ICCJ. Decizia nr. 3753/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3753/2012
Dosar nr. 14340/118/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 decembrie 2009, sub nr. 14340/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul D.T. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 60.000 euro, în echivalent în RON la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal de reclamant ca urmare a dislocării sale şi a stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1705 din 27 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro către reclamant, în echivalent în RON la data plăţii efective, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a dislocării sale din judeţul Timiş şi a stabilirii domiciliului obligatoriu în judeţul Galaţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 lit. e) raportate la art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei civile nr. 1705 din 27 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, au declarat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 291/C din 16 mai 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea ca nefondată. Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de reclamant.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, în speţă, reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie lunară, recunoscută vechimea în muncă şi fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite, astfel că reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune. În concluzie, instanţa de apel a constatat că Statul Român şi-a îndeplinit obligaţia reparatorie faţă de reclamant pentru suferinţele cauzate de măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa.
Curtea de apel a apreciat ca nefondată susţinerea pârâtului, potrivit căreia acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 trebuie respinsă după constatarea neconstituţionalităţii textului, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale. Instanţa de apel a considerat că normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul român, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
S-a mai reţinut, în considerentele deciziei, că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu Legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Instanţa de apel a apreciat că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de altfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că, asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferinţelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de propofţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul D.T., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel este nelegală, deoarece nu s-au avut în vedere suferinţele îndurate ca urmare a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, precum şi consecinţele asupra posibilităţii reclamantului de a se realiza pe deplin pe plan social, profesional şi familial.
Instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că, prin măsurile abuzive dispuse împotriva sa, i-au fost încălcate drepturile garantate prin Constituţia din 1948 (libertatea de gândire, conştiinţă, libertatea individuală, dreptul la domiciliu, dreptul la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală, dreptul la o viaţă normală şi la protecţia proprietăţii).
Recurentul mai arată că nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român, iar indemnizaţia prevăzută de Decretul-Lege nr. 118/1990 nu a fost de natură să acopere suferinţele fizice şi psihice cauzate prin măsurile dispuse împotriva sa.
În privinţa eventualei incidenţe a elementelor autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 2033 din 05 aprilie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 13640/118/2009 al Tribunalului Constanţa, Înalta Curte constată că, deşi prin această hotărâre judecătorească, având aceleaşi părţi, cauză şi obiect, s-a soluţionat fondul litigiului, din verificările efectuate în sistemul informatizat al instanţelor nu reiese dacă hotărârea a fost comunicată părţilor pentru a le da posibilitatea de a promova căile de atac în termenul prevăzut de lege, astfel încât nu suntem în prezenţa unei hotărâri definitive, condiţie esenţială pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Examinând decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că soluţia pronunţată de Curtea de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:
Acţiunea formulată de reclamant a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Constanţa. în faţa instanţei de apel s-a pus în discuţie problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Instanţa de apel a înlăturat această apărare a pârâtului, reţinând însă că acţiunea este neîntemeiată deoarece reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii oferite în baza actelor normative anterioare Legii nr. 221/2009, Statul Român îndeplinindu-şi obligaţia reparatorie faţă de reclamant pentru suferinţele cauzate de măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva sa.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunţării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (fada pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant, apreciindu-se că soluţia instanţei de apel (prin care s-a respins apelul reclamantului, s-a admis apelul pârâtului şi s-a respins acţiunea) este corectă, pentru argumentele reţinute în corpul prezentei decizii, care vor înlocui considerentele hotărârii recurate.
Ca urmare a constatării că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic al acţiunii promovate de reclamant, examinarea argumentelor acesteia, privind cuantificarea daunelor morale în raport de suferinţele fizice şi psihice provocate prin măsurile administrative cu caracter politic dispuse împotriva sa (care presupun o analiză pe fondul cererii de acordare a daunelor morale), devine inutilă, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei de recurs asupra condiţiilor de acordare şi criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
Maniera în care instanţa de apel a procedat la analizarea acţiunii în pretenţii din perspectiva art. 998 şi art. 999 C. civ. este contrară art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanţa de apel nu putea examina legalitatea hotărârii apelate decât în raport de cadrul procesual şi temeiurile de drept fixate în faza procesuală anterioară, neputându-se pronunţa pentru prima oară în apel asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Ca atare, argumentele privind incidenţa art. 998 şi art. 999 C. civ. urmează a fi înlăturate, cu păstrarea, însă, a soluţiei, pentru motivele anterior expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.T. împotriva deciziei civile nr. 291/C din 16 mai 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3751/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3754/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
