecat impuse de dispoziţiile art. 1201 C. civ., deoarece pentru a exista tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, este necesar să existe o hotărâre prin care se rezolvă într-un mod sau altul capătul de cerere respectiv, condiţie ce nu este îndeplinită atunci când instanţa omite să se pronunţe cu privire la un capăt de cerere, astfel cum s-a întâmplat în sentinţa nr. 1754 din 7 septembrie 2006, când după declinarea cauzei de la Curtea de Apel Ploieşti, investită iniţial cu judecata cererii, Tribunalul Dâmboviţa, investit prin declinare de competenţă, s-a limitat la a verifica temeinicia pretenţiilor în sumă de 13.528.903.230 ROL, ce include şi penalităţile calculate până la 28 mai 2003, dar nu a făcut nicio menţiune privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor - dobânzilor calculate ulterior acestei date, motiv pentru care a respins excepţia autorităţii lucrului judecat.
Pe fondul litigiului, tribunalul a reţinut că acţiunea precizată de reclamantă, este întemeiată în parte, deoarece, pârâta a plătit integral fondurile primite de la A.V.A.S. În baza convenţiilor de restructurare financiară prin recapitalizare, la data de 17 noiembrie 2008, iar pentru perioada de timp scursă între data de 29 mai 2003 şi data de 17 noiembrie 2008 când s-a stins obligaţia principală de restituire a fondurilor, pârâta datorează penalităţile de întârziere convenite prin actele adiţionale la convenţii, în sumă totală de 549.857,63 lei, din care 468.914 lei pentru perioada 29 mai 2003 - 15 februarie 2008 (data introducerii acţiunii) şi 80.943,62 lei penalităţi calculate pentru perioada 16 februarie 2008 - 17 noiembrie 2008, după introducerea cererii de chemare în judecată şi până la data la care datoria privind rate/fond restructurare faţă de reclamantă a fost stinsă.
Se reţine prin sentinţă că din raportul de expertiză rezultă că pârâta a plătit din proprie iniţiativă suma de 105.051,49 lei cu titlu de penalităţi - dobânzi, astfel că această sumă va fi scăzută din cea pretinsă de reclamantă şi în temeiul art. 3 din actele adiţionale întocmite la 7 iulie 1999 la convenţii, potrivit căruia în situaţia în care ratele nu se depun la termenele stabilite în conformitate cu graficul, suma de plată se consideră restantă, şi pe tot timpul cât este în această situaţie se calculează penalităţi la nivelul celor care se aplică în cazul veniturilor bugetului de stat, considerente pentru care tribunalul a admis în parte acţiunea precizată de reclamantă şi a obligat pârâta la plata diferenţei de 444.806,13 lei, penalităţi de întârziere către reclamantă.
Reclamanta şi pârâta au declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 1378 din 30 mai 2011 şi în consecinţă s-a pronunţat decizia nr. 133 din 7 decembrie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia a Ii-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal prin care s-au respins, ca nefondate, ambele apeluri, reţinându-se, în esenţă, următoarele:
Criticile reclamantei A.V.A.S. sunt nefondate deoarece din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert C.A., rezultă că pentru perioada cuprinsă între data de 29 mai 2003 şi data de 17 noiembrie 2008, când s-a stins obligaţia principală de restituire a fondurilor, pârâta datorează penalităţi de întârziere convenite prin actele adiţionale la convenţiile încheiate între părţi, în sumă totală de 548.857,63 lei, din care 468.914 lei, pentru perioada 29 mai 2003 - 15 februarie 2008, (data introducerii acţiunii) şi 80.943,62 lei, penalităţi datorate pentru perioada 16 februarie 2008 - 17 noiembrie 2008, după introducerea cererii de chemare în judecată şi până la data la care datoria privind rate/fond restructurare, a fost stinsă.
Din acelaşi raport de expertiză rezultă că din sumele achitate de către pârâtă de 696.115,74 lei, suma de 105.051,49 lei, reprezintă penalităţi - dobânzi, astfel că suma solicitată de apelantă prin apelul formulat, a fost achitată de către pârâtă şi reprezintă penalităţi - dobânzi şi nu actualizarea la rata inflaţiei, pentru că obiectul acţiunii formulată de reclamantă l-a reprezentat penalităţi de întârziere la rambursarea fondurilor de restructurare la care s-a convenit prin actele adiţionale din 7 iulie 1999.
Referitor la apelul pârâtei curtea a reţinut că în cauză nu erau întrunite condiţiile legale prevăzute de art. 1201 C. civ. şi anume tripla identitate de obiect, părţi şi cauză în raport de sentinţa civilă nr. 1754/2006, deoarece prin această sentinţă pârâta a fost obligată la plata sumei de 13.528.903.230 ROL în care s-au inclus şi penalităţile calculate până la data de 28 mai 2003 dar nu s-a discutat aspectul obligării pârâtei la plata penalităţilor calculate ulterior acestei date.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, curtea de apel a reţinut că prin decizia nr. 1036/2010 a Secţiei comerciale a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a constatat soluţionarea irevocabilă a prescripţiei dreptului la acţiune privind pretenţiile izvorâte din convenţiile nr. 32 şi nr. 91/1993; nr. 71/1994 şi nr. 50/1995 şi obligaţia de plată a fondurilor de restructurare rambursabilă, a dobânzilor şi penalităţilor, în temeiul convenţiilor nr. 557/1995 şi nr. 1054/1996.
De asemenea, curtea de apel a constatat că prin acţiunea înregistrată iniţial la Curtea de Apel Ploieşti, declinată apoi la Tribunalul Dâmboviţa - dosar nr. 1442/2006, reclamanta A.V.A.S. a solicitat obligarea pârâtei SC A.T. SA şi la plata dobânzii până la achitarea integrală a fondurilor de restructurare, dar aceste dobânzi nu i-au fost acordate.
De aceea reclamanta a formulat ulterior acţiunea ce a format obiectul dosarului nr. 4185/120/2008, prin care a solicitat suma de 469.091,32 lei, penalităţile de întârziere pentru neachitarea în termen a fondurilor de restructurare.
Din probatoriile administrate la instanţa de fond, a rezultat că pârâta a plătit integral fondurile primite de la A.V.A.S. în baza convenţiilor de restructurare financiară prin recapitalizare, la data de 17 noiembrie 2008.
Pentru perioada de timp scursă între data de 29 mai 2003 - 17 noiembrie 2008, când s-a stins obligaţia principală de restituire a fondurilor, rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert C.A., că pârâta datorează penalităţi de întârziere în sumă totală de 549.857,63 lei, din care pârâta a plătit din proprie iniţiativă suma de 105.051,49 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, astfel că în mod corect şi legal instanţa de fond a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 444.806,13 lei, penalităţi de întârziere şi în consecinţă criticile formulate de pârâtă sunt nefondate.
Împotriva deciziei nr. 133/2011 au declarat recurs reclamanta A.V.A.S. şi pârâta SC A.T. SA.
În motivarea recursului reclamantei, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susţine că în mod nelegal curtea de apel a apreciat că suma de 105.051,49 lei a fost plătită de pârâtă, cu titlu de penalităţi, din proprie iniţiativă (aşa cum s-a stabilit de către expertul contabil, în expertiză), deoarece în realitate, această sumă reprezintă „actualizarea la inflaţie pe care societatea era obligată să o achite conform legislaţiei în vigoare, întrucât nu şi-a achitat de bună voie debitul din sentinţa nr. 1754/2006 ci a plătit suma, ca urmare a instituirii de către A.V.A.S. a procedurii de executare silită";.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului şi obligarea intimatei la plata sumei de 105.051,49 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Pârâta SC A.T. SA şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. solicitând „admiterea recursului, reţinerea spre rejudecare şi modificarea deciziei curţii de apel în sensul admiterii apelului şi în raport de motivele recursului să se apreciere:
- în principal asupra lucrului judecat
- în subsidiar I asupra excepţiei dreptului la acţiune
- în subsidiar II asupra caracterului nefondat al cererii intimatei - reclamante A.V.A.S. în raport de documentele angajate şi opozabile acesteia, ca fiind emise de ea însăşi";.
În motivarea recursului pârâtei, se susţine, în esenţă, că instanţa nu a motivat respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat, afirmând doar că nu există tripla identitate de obiect, părţi şi cauză.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pârâta arată că instanţa de apel nu a motivat respingerea acestei excepţii.
Referitor la suma de 469.091,32 lei pentru care A.V.A.S. a formulat acţiune şi a constituit şi obiectul concilierii directe, ca urmare a adresei nr. 4866 din 19 februarie 2008 trimisă de A.V.A.S., pârâta susţine că această sumă nu o datorează deoarece în cauză sunt incidente dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat şi în subsidiar prescripţia dreptului la acţiune aşa cum se menţionează şi în procesul - verbal de conciliere încheiat la data de 19 martie 2008, în care s-a consemnat opinia pârâtei în acest sens.
Înalta Curte analizând motivele de recurs formulate de ambele părţi, în raport de actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea care constituie obiectul dosarului nr. 4185/120/2008 reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta SC A.T. SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 469.091,32 lei reprezentând penalităţi de întârziere, în temeiul convenţiilor şi actelor adiţionale precizate mai sus.
Potrivit raportului de expertiză efectuat de expertul C.A. (fila 26 dosar fond) s-a achitat suma de 105.051,49 lei cu titlu de penalităţi, calculate de pârâta SC A.T. SA, în afara celor înscrise în sentinţa nr. 1754/2006. Tribunalul a acordat termen pentru formularea de obiecţiuni la expertiză, însă pârâta nu a formulat obiecţiuni, ceea ce denotă că a fost de acord cu constatările expertului, iar reclamanta A.V.A.S. a depus la dosar un înscris prin care precizează că „la data de 23 martie 2011 pârâta datorează suma de 550.040,53 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente fondurilor de restructurare, calculate de la 29 mai 2003 până la 17 noiembrie 2008 (data plăţii integrale a acestora şi solicită obligarea pârâtei la plata acestei sume (fila 31 dosar fond)";.
În raport de conţinutul înscrisului, la termenul din 28 martie 2011, tribunalul, „constatând că înscrisul denumit „obiecţiuni"; depus de reclamantă reprezintă concluzii, apreciază că nu se impune completarea raportului de expertiză";.
Astfel fiind, susţinerea reclamantei că suma de 105.051,49 lei nu s-a achitat cu titlu de penalităţi este nelegală, deoarece, pe de o parte, obiectul acţiunii cu care reclamanta a învestit tribunalul l-a constituit plata penalităţilor, fără a se cere o reactualizare cu rata inflaţiei, iar pe de altă parte, cum în mod legal a reţinut şi tribunalul, reclamanta nu a contestat caracterul acestei sume ca reprezentând plata penalităţilor şi în consecinţă, motivul de recurs formulat de reclamantă este nefondat, urmând să fie respins.
Referitor la motivele de recurs formulate de pârâtă, înalta Curte constată că potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.
În raport de condiţia de triplă identitate stipulată de dispoziţiile art. 1201 C. civ. şi anume obiect, părţi şi cauză, înalta Curte constată că obiectul dosarului de faţă este diferit de cel al dosarului nr. 1442/2006 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1754 din 7 septembrie 2006 prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 5.910.642,400 ROL în care sunt incluse şi penalităţi calculate până la data de 28 mai 2003, în timp ce prin acţiunea ce constituie obiectul dosarului nr. 4185/120/2008 formulată la data de 8 august 2008 reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate de la data de 29 mai 2003 deci obiectul acestei acţiuni este diferit deoarece priveşte plata penalităţilor pe o altă perioadă faţă de cele acordate prin sentinţa civilă nr. 1754/2006, în sensul că s-a solicitat plata penalităţilor, în continuare, după data de 28 mai 2003 şi anume începând cu data de 29 mai 2003 cum s-a precizat mai sus.
Astfel fiind, este evident că obiectul acţiunii prezentului dosar este diferit de al dosarului nr. 1442/2006 şi în consecinţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1201 C. civ., aşa încât acest motiv de recurs este nefondat.
Cu privire la motivul de recurs privind prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei, invocat de pârâtă, fără să se indice vreun temei de drept sau act normativ, (ci doar perioada de 3 ani), înalta Curte constată că urmare a deciziei nr. 1036/2010 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Comercială prin care s-a dispus casarea cu trimitere a deciziei nr. 30/2009 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ şi Fiscal şi desfiinţarea sentinţei nr. 2121/2008 a Tribunalului Dâmboviţa - Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în fond după casare, pârâta a formulat întâmpinare invocând excepţia autorităţii de lucru judecat şi solicitând respingerea acţiunii, fără să invoce şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pe care a invocat-o în faza apelului.
Acţiunea reclamantei ce constituie obiectul dosarului nr. 4185/120/2008 a fost formulată la data de 8 august 2008 (data poştei) şi prin această acţiune reclamanta solicită plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 29 mai 2008 - 17 noiembrie 2008 când s-a stins obligaţia principală de restituire a fondurilor de restructurare, ca urmare a plăţii făcută de pârâtă.
Potrivit raportului de expertiză, necontestat de pârâtă, aceasta a achitat benevol, conform notei contabile din 17 noiembrie 2008 suma de 105.051,49 lei cu titlu de penalităţi de întârziere şi în consecinţă în mod legal a fost obligată la plata diferenţei de 444.806,13 lei către reclamantă.
Astfel fiind, în mod legal curtea de apel a apreciat că plata benevolă a sumei de 105.051,49 lei determină inaplicabilitatea dispoziţiilor legale privind prescripţia întrucât prin această plată pârâta a recunoscut implicit pretenţiile reclamantei şi în consecinţă şi acest motiv de recurs va fi respins, ca nefondat.
Cu privire la cel de al treilea motiv de recurs, şi anume caracterul nefondat al cererii reclamantei, înalta Curte constată că şi acesta este nefondat deoarece aşa cum s-a arătat mai sus, suma datorată de reclamantă cu titlu de penalităţi nu a fost contestată de pârâtă care nu a formulat obiecţiuni la expertiză ci a invocat doar excepţiile privind autoritatea de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi în consecinţă şi acest motiv de recurs urmează să fie respins.
În raport de considerentele înfăţişate, înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ambele recursuri, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. Bucureşti şi de pârâta SC A.T. SA împotriva deciziei nr. 133 din 7 decembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - secţia a Ii-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3645/2012. Civil. Retragere asociat. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3661/2012. Civil → |
|---|
