ICCJ. Decizia nr. 377/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.377/2012
Dosar nr.12248/118/2009
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la 16 noiembrie 2009, P.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 şi în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, în echivalent lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 264 din 18 februarie 2010 a admis în parte acţiunea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de P.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Constanţa şi l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a echivalentului în lei al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că Legea nr. 221/2009 completează cadrul legislativ referitor la acordarea reparaţiilor morale şi materiale cuvenite victimelor regimului totalitarist, realizând un act de dreptate pentru cei care au avut curajul să se opună regimului opresiv şi să încerce să îşi exercite drepturile fundamentale.
Prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, familia reclamantului a fost dislocată din comuna Gelu, judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Perieţii Noi Fundata din Bărăgan, iar la data de 20 decembrie 1954, prin Decizia M.A.I. nr. 2222 au fost ridicate restricţiile domiciliare.
Tribunalul a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, reclamantul formulând acţiunea în nume propriu, ca persoană ce a făcut obiectul măsurilor administrative cu caracter politic, fiind îndeplinite şi condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, referitoare la persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Incontestabil că stabilirea domiciliului obligatoriu într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, originii etnice sau situaţiei materiale prospere, considerată drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă. Această „privare de libertate" sui-generis este de natură a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, lezând demnitatea, onoarea şi libertatea individuală şi producând consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale, precum şi suferinţe pe plan moral şi social pentru întreaga familie.
Recunoaşterea prin lege a posibilităţii acordării unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit printr-o astfel de măsură administrativă abuzivă şi dificultatea de evaluare ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamant prin acţiune.
De principiu, suma de bani stabilită cu titlu de daune morale are drept scop nu atât de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
Prin urmare, la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere perioada restricţiei domiciliare - 4 ani, perioada îndelungată scursă de la acel moment - peste 55 de ani (astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului), stigmatul de strămutat politic - fapt generator de dificultăţi în continuarea studiilor şi găsirea unui loc de muncă corespunzător calificării, vârsta de 9 ani a reclamantului când a intervenit măsura, atingerea adusă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
De asemenea, s-a avut în vedere că reclamantul a beneficiat şi beneficiază de peste 19 ani de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii unei sume de bani lunar, scutirii de impozit pe bunuri, gratuităţi la transportul auto şi CFR, precum şi scutire abonament telefon.
Competenţa explicită a instanţei de judecată priveşte acordarea de despăgubiri suplimentare, în situaţia în care se apreciază că măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului.
Tribunalul a constatat totodată că relativ la daunele morale în general, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei şi adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. Respectiva jurisprudenţă a fost exemplificată prin cauza K. (hotărârea din 17 ianuarie 2008), cauza Canciovici, cauza Ţară Lungă, cauza Oancea, cauza Dekany.
În consecinţă, în raport de toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că se impune acordarea unei sume de bani cu caracter compensatoriu, în completarea măsurilor reparatorii conţinute de Decretul-lege nr. 118/1990 de care a beneficiat reclamantul.
Prin Decizia nr. 99/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanţa, Secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Constanţa împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată. A respins apelul reclamantului împotriva hotărârii pronunţate de tribunal.
Instanţa de apel a constatat că reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului şi care ar justifica pretenţia de ordin pecuniar solicitată prin acţiune.
În raport de toate aceste considerente s-a reţinut că, în speţă, reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie, recunoscută vechimea în muncă şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind de altfel încasată lunar pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoaşterii dreptului.
Recunoaşterea vechimii în muncă s-a apreciat ca fiind o altă compensaţie materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă şi încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat faţă de cel efectiv realizat.
Nu au putut fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial nici compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cl.I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Prin urmare, curtea de apel a constatat că Statul Român şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii faţă de reclamant, întrucât îndemnizaţia primită şi celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative de dislocare la care a fost supus, statul îndeplinindu-şi cu prisosinţă obligaţiile reparatorii, astfel încât nu se impune acordarea de daune morale - ceea ce ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul P.V., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei şi, pe fond, admiterea acţiunii şi acordarea de despăgubiri, într-un cuantum apreciat de instanţă.
A arătat că deşi este real că repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere atât a prejudiciilor morale, cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiei destinate reparării acestora, dezdăunarea morală reală a persoanelor care au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
A considerat că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare, precum şi alte aspecte privitoare la modalitatea de evacuare, de supravieţuire, de lipsă a celor necesare traiului, de încălcare a drepturilor garantate constituţional, care i-au marcat existenţa, suferinţa generată de respectiva măsură nefiind uitată nici în prezent.
A precizat că este important de avut în vedere că a fost o persoană persecutată politic, care timp de 30 de ani (de la ridicarea măsurii şi până în 1990) nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea Statului Român, iar suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu nu au fost acoperite de indemnizaţia primită şi de celelalte drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed .
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptăţit la acordarea daunelor morale, ci aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, împrejurările privind îndeplinirea de către reclamant a condiţiilor prevăzute de lege nu sunt relevante în soluţionarea cauzei, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.V. împotriva deciziei nr. 99/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 379/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 375/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
