ICCJ. Decizia nr. 3767/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3767/2012
Dosar nr. 23236/3/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 952/30/2010, reclamanţii R.H.W.M. şi R.G.F.I., au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, către fiecare dintre reclamanţi, cu titlul de prejudiciu moral suferit de autorul lor R.I., ca urmare a condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 38/1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat în esenţă că autorul lor R.I. a fost condamnat prin sentinţa penală sus-menţionată la 18 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii pentru infracţiunea de uneltire, iar această condamnare reprezintă o condamnare cu caracter politic în sensul prevăzut de Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1026/2010, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde dosarul a fost înregistrat sub prezentul nr. 23236/3/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 1515 din 28 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a echivalentului în RON a sumei de 2.000 euro, calculat la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune morale suferite ca urmare a arestării şi condamnării politice a tatălui reclamanţilor R.I., prin sentinţa penală nr. 38 din 28 ianuarie 1961 a Tribunalului Militar de Regiune Militară Cluj.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, pe baza probatoriului administrat, că susţinerile reclamanţilor sunt dovedite şi că fapta pentru care autorul lor a fost condamnat se încadrează în prevederile art. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ţinând seama la acordarea despăgubirilor şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi al O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Totodată, prima instanţă a apreciat că suma de 2.000 euro pentru fiecare reclamant constituie o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul suferit în urma condamnării tatălui lor, întrucât cuantumul de 180.000 euro solicitat de reclamanţi, ar reprezenta, pe de o parte, o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obţine un cetăţean român mediu pe tot timpul vieţii sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare faţă de posibilităţile economice concrete ale României.
De asemenea, Tribunalul a precizat că la stabilirea daunelor nu a avut în vedere dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu se pot aplica proceselor deja înregistrate dar nesoluţionate, întrucât în caza contrar s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile, prevăzut de art. 1 C. civ.
Aşadar, Tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) în forma iniţială a legii şi nu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010, însă a apreciat că inclusiv în raport de dispoziţiile legii în forma sa iniţială, acţiunea nu poate fi admisă decât în parte pentru suma de 2.000 euro.
De menţionat că Tribunalul nu a avut în vedere Deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât acestea nu erau pronunţate şi nici publicate la data rămânerii cauzei în pronunţare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamanţii şi pârâtul.
Prin decizia nr. 444-A din 26 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, a schimbat în tot sentinţa apelată şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care constituie temeiul acţiunii, a fost declarat neconstituţional prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, ambele publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, astfel încât cauza nu s-ar putea soluţiona cu ignorarea menţionatelor decizii, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către reclamanţi prin cererea lor.
Instanţa nu a găsit niciun argument de ordin legal ori convenţional care să justifice recunoaşterea ultraactivităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în condiţiile declarării sale ca fiind neconstituţional şi care să nu vină în coliziune cu regimul constituţional al excepţiilor de neconstituţionalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Curtea a considerat relevant în această analiză faptul că apelul constituie o cale devolutivă de atac, astfel că judecata în apel este tot o judecată de fond, neexistând niciun impediment ca prevederile unei legi noi incidente în cauza dedusă judecăţii să nu se aplice şi procesului pendinte, fără a se aduce vreo atingere principiului constituţional al neretroactivităţii legii noi. În speţă, se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, întrucât raportul juridic dedus judecăţii în curs, are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia) şi ale cărei efecte sunt guvernate de legea nouă, sub regimul căreia s-au produs acestea.
Curtea a apreciat, de asemenea, că deciziile Curţii Constituţionale au efecte imediate şi erga omnes, adică în privinţa tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acţiunii, fie data pronunţării hotărârii de primă instanţă, în primul rând întrucât Constituţia însăşi nu îngăduie astfel de distincţii, iar în al doilea rând întrucât s-ar ajunge la crearea unor situaţii discriminatorii între titularii acţiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.
Tot astfel nu s-ar putea pretinde că prin aceasta s-ar încălca regula „tempus regit actum”, deoarece în cauză nu este vorba despre un raport juridic ce s-a constituit, şi-a produs în întregime efectele şi s-a stins sub imperiul unei legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecăţii, pentru a se putea reclama aplicarea legii ce a guvernat acel raport juridic, deşi în vigoare este o lege nouă. Situaţia regăsită în cauza de faţă este aceea a existenţei unor fapte petrecute şi consumate în trecut, cărora art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 le-a recunoscut anumite consecinţe juridice, consecinţe juridice care însă au fost înlăturate ca efect al declarării acestui text legal ca neconstituţional, efect ce se impune a fi aplicat imediat în virtutea principiului de drept al aplicării imediate a legii noi.
Curtea a mai reţinut că, judecând astfel pricina şi făcând aplicarea în cauză a deciziilor general obligatorii ale Curţii Constituţionale, nu s-ar putea susţine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 14 din Convenţie.
Referitor la prevalenţa altor reglementări internaţionale în materie, respectiv a Rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) şi nr. 1481 (2006), precum şi a Rezoluţiei nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovada statele, în sensul facilitării accesului la justiţie şi tratament echitabil al victimelor, Curtea a reţinut că textele adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - recomandări, rezoluţii sau opinii - reprezintă orientări importante pentru Comitetul de Miniştri, guverne, parlamente naţionale, partide politice naţionale şi pentru alţi actori importanţi ai societăţii. Astfel, rezoluţiile conţin hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei, dar nu creează un drept direct la despăgubire în favoarea persoanelor fizice.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii R.H.W.M. şi R.G.F.I., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii susţin că decizia recurată este dată cu interpretarea greşită a legii, având în vedere că litigiul a fost declanşat anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale şi s-a pronunţat o hotărâre de admitere pronunţată de prima instanţă, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispoziţiile legale de la momentul investirii instanţei, această decizie neputând retroactiva fără a afecta garantarea art. 6, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, de către instanţa naţională.
Reclamanţii susţin, din prisma prevederilor dreptului intern, că deciziile Curţii Constituţionale, survenite după pronunţarea hotărârii primei instanţe, nu au aplicabilitate în cauză întrucât s-ar încălca principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie şi generează un tratament juridic diferenţiat în privinţa unor persoane aflate în aceeaşi situaţie.
Recurenţii mai arată că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea principiului constituţional al neretroactivitătii legii, prevăzut art. 15 alin. (2) din Constituţie, principiu afirmat şi prin Decizia nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 pct. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 62/2010.
Din perspectiva dreptului european, recurenţii susţin că prin aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale s-ar încălca dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la nediscriminare consacrat de art. 14 din Convenţie, precum şi de art. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Invocă şi decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 40/34 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, norme cu prioritate de aplicare, potrivit art. 20 din Constituţie.
Recurenţii susţin că, în ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, Curtea a arătat că în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Se mai susţine, în motivarea recursului, că împrejurarea că legiuitorul nu a intervenit în termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, pentru a pune de acord dispoziţiile constatate neconstituţionale cu prevederile Legii fundamentale, aşa cum impuneau dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 47/1992, nu poate fi imputată reclamanţilor.
Recurenţii critică decizia recurată şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor, suma acordată pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor fiind mult prea mică faţă de aspectele de fapt reţinute.
Examinând criticile pe care recurenţii le-au încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins acţiunea ca nefondată au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamanţi în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360, pronunţate la 21 octombrie 2010.
În acest context, susţinerile recurenţilor relative la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a Rezoluţiilor menţionate prin motivele de recurs etc, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994; celelalte instrumente internaţionale nu au decât valoare declarativă sau de recomandare (în cazul Rezoluţiilor), fără a fi prevăzut un mecanism de aplicare directă a acestora în jurisdicţia naţională ori de sancţionare a nerespectării lor, într-un litigiu determinat.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Prevederile Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative [invocate de către recurenţi ca argument în sprijinul susţinerii că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar mai fi în vigoare ca urmare a expirării termenul de suspendare prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie] nu au legătură cu problema de drept în discuţie, deoarece dispoziţiile art. 64 alin. (1) şi art. 66 din Legea nr. 24/2000 se referă la abrogarea şi suspendarea actului normativ, dispuse printr-un alt act normativ emis de legiuitor, în timp ce, în speţă, consecinţa încetării efectelor juridice, prevăzută de art. 147 alin. (1) din Constituţie, este rezultatul mecanismului controlului de constituţionalitate.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.H.W.M. şi R.G.F.I. împotriva deciziei civile nr. 444-A din 26 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3766/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3772/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
