ICCJ. Decizia nr. 3706/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3706/2012
Dosar nr. 10437/30/2010
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanţii L.G., L.M. şi L.I. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţele îndurate de ei, de soţul reclamantei L.M., de tatăl reclamanţilor L.I. şi L.G. şi de soţul reclamantei L.G., pe perioada deportării în Bărăgan, măsură administrativă cu caracter politic adoptată în baza Deciziei 200/1951 Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, au arătat că împotriva familiei lor s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Reclamanţii au menţionat că obligarea de a locui în Bărăgan a avut asupra familiei lor repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale, inclusiv după ridicarea restricţiilor domiciliare, fiindu-le afectate, datorită condiţiilor istorice, viaţa familială, imaginea şi sursele de venit.
Prin deportare, s-a cauzat lor şi întregii lor familii un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţă inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiindu-le afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul activ al vieţii umane - relaţii cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 3 lit. e), art. 5 alin. (1) lit. a), alin. (2) şi alin. (4) teza I din Legea nr. 221/2009.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în reprezentarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
De asemenea, s-a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei vis-a-vis de primii doi reclamanţi care au domiciliul în Germania, raportat la art. 155 din Legea nr. 105/1992.
Reclamanţii au depus la dosar precizare de acţiune privitor la temeiul de drept, sens în care au invocat prevederile art. 998-999 C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituţia României şi ale art. 504 şi urm. C. proc. pen.
Prin sentinţa civilă nr. 3768/PI din 28 iunie 2011 pronunţată în Dosar nr. 10437/30/2010, Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii L.G., L.M. şi L.I., în contradictoriu cu intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, având ca obiect Legea nr. 221/2009.
Pentru a hotărî astfel, la termenul de judecată din data de 28 iunie 2011, prima instanţă a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în baza art. 3 raportat la art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, excepţie pe care a admis-o şi a respins, ca fiind prescrisă, acţiunea reclamanţilor întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pentru următoarele considerente:
Obiectul prezentei acţiuni este de natură patrimonială şi este supus termenului de prescripţiei de 3 ani, conform dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc că: „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege";, iar art. 8 stipulează că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, instanţa judecătorească fiind obligată ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune este prescris.
Problema care comportă discuţii în speţa dedusă judecăţii este aceea de a stabili care este data la care s-a născut dreptul la acţiune al reclamanţilor.
Prima instanţă a apreciat că acest drept la acţiune s-a născut cel mai târziu la data de 30 martie 1990, data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, deoarece la această data s-a recunoscut oficial de către legiuitor fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.
Având în vedere că acţiunea nu a fost exercitată în termen de 3 ani de la această dată, tribunalul, în baza normelor legale mai sus enunţate, a respins, apreciind ca fiind prescrisă, acţiunea reclamanţilor.
Cu privire la temeiul de drept constând în dispoziţiile Legii nr. 221/2009, prima instanţă a reţinut că reclamanţii L.G., L.M. şi L.I. legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind deportaţi împreună cu familia (părinţi şi copii) în Câmpia Bărăganului, dovedind prin actele de stare civilă depuse la dosar legăturile de rudenie cu persoanele menţionate în cererea introductivă.
Legiuitorul român a iniţiat şi adoptat nenumărate reglementări referitoare la reparaţiile pentru suferinţele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, privind: 1. restituirea bunurilor mobile şi imobile preluate abuziv şi, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensaţii pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnaţi din motive politice; 3. acordarea de indemnizaţii, de despăgubiri pentru daunele morale suferite şi de alte drepturi.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, se constată că există mai multe acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât şi social, ca urmare a persecuţiei politice la care au fost supuse în regimul comunist. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o serie de drepturi, iar, dintre măsurile reparatorii, reclamanţii au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În speţa dedusă judecăţii, prima instanţă a constatat că solicitarea reclamanţilor de acordare a despăgubirilor de ordin moral este neîntemeiată, raportat la împrejurarea că autorii lor au beneficiat de dispoziţiile Decretului-Lege nr. 118/1990, fiind titularii indemnizaţiei prevăzute de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, care are acelaşi scop cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin adoptarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - declarate ca fiind neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale - persoanele cărora li s-a adresat nu au avut o „speranţă legitimă"; (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, aşa cum a statuat instanţa de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne şi atunci când cererile reclamanţilor sunt respinse în mod irevocabil de instanţele naţionale, nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă"; în dobândirea proprietăţii.
Pentru toate aceste considerente, în baza normelor legale mai sus enunţate, tribunalul a respins, apreciind ca fiind neîntemeiată, acţiunea reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, reclamanţii L.G., L.M. şi L.I., solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii pretenţiilor formulate.
Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., faţă de actele şi lucrările dosarului şi dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., Curtea a constatat că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Timiş pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul său şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.
Astfel, prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin raportare la prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, fiind justă concluzia acestuia că a dispărut temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea acţiunii, astfel că solicitarea lor nu mai poate fi admisă. De asemenea, în acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului arătată.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea apreciază în mod just a fost respinsă acţiunea acestora. Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se alia pe rolul tribunalului la data deciziei arătate, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconsiituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei prevederi dintr-o lege, nu are aceleaşi efecte juridice ca şi abrogarea unui act normativ ori a unor dispoziţii dintr-un act normativ. Chiar dacă ambele produc efecte numai pentru viitor, abrogarea nu aduce atingere efectelor juridice produse de principiul tempus regit actum, în timp ce declararea ca neconstituţională a unei dispoziţii legale produce efecte depline inclusiv în privinţa litigiilor în curs de judecată. Diferenţa dintre cele două noţiuni este esenţială. Abrogarea unui act normativ este rodul manifestării voinţei supreme a legiuitorului care însă nu poate retroactiva. Declararea ca neconstituţională a unei legi ori a unei norme juridice dintr-o lege are drept consecinţă încetarea producerii oricăror efecte juridice ale acelei norme, după o perioadă de suspendare de 45 de zile, pe considerentul că norma juridică incriminată s-a născut nevalabilă, datorită lipsei conformităţii sale cu principiile constituţionale. Cu alte cuvinte, regimul juridic al neconstituţionalităţii unei legi ori a unui text de lege, este similar principiului nulităţii unui act juridic civil, conform căruia quod nullum este, nullum producit efectum. Altfel spus, sub aspectul efectelor şi al regimului juridic, abrogarea unui act normativ este similară revocării mutuale a unui act juridic în timp ce neconstituţionalitatea unei legi este similară nulităţii actului juridic. Atât abrogarea actului normativ cât şi revocarea actului juridic presupun acte (normative/juridice) iniţial valabile, în schimb neconstituţionalitatea unei legi ori nulitatea actului juridic civil exprimă deficienţe ce împiedică naşterea valabilă a actului respectiv. Practic efectul declarării neconstituţionalităţii unui text de lege care consfinţeşte un drept subiectiv civil în constituie stabilirea naşterii nevalabile a acelui drept şi pe cale de consecinţă imposibilitatea recunoaşterii lui de către instanţă ori de către o altă autoritate.
Dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate prin sentinţa atacată, care este urmarea unei juste aplicări a acestora prin raportare la jurisprudenţele acestei instanţe europene.
Nu se poate reţine nici încălcarea dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în speţă nefiind constatată existenţa vreunui motiv/cauză de discriminare a reclamantului în raport de alte persoane, atâta vreme cât declararea ca neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 are caracter impersonal, fiind incidenţă în toate procesele, inclusiv a celor ajunse deja pe rolul instanţelor de recurs.
De asemenea, nici încălcarea principiului egalităţii în faţa legii nu poate fi constatată în condiţiile în care decizia Curţii Constituţionale este obligatorie de la data pronunţării sale în toate cauzele ce nu au fost soluţionate definitiv, Legea nr. 47/1992 instituind criterii obiective în funcţie de care deciziile Curţii Constituţionale produc efecte juridice. În plus, nu Statul Român, prin puterea legiuitoare, a intervenit cu o modificarea a legii în curs de aplicare, în cadrul unui proces pendinte, ci o normă juridică a fost declarată a fi în neconcordanţă cu Constituţia României de către Curtea Constituţională, organ special, specializat şi independent care se subordonează exclusiv Constituţiei şi legii de organizare.
Neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale, vizează pricinile soluţionate deja definitiv, în care părţile au dobândit un „bun"; în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi nu situaţia promovării unei acţiuni, ce nu conferă nici măcar o „speranţă legitimă'"; reclamanţilor.
Curtea a constatat că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale în conţinutul său a avut în vedere inclusiv jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru diversele argumente reţinute şi că prin pronunţarea ei nu s-a creat un vid legislativ în raport cu care instanţa trebuia să folosească temeiuri de drept substitutive din legislaţia naţională sau din instrumentele juridice internaţionale ci, dimpotrivă, raţiunea ei a fost determinată tocmai de existerţa unor reglementări paralele în una şi aceeaşi materie.
Totodată, contrar a ceea ce recurenţii susţin, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată şi cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă (cum este şi cazul de faţă) - aşa cum în mod corect a şi argumentat instanţa de fond -nefiind vorba în această situaţie de o încălcare a principiului neretroactivităţii.
Că această interpretare este corectă rezultă, de dată recentă, şi din decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - completul de recurs în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanţei constituţionale.
În fine, referitor la exemplele în materie din jurisprudenţa naţională invocate în sprijinul afirmaţiilor recurenţilor, Curtea constată că potrivit Constituţiei, C. civ., C. proc. civ., jurisprudenţei şi doctrinei naţionale, acestea nu pot servi ca repers obligatorii pentru instanţe, neavând calitatea unui izvor de drept.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiunea în pretenţii întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., aceasta a fost corect reţinută de către prima instanţă, în raport de prevederile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, faţă de faptul că termenul de prescripţie a început să curgă de la schimbarea de regim politic survenită în decembrie 1989.
În ceea ce priveşte celelalte temeiuri de drept invocate prin precizarea de acţiune (art. 504 C. proc. pen. şi art. 2 şi 3 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), în mod just tribunalul a reţinut că nu sunt incidente în cauză, pentru absenţa unei hotărâri penale de condamnare şi neaplicarea dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru situaţii petrecute anterior ratificării de către Statul Român a acestei convenţii, ce a avut loc în anul 1994.
În consecinţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin decizia civilă nr. 1769/R din 29 noiembrie 2011 a respins recursul declarat de reclamanţii L.G., L.M. şi L.I.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii L.G., L.M., L.I., în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, şi în fond admiterea cererii astfel cum a fost formulată şi obligarea Statului Român la plata echivalentului în lei a sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale.
În susţinerea cererii de recurs, reclamanţii au reiterat motivele de recurs prezentate în calea de atac anterioară, invocând art. 998-999, art. 1838-1839 C. civ., art. 1349, art. 2502, art. 2507, art. 2508 C. civ., art. 504 C. proc. pen., art. 52, art. 147 alin. (4) din Constituţie, art. 2, art. 3, art. 6 şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, Legea nr. 221/2009.
De asemenea, reclamanţii au susţinut că raportat la valoarea obiectului cererii, sentinţa primei instanţe se bucură de beneficiul dublului grad de jurisdicţie, fiind supusă apelului şi recursului. În acest sens au arătat că acţiunea fiind întemeiată pe dreptul comun, prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile.
În susţinerea acestei critici, reclamanţii au arătat că raportat la valoarea litigiului, care depăşeşte suma de 100.000 RON, litigiul de faţă nu se încadrează în cazurile de excepţie de la principiul dublului grad de jurisdicţie.
Reclamanţii fac trimitere la garanţiile fundamentale ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind accesul efectiv la gradele de jurisdicţie, invocând hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Blandeau c Franţei, hotărârea din 14 noiembrie 2006, cauza Gregorio de Andrade c Portugaliei şi hotărârea din 26 ianuarie 2006, cauza Lungoci contra României. Prealabil prezentării argumentelor în ceea ce priveşte excepţia invocată, Înalta Curte răspunde criticii formulată de recurenţi privind posibilitatea atacării cu apel a sentinţei pronunţată de instanţa de fond în speţa de faţă.
Astfel, această critică nu poate fi reţinută, din perspectiva admisibilităţii prezentei căi de atac, critica vizând existenţa dublului grad de jurisdicţie (apel şi recurs) prin raportare la temeiul de drept comun invocat (art. 998, 999 C. civ.) şi la valoarea obiectului dedus judecăţii.
Se constată, sub acest aspect că legiuitorul român a adoptat o lege specială de despăgubire a persoanelor ce au suferit condamnări politice sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative, cu consecinţe vătămătoare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza M.Atanasiu şi alţii contra României că în măsura în care statul român a adoptat o lege specială de despăgubire, persoanele vizate de o asemenea lege nu mai pot apela la prevederile legale de ordin general pentru a obţine măsuri reparatorii.
Acest principiu se aplică mutatis mutandis şi în cazul persoanelor vizate de Legea nr. 221/2009.
În consecinţă, în virtutea principiului enunţat în hotărârea M. Atanasiu şi alţii contra României, se apreciază că reclamanţii aveau deschisă doar calea prevăzută de legea specială; în acest context, în mod legal Curtea de Apel a soluţionat calea de atac cu care a fost investită ca fiind recurs, în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În continuare, Înalta Curte, conform art. 137 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, a luat în examinare excepţia inadmisibilităţii recursului.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Alin. (6) prevede că hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel, text de lege care a fost modificat prin art. XIII din Legea nr. 202/2010 începând cu 25 noiembrie 2010.
Deci la data pronunţării sentinţei de fond, respectiv 28 iunie 2011, erau în vigoare dispoziţiile care stabilesc calea de atac împotriva cererilor sus evocate, fiind recursul.
Astfel fiind şi având în vedere şi dispoziţiile art. XXVI din Legea nr. 202/2010 potrivit cărora dispoziţiile art. 4 alin. (6) şi art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare, decizia civilă nr. 1759/R din 29 noiembrie 2011 este pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara ca instanţă de recurs, urmare recursului declarat de reclamanţii L.G., L.M. şi L.I., fiind irevocabilă, în sensul art. 377 alin. (2) pct. 4 şi nu se încadrează între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs, menţionate de art. 299 alin. (1) C. proc. civ.
În raport de aceste considerente, se constată că toate critici le invocate prin prezenta cerere de recurs nu mai pot fi analizate, reclamanţii beneficiind de o judecată devolutivă în faţa instanţei de fond şi de controlul de legalitate efectuat de către instanţa de recurs.
Aşa fiind, având în vedere că inadmisibilităţile se situează în categoria excepţiilor peremptorii de fond, Înalta Curte, în considerarea celor mai sus arătate şi în conformitate cu prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepţia şi în consecinţă va respinge prezentul recurs dedus judecăţii, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii L.G., L.I. şi L.M. împotriva deciziei civile nr. 1769/R din 29 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca inadmisibil.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3705/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3707/2012. Civil → |
|---|
