ICCJ. Decizia nr. 3714/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3714/2012
Dosar nr. 4230/1/2012
Şedinţa publică de la 27 septembrie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială 5925 din 11 mai 2010, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul P.C.F., prin care a solicitat obligarea pârâtei SC P.P. SRL la plata sumei de 54.298,75 euro şi TVA, reprezentând avansul plătit pentru un imobil în complexul rezidenţial „N.T.";.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 14.5 din contractul părţilor reprezintă un pact comisoriu de gradul IV, care nu este însă operant întrucât pârâta şi-a respectat obligaţiile asumate. Astfel, promitentul vânzător a notificat depăşirea termenului de predare la data de 18 februarie 2009, la adresa pe care reclamantul a indicat-o, fără a-i comunica pârâtei schimbarea domiciliului. Mai mult, a reţinut tribunalul, notificarea din 14 mai 2009 prin care convoacă pe reclamant la predarea apartamentului, a rămas fără răspuns.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 238 din 10 mai 2011, a respins ca nefondat apelul reclamantului, considerând că prin stipulaţiile contractuale (art. 6.3) părţile au prevăzut dreptul anteprenorului să prelungească termenul de predare al apartamentului, justificat de necesitatea modificării documentaţiei tehnice de racordare la reţeaua de energie electrică, independentă de culpa pârâtei, iar neprezentarea reclamantei la invitaţia din 13 aprilie constituie un motiv de inaplicabilitate a clauzei rezolutorii, cu atât mai mult cu cât notificarea din 14 mai 2009 înştiinţa de finalizarea apartamentului.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 283 din 27 ianuarie 2012, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Considerentele instanţei de recurs au constat în următoarele:
Prin anteconlractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 martie 2008. pârâta, în condiţiile de promitent vânzător, s-a obligat să încheie cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare al apartamentului prevăzut în anexa 1 pentru suma de 217.195 euro pe care reclamantul să o plătească în două rate, 54.298,75 euro la care se adaugă TVA în termen de 3 zile de la autentificarea antecontractului şi 162.896,25 euro la care se adaugă TVA în termen de 3 zile de la autentificarea contractului de vânzare-cumpărare.
Pct. 6 al convenţiei părţilor stipula predarea-primirea apartamentului şi transferul dreptului de proprietate, stabilindu-se că finalizarea şi predarea bunului se va realiza la 8 martie 2009 urmare a unei notificări a promitentului vânzător. Aceeaşi prevedere stipula cazul în care promitentul-cumpărător nu se va prezenta pentru predarea-primirea apartamentului şi nu va solicita o reprogramare, predarea primirea va fi considerată încheiată doar în prezenţa promitentului vânzător, cu menţiunile prevăzute la pct. 6.2.
Aceleaşi părţi au convenit dreptul promitentului vânzător de a depăşi termenul fixat pentru predare şi finalizare, pentru motive justificate, pe o durată ce nu va putea depăşi 3 luni (pct. 6.3).
În aceeaşi convenţie s-au prevăzut şi sancţiuni şi obligaţii pentru încălcarea termenelor şi cazuri de încetare a antecontractului, la pct. 14.5 stabilindu-se rezoluţiunea în cazul culpei promitentului-vânzător pentru nefinalizarea şi nepredarea apartamentului la data menţionată la art. 6.1-6.3 sau refuzul semnării sau absenţa de la semnarea contractului autentic de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, convenţia părţilor a stabilit că dacă promitentul vânzător nu-şi respectă obligaţia de finalizare şi predare a apartamentului în conformitate cu art. 6.1-6.3, sau nu se prezintă pentru autentificarea contractului, acesta va plăti penalităţi de întârziere de 1 euro/m.p. pe săptămână pentru un termen de maximum 26 de săptămâni (pct. 7.2).
În privinţa corespondenţei dintre părţi, s-a stabilit că aceasta (notificări, scrisori, solicitări, orice alte comunicări) să se efectueze la adresele prevăzute în antecontract, iar în cazul schimbării acestora, evenimentul să fie notificat prin scrisoare recomandată.
La data de 18 februarie 2009 pârâta notifică reclamantului imposibilitatea respectării termenului stipulat în antecontract, anunţând prelungirea datei de finalizare cu perioada suplimentară de 3 luni astfel cum menţionează art. 6.1.
Noţiunea de „motive justificate"; a căpătat o minimă definire în chiar conţinutul pct. 6.3 în care s-a prevăzut că orice circumstanţe care implică prelungirea termenului vor fi notificate în termen de 14 zile înainte de expirarea acestuia. în acest sens, s-a convenit ca penalităţile de întârziere să nu se aplice pe toată durata menţionată.
Prevalându-se de această stipulaţie convenţională, promitentul vânzător, minimal a justificat întârzierile, oferind o motivaţie care exclude cazul fortuit sau forţa majoră, dar pe care părţile au prevăzut-o expres ca exoneratoare de răspundere în limita termenului de 3 luni. Interpretând astfel voinţa părţilor, instanţele de fond au tăcut aplicarea dispoziţiilor art. 978 C. civ., dând efecte unei clauze expres prevăzute.
Astfel interpretate, cauzele convenţiei nu apar contradictorii, prevăzându-se expres condiţiile acţionării pactului comisoriu de gradul IV: nefinalizarea şi nepredarea apartamentului în condiţiile art. 6.1-6.3, ultimul acordând promitentului vânzător posibilitatea prelungirii termenului.
Culpa promitentului cumpărător rezultă din neîndeplinirea obligaţiei acestuia de a notifica schimbarea domiciliului, asumată la pct. 15.1, care a determinat imposibilitatea predării apartamentului la termenul de 8 iunie 2009.
Această situaţie, însă a fost avută în vedere prin înscrierea în antecontract a acordului părţilor ca predarea-primirea să fie încheiată numai în prezenţa promitentului vânzător în situaţia în care promitentul-cumpărător nu se prezintă la data şi locul indicat în notificare.
Instanţa de apel în considerarea culpei reclamantului a făcut referire la notificarea din 13 aprilie şi 14 mai 2009 fără a fi contradictorii cu celelalte argumente, sau străine de natura pricinii.
Prevederile art. 1082 C. civ., evocate de recurentă nu sunt pertinente ele reglementând situaţia daunelor-interese pentru neexecutare sau executare cu întârziere, nicidecum efectele pactului comisoriu.
În privinţa încălcării Legii nr. 193/2000, este de remarcat cu prioritate definirea clauzelor abuzive ca fiind acelea ce nu au fost negociate cu consumatorul, dacă au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. În acelaşi sens Directiva nr. 93/13 CEE stabileşte abuzul în contracte, determinat de lipsa unor menţiuni care se regăsesc în acte la care nu face referire acordul părţilor, a dezinformării consumatorului sau a lipsei negocierii.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor contractuale este, aşadar determinată de două condiţii: să nu fi fost negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.
Recurentul reclamant nu poate invoca crearea unui dezechilibru semnificativ prin stipularea dreptului celelalte părţi de a depăşi termenul de predare, cu cel mult 3 luni, pentru motive justificate, chiar dacă în definirea acestora au fost invocate „orice circumstanţe care implică prelungirea termenului";, remediile unui eventual abuz al comerciantului fiind stabilite de pct. 7.2, 14.5, 14.8, 14.9 sau 14.10 din antecontract.
În această măsură, critica de nelegalitate a deciziei atacate pentru greşita interpretare şi aplicare a Legii nr. 193/2000, este neîntemeiată, lipsind condiţia esenţială a dezechilibrului semnificativ.
Pârâta nu a modificat unilateral clauzele contractuale şi nici nu şi-a arogat dreptul exclusiv de a le interpreta.
Pe de altă parte interpretarea clauzelor nu e supusă condiţiei calităţii cocontractanţilor, ci regulilor stabilite prin principiile generale de drept, sau prevederile dreptului comun. Reclamantul a fost de acord cu formularea textului art. 6.3 care condiţiona prelungirea termenului de predare, de notificare circumstanţelor care implică prelungirea, în termen de 14 zile de la expirarea acestuia, iar o legătură de cauzalitate între motivul întârzierii şi executarea lucrării rezultă ex re.
Ultima critică de nelegalitate a deciziei curţii de apel, privind încălcarea formelor de procedură sub sancţiunea nulităţii, a fost găsită nefondată.
Dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., îndreptăţesc instanţa de apel să încuviinţeze refacerea sau completarea probelor, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.
În şedinţa publică din 7 decembrie 2010, odată cu depunerea întâmpinării, instanţa, la cererea reclamantului apelant, a admis proba cu înscrisuri pentru a se dovedi momentul în care apartamentul a fost predat. Pentru dovedirea acestui fapt, instanţa a apreciat, judicios, că dovada cu martori este neconcludentă şi inutilă. Astfel în contradictoriu, respectând cererile formulate, instanţa de apel a stabilit completarea probelor administrate la prima instanţă.
Remarca instanţei de apel referitoare la întabularea în cartea funciară a apartamentului nu a reprezentat fundamentul motivaţiei acesteia, aspectele esenţiale fiind acelea rezultate din interpretarea clauzelor 6.1 şi 6.3 din contract. Este nerelevant dacă pârâta a înregistrat la cartea funciară dreptul de proprietate, când aceasta era îndreptăţită să încheie procesul-verbal de predare-primire în lipsa promitentului-cumpărător care nu s-a prezentat la data şi locul înscris în notificare şi nu a solicitat reprogramarea.
Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare reclamantul P.C.F., invocând dispoziţiile art. 318 teza I şi teza II C. proc. civ.
În temeiul motivului prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., s-a susţinut că decizia atacată a înlăturat motivele de recurs existente la pct. 2.1, 2.2 şi 2.3 prin argumentul că promitentul-cumpărător nu şi-a executat obligaţia de a notifica schimbarea domiciliului, ceea ce a determinat imposibilitatea predării apartamentului. În continuare, contestatorul susţine că eroarea materială gravă în care s-a aflat instanţa este reprezentată de faptul că schimbarea domiciliului a fost notificată la data de 17 martie 2009.
Contestatorul susţine că motivele subsumate acestui motiv al contestaţiei nu reprezintă o greşeală în aprecierea probelor, deoarece instanţa a ignorat existenţa notificării şi nu a interpretat-o în nici un fel. De asemenea, s-a arătat că aceasta nu poate constitui nici o eroare de judecată.
În temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivul de recurs reprezentat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deşi a reţinut invocarea lui. Înalta Curte a omis, de asemenea să se pronunţe asupra motivului de recurs decurgând din încălcarea art. 969 C. civ.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Calea extraordinară a contestaţiei în anulare, potrivit art. 318 alin. (1) C. proc. civ. mai poate fi promovată împotriva hotărârilor instanţelor de recurs atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare. În mod constant s-a stabilit în doctrină şi practică faptul că dispoziţiile procedurale care reglementează contestaţia în anulare specială au în vedere prin noţiunea de greşeală materială aspectele formale ale judecăţii în recurs. Noţiunea de greşeală materială conţinută de textul evocat vizează acele greşeli de fapt, involuntare, realizate de instanţă prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei.
Aşadar, prin intermediul unei contestaţii în anulare speciale pot fi invocate numai greşeli materiale esenţiale care au determinat o soluţie eronată, pentru că altfel s-ar deschide posibilitatea părţilor de a provoca rejudecarea căii de atac, ceea ce ar echivala cu recursul la recurs, situaţie de neacceptat conform normelor de procedură civilă.
Or, contestatorul a invocat tocmai greşeli de judecată pretins a fi fost făcute de către instanţa recursului, respectiv constatarea ca nefondată a cererii de recurs în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a neluării în considerare a notificării din data de 17 martie 2009, pe care a transmis-o la P. prin executor j udecătoresc.
Astfel, Înalta Curte a reţinut prin considerente, în ceea ce priveşte culpa promitentului-cumpărător, că aceasta rezultă din neîndeplinirea obligaţiei de notificare a schimbării domiciliului, asumată prin pct. 15.1 din contract. Aceste argumente ale instanţei de recurs s-au referit la nerespectarea dispoziţiilor art. 15.1 din contract, în sensul că schimbarea adresei de domiciliu nu a produs efectele pentru care aceasta a fost stipulată, în lipsa obligaţiei de notificare.
P.C.F. a invocat ca temei în susţinerea contestaţiei în anulare, teza a II-a din art. 318 menţionat mai sus, motivat de omisiunea de a se cerceta motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 969 C. civ.
Din verificarea motivului a cărui omisiune de cercetare se invocă, se constată că instanţa de recurs s-a pronunţat asupra criticilor aduse deciziei.
În realitate, contestatorul nu a avut în vedere faptul că se află într-o cale extraordinară de atac şi că motivele pentru exercitarea acesteia sunt de strictă interpretare. Aşadar, omisiunea cercetării unui motiv de casare sau modificare nu poate viza argumentele de fapt şi de drept pe care partea le-a invocat în sprijinul motivului de casare, fiind suficient ca în dezlegarea dată acestui motiv, Înalta Curte să arate considerentele pentru care motivul respectiv a fost găsit nelegal, fără să fie necesară preluarea tuturor argumentelor recurentului.
Din considerentele deciziei pronunţată în recurs, rezultă că motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi critica vizând încălcarea art. 969 C. civ. au fost analizate.
Faptul că argumentarea instanţei de recurs nu este însuşită de către contestator, nu constituie motiv întemeiat pe dispoziţiile art. 318 teza a II -a C. proc. civ. În realitate se invocă o greşeală de judecată, care şi în ipoteza în care ar exista nu ar putea fi cenzurată pe această cale.
Citarea, prin intermediul cererii de faţă a textelor presupus încălcate sau aplicate greşit, precum şi reiterarea criticilor formulate prin cererea de recurs, pentru a susţine omisiunea de a se pronunţa pe un motiv de recurs, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât această cale de atac nu are caracter devolutiv.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.C.F.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul P.C.F. împotriva deciziei nr. 283 din 27 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3713/2012. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 3735/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
