ICCJ. Decizia nr. 3754/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3754/2012
Dosar nr. 34964/3/2009
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 34964/3/2009, la data de 02 septembrie 2009, ulterior precizată şi completată, reclamanta D.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative abuzive luate împotriva sa.
Reclamanta a menţionat că a beneficiat numai de compensaţiile acordate pe baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fără a beneficia de niciuna dintre măsurile reparatorii prevăzute în Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 753 din 21 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis cererea aşa cum a fost precizată, a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă împotriva reclamantei prin Decretul-Lege nr. 200/1951 (în sensul dislocării acesteia împreună cu familia, în perioada 18 iunie 1951-1956), a obligat pârâtul să plătească reclamantei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă dispusă suma de 5.000 euro, precum şi suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că, prin măsura dispusă s-a creat reclamantei şi familiei acesteia suferinţe în plan moral, social şi profesional, marcându-i întreaga existenţă, ceea ce impune obligarea Statului Român la acordarea unor despăgubiri în condiţiile art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Tribunalul a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor şi împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii au formulat apel ambele părţi.
Prin decizia civilă nr. 541A din 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta D.A., precum şi cererea acesteia de cheltuieli de judecată.
Referitor la apelul reclamantei, Curtea a constatat că Tribunalul a făcut referire la argumentele avute în vedere de Curtea Constituţională, argumente care au condus la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea sa, tocmai pentru explicitarea, pentru înţelegerea de către reclamantă a efectelor pe care decizia Curţii Constituţionale le are asupra modalităţii de soluţionare a litigiului dedus judecăţii.
Cu privire la apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituţională îşi încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispoziţiile sunt suspendate de drept.
În condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepţia.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect şi asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
În consecinţă, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituţionale, nu se mai pot aplica, astfel că instanţa sesizată cu soluţionarea acţiunii, având ca temei dispoziţiile legale sus-menţionate, continuând să soluţioneze cauza, are obligaţia să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of., Partea I, din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul, să pună de acord aceste prevederi legale cu dispoziţiile Constituţiei, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menţionate încetându-şi efectele juridice.
Curtea a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituţia României [art. 1 alin. (3) şi (5)], ele încetând a-şi mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.
În speţă, la termenul de judecată din 29 octombrie 2010, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009), putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) din lege (inaplicabile în litigiu).
Ţinând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (1)1 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) din alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
După o prezentare amplă a argumentelor reţinute de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul Deciziilor nr. 1354 şi 1358, obligatorii atât pentru instanţe, cât şi pentru persoanele care au solicitat instanţelor să li se recunoască şi stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, instanţa de apel a arătat că însăşi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că atunci când o persoană are o pretenţie referitoare la un drept patrimonial, persoana respectivă poate fi considerată ca având o speranţă legitimă în cazul în care există o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu când jurisprudenţa naţională constantă confirmă existenţa sa. Nu poate exista o speranţă legitimă în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 atunci când există o dispută asupra modului de interpretare şi de aplicare a legii interne, iar cererile reclamantului sunt respinse de către instanţele interne în mod corespunzător. Totodată, reclamanta nu ar fi îndreptăţită în a obţine o posesie sau o despăgubire în situaţia în care legislaţia nu recunoaşte existenţa unui asemenea drept. Speranţa legitimă se raportează la modul în care o pretenţie poate fi analizată conform legislaţiei interne) [a se vedea cauza J.A.Pye (Oxford) Ltd and J.A.Pye (Oxford) Land Ltd c. Marii Britanii (MC), cererea nr. 44302/02, hotărârea din 30 august 2007; cauza Kopecky c. Slovaciei (MC), cererea nr. 44912/98, hotărârea din 28 septembrie 2004, cauza Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei (MC), cererea nr. 73049/01, hotărârea din 11 ianuarie 2007, şi cauza Izbyanskyy c. Ucrainei, cererea nr. 55804/07, decizia din 08 martie 2011].
În cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, Curtea a reţinut că la momentul introducerii cererilor de către reclamanţi la autorităţile interne, neconstituţionalitatea legii aplicabile cauzei fusese invocată, iar cauza era pendinte la Curtea Constituţională. Ulterior, legea a fost declarată ca fiind neconstituţională. Astfel, Curtea a considerat că nu se poate susţine că o lege, care imediat după intrarea în vigoare, a fost criticată ca fiind contrară principiilor constituţionale şi apoi a fost declarată ca neconstituţională, ar reprezenta o bază legală temeinică în sensul jurisprudenţei Curţii pentru a se aprecia că reclamanţii aveau o speranţă legitimă în obţinerea dreptului de proprietate sau a despăgubirilor. Faţă de niciunul dintre reclamanţi, Curtea nu a reţinut existenţa unei „speranţe legitime”, dat fiind faptul că este rezonabil să se creadă că toţi reclamanţii au fost conştienţi de existenţa unei proceduri în faţa Curţii Constituţionale, care limita aşteptările lor.
Pe cale de consecinţă, reclamanta nu puteau avea o speranţă legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituţională. Totodată, ea nu se putea aştepta ca stabilirea pretenţiilor lor să se întemeieze pe legea aşa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunţării hotărârii instanţei.
Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, Curtea a acordat o mare importanţă faptului că dispoziţiile legale în discuţie nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituţionalitate a legii. Curtea a observat că modificarea legii a intervenit într-un context economic dificil, or într-o astfel de situaţie, statele au o marjă largă de apreciere când adoptă legi prin care se intenţionează redresarea nedreptăţilor comise sub regimul anterior (a se vedea şi cauza John şi alţii c. Germaniei [MC]. Cererile nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, hotărârea din 30 iunie 2005).
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 1 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă arată că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 pct. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât la judecarea cererii nu a fost prezent reprezentantul Ministerului Public. Neparticiparea procurorului la judecarea cererii atrage nelegalitatea compunerii completului de judecata, motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel ca legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor care au solicitat despăgubiri pentru condamnări politice abuzive, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, încălcându-se principiul egalităţii în drepturi, conducând astfel la o vădită discriminare, ceea ce ar contravine art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Susţine că atât condamnările, cât şi măsurile administrative ce au avut un caracter politic, sunt măsuri abuzive ale regimului comunist ce vizează persoanele care s-au împotrivit sub diverse forme regimului comunist totalitar şi care au suferit prejudicii materiale şi morale. A distinge între cele două categorii, sub aspectul daunelor materiale şi morale, ar însemna negarea raţiunii adoptării actului normativ şi crearea unui cadru juridic discriminatoriu pentru persoanele aflate în situaţii similare.
Recurenta critică hotărârea atacată şi în privinţa cuantumului despăgubirilor, întrucât stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „preţului” suferinţelor sale fizice şi psihice, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora pe toate planurile vieţii sociale, aceasta fiind marcată pe întreaga viaţă.
Solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a hotărârii atacate, constatarea caracterului politic al măsurii administrative abuzive şi obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 300.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral suferit.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
În primul rând, susţinerea reclamantei-recurente potrivit căreia instanţa nu ar fi fost legal alcătuită şi astfel, ar fi fost încălcate norme de organizare judecătorească, prin neparticiparea procurorului la soluţionarea cauzei în apel, este neîntemeiată.
Potrivit art. 4 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 221/2009, participarea procurorului este obligatorie doar atunci când se solicită să se constate caracterul politic al unor măsuri administrative luate de fostul regim politic, nu şi atunci când aceste măsuri sunt prevăzute expres de lege ca având un caracter politic şi când se solicită, direct, obligarea statului la plata daunelor morale.
În speţă însă, conform dispoziţiilor art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, măsura administrativă dispusă împotriva reclamantei prin Decretul-Lege nr. 200/1951, în sensul dislocării acesteia împreună cu familia în perioada 18 iunie 1951-1956 constituie de drept o măsură administrativă cu caracter politic. Mai mult, chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a solicitat constatarea caracterului politic al unei măsurii administrative, ci, direct, obligarea la plata despăgubirilor morale.
Ca atare, din alcătuirea instanţei nu trebuia să facă parte şi procurorul, nefiind astfel incident motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
În al doilea rând, alegaţia din a doua critică privind distincţia între condamnările politice şi măsurile administrative cu caracter politic apare lipsită de interes în contextul în care prima instanţă a constatat că pretenţiile formulate de reclamantă nu exced sferei de aplicare a Legii nr. 221/2009.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins acţiunea ca nefondată au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamantă în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360, pronunţate la 21 octombrie 2010.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
În condiţiile în care, urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, se constată că acţiunea nu mai are bază juridică pe acest temei de drept, examinarea condiţiilor şi criteriilor de acordare a daunelor morale, prevăzute de legea specială, a devenit inutilă. Ca atare, Înalta Curte nu va mai examina criticile formulate de reclamantă privind modul de cuantificare a daunelor morale.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă se va respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei civile nr. 541A din 26 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3753/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3756/2012. Civil → |
|---|
