ICCJ. Decizia nr. 3764/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3764/2012
Dosar nr. 3271/30/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 3271/30 din 28 aprilie 2010, reclamantul M.I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea Statului Român la plata de despăgubiri morale şi materiale în cuantum de 600.000 euro ca efect al deportării sale şi a familiei sale (părinţi şi bunici paterni); acordarea despăgubirilor în cuantum de 102.100 euro, reprezentând valoarea bunurilor confiscate familiei în urma dislocării în Bărăgan, bunuri care nu au fost retrocedate după întoarcerea acasă.
Prin sentinţa civilă nr. 2546 din 08 octombrie 2006 pronunţată în Dosar nr. 3271/30/2010, Tribunalul Timiş a respins excepţiile lipsei de calitate procesuală activă şi activă integrală, invocate de pârât. A admis în parte acţiunea civilă promovată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş.
A obligat pârâtul să plătească următoarele sume, în echivalentul în RON la data plăţii efective: 9.000 euro pentru prejudiciul moral suferit personal, 2.250 euro pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său M.S., 2.250 euro pentru prejudiciul moral suferit mama sa M.B., 1.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunicul sau patern M.I. şi 1.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de bunica paternă M.A., respingând în rest acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că, invocând dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamantul M.I. a învestit instanţa de judecată cu acţiunea pendinte, având ca obiect acordarea de daune morale pentru suferinţele îndurate personal, precum şi de părinţii şi bunicii săi paterni, efect al dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu, în temeiul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în Bărăgan, până în 27 iulie 1955 când, în baza Deciziei M.A.I. nr. 6100/1955, s-a dispus ridicarea restricţiilor domiciliare pentru antecesorii reclamantei, împrejurări de fapt atestate de adeverinţa din 02 noiembrie 2000 emisă de Ministerul Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare.
Tribunalul a arătat că nu se poate reţine că reclamanta nu are îndreptăţirea de a solicita repararea prejudiciului suferit personal şi de autorii săi de gradul I sau II, câtă vreme legea îi stabileşte expres şi fără echivoc, această legitimare în art. 5 alin. (1), concluzie ce atrage, inevitabil, respingerea ca neîntemeiată a excepţiilor lipsei calităţii procesual active şi active integrale invocate de pârât.
Prima instanţă a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamant se grefează întocmai pe ipoteza particularizată de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, deoarece atât el, cât şi părinţii şi bunicii paterni au fost supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept - dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu - în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce îi legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
Cum dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, reclamantul a optat pentru despăgubiri morale, prevăzute de art. 5 lit. a), prima instanţă a arătat că dispoziţiile legale menţionate prevăd expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prin modificările aduse Legii nr. 221/2009 de O.U.G. nr. 62/2010 [art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 se înlătură neclaritatea privind faptul dacă facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri morale o au doar persoanele condamnate sau soţia/descendenţii de gradul I şi II sau şi persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, respectiv soţia/descendenţii de gradul I şi II, rezultând cu evidenţă faptul că şi cele din urmă beneficiază de acelaşi drept de a solicita despăgubiri morale. Totodată, legiuitorul nu a stabilit şi criterii de individualizare, însă prin ordonanţa evocată stabileşte expres limita maximă de cuantificare a acestora, în funcţie de categoria de persoană îndreptăţită care se adresează instanţei.
Prima instanţă a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă reclamanta şi antecesoarele ei au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999, constatând că atât reclamantul, cât şi părinţii şi bunicii paterni au beneficiat de drepturile conferite de prevederile O.U.G. nr. 214/1999.
Împotriva sentinţei civile nr. 2546 din data de 08 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 3271/30/2010 a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, reprezentat de D.G.F.P. Timiş.
Prin decizia civilă nr. 869/A din 05 mai 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acţiunea.
Instanţa de apel a avut în vedere că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelului.
În considerentele deciziei instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care constituie temeiul acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel încât cauza nu s-ar putea soluţiona cu ignorarea menţionatei decizii, care a avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către reclamant prin cererea sa. În consecinţă, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă de judecată.
Totodată, Curtea de apel a apreciat că nu poate subzista susţinerea reclamantului în sensul că anterior deciziei Curţii Constituţionale acesta ar fi deţinut „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului, cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
Instanţa de apel a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun. Or, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M.I., fără a-1 încadra în drept.
Recurentul -reclamant a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, întrucât în opinia sa Legea nr. 221/2009 continuă să-şi producă efectele, iar deciziile Curţii Constituţionale încalcă drepturile omului, în condiţiile în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are prioritate în faţa normelor interne.
Înalta Curte, analizând cu prioritate problema încadrării criticilor formulate de recurent în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.., constată din expunerea de motive, astfel cum aceasta a fost structurată, că recurentul susţine nelegalitatea deciziei sub aspectul modului de aplicare a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, aspect ce se impune a fi cercetat din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat de reclamantul M.I., se constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdictionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesolutionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.I. împotriva deciziei civile nr. 869/A din 05 mai 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3763/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3765/2012. Civil → |
|---|
