ICCJ. Decizia nr. 3765/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3765/2012
Dosar nr. 15960/3/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 29 martie 2010, reclamanta A.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a deportării sale în U.R.S.S. în perioada 10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949.
În motivare, a arătat că a fost deportată în U.R.S.S. datorită originii germane a familiei sale, iar această măsură i-a provocat o mare suferinţă fizică şi psihică, întrucât i-au fost restrânse posibilităţile materiale şi i-a fost afectată libertatea de circulaţie. Prejudiciul creat prin deportare i-a adus atingere onoarei, demnităţii şi prestigiului, astfel încât sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a statului.
În drept, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 şi art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1676 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Invocând dispoziţiile art. 3 art. şi 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, Tribunalul a reţinut în esenţă că, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta nu a invocat faptul că a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 şi nu a dovedit în niciun fel că a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, astfel încât nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Tribunalul a constatat că din adresa emisă de Arhivele Naţionale cu privire la tabelul nominal al cetăţenilor români de origine etnică germană trimişi la muncă în U.R.S.S. rezultă că reclamanta a fost ridicată la 14 ianuarie 1945 şi trimisă la muncă în U.R.S.S., fără a se menţiona durata măsurii şi nici motivarea în concret a acesteia.
În raport de aceasta, Tribunalul a reţinut că nu poate concluziona că reclamanta a fost deportată în U.R.S.S. până pe data de 14 decembrie 1949 şi nici că această măsură a fost una cu caracter politic.
Prima instanţă a mai reţinut că chiar dacă susţinerea reclamantei că ar fi fost deportată în ianuarie 1945 este reală, măsura luată împotriva acesteia nu poate avea un caracter politic întrucât deportarea nu s-a făcut pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945 (la data pretinsei deportări regimul comunist nici nu era instalat).
Aşadar, eventuala deportare, dacă a avut loc, nu s-a făcut ca urmare a împotrivirii reclamantei faţă de regimul totalitar comunist, care nici măcar nu era instalat la data deportării, ci ca urmare a participării României în cel de-al doilea război mondial.
A mai reţinut că potrivit art. 5 alin. (2) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945.
În consecinţă, prima instanţă a statuat că daunele morale nu pot fi acordate în cuantumul de 500.000 euro solicitat de către reclamantă, întrucât, pe de o parte, ar reprezenta o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obţine un cetăţean român mediu pe tot timpul vieţii sale, iar, pe de altă parte, ar reprezenta un efort financiar al Statului Român mult prea mare faţă de posibilităţile economice concrete ale României.
Mai mult decât atât, pe lângă indemnizaţia lunară pe care reclamanta o primeşte în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, acesta beneficiază în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ de scutire de la plata impozitelor şi a taxelor locale, precum şi de alte drepturi expres indicate în acesta.
În finalul considerentelor, Tribunalul a arătat că pentru măsura deportării, reclamanta beneficiază deja de o indemnizaţie rezonabilă, dar şi de drepturile sus-menţionate, ceea ce reprezintă un efort financiar deosebit al Statului Român suficient pentru a acoperi prejudiciul cauzat reclamantei, astfel încât nu poate fi primită susţinerea acesteia de obligare a pârâtului la plata sumei de 500.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a pretins că greşit instanţa nu a făcut aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prin care se acordă despăgubiri pentru prejudicii morale, persoanelor care au fost afectate de măsuri administrative cu caracter politic în perioada comunistă.
De asemenea, a arătat că greşit Tribunalul a reţinut că nu ar fi făcut obiectul deportării în U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, în condiţiile în care acest fapt este recunoscut deja prin hotărârea din 06 mai 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului-Lege nr. 118/1990.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 602A din 07 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.G. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că, într-adevăr, în perioada 14 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, reclamanta a fost deportată în U.R.S.S., aşa încât greşit Tribunalul ridică semne de întrebare în legătură cu realitatea acestei măsuri dispusă împotriva reclamantei.
De altfel, prin hotărârea din 06 mai 1991 emisă de Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, s-a constatat că perioada cuprinsă în perioada 10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949, cât timp a fost deportată în U.R.S.S., constituie vechime în muncă şi i s-a acordat o indemnizaţie lunară de 986 RON.
Reclamanta pretinde că măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva sa s-a înscris în rândul măsurilor de represiune luate împotriva etnicilor germani de către trupele sovietice de ocupaţie, după cel de-al doilea război mondial.
Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora se aplică doar acelor condamnări cu caracter politic şi măsuri administrative dispuse după data de 06 martie 1945, pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 06 martie 1945.
Evocând dispoziţiile art. 1, art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, precum şi ale O.U.G. nr. 214/1999, instanţa de apel a arătat că reclamanta a fost deportată în U.R.S.S. tot din motive politice, iar măsura administrativă dispusă împotriva sa a avut un caracter abuziv, dar această măsură s-a luat ca efect al evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial, şi nu ca o consecinţă a luptei acesteia împotriva regimului comunist, ce s-a instaurat în România după data de 06 martie 1945.
Instanţa de apel a constatat că, aşa cum just a reţinut şi prima instanţă, reclamanta nu intră sub incidenţa Legii nr. 221/2009 şi nici a O.U.G. nr. 214/1999, nu numai din punctul de vedere al scopului măsurii aplicate, ci şi sub aspectul datei acesteia, atâta vreme cât, deportarea în U.R.S.S. a avut loc la data de 14 ianuarie 1945, iar prevederile Legii nr. 221/2009 reglementează doar situaţia stabilirii domiciliului obligatoriu, prin dispoziţii luate după data de 06 martie 1945.
Ca urmare, niciuna din prevederile acestei legi nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii.
În finalul considerentelor, instanţa de apel a arătat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituţionale prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354, 1358 şi 1360/2010, aşa încât, nemaifiind în vigoare, nu ar putea fi aplicate raportului juridic dedus judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A.G., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Referitor la motivul de nelegalitate invocat, recurenta arată că hotărârea pronunţată a fost dată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Textul de lege mai sus invocat prevede în mod expres că „la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-Lege nr. 18/1990”.
Recurenta apreciază că această dispoziţie legală instituie o prezumţie absolută cu privire la faptul că îndeplineşte calitatea de persoană îndreptăţită de a solicita despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2009, atâta timp cât prin hotărârea din 06 mai 1991 i s-a recunoscut ca vechime în muncă perioada în care a fost deportată, precum şi plata unor drepturi băneşti aferente acestei perioade de către Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990.
Recurenta consideră că textul de la lit. a) a art. 5 referitor la „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate fi interpretat doar în litera sa şi că nu se poate limita înţelesul acestor prevederi prin atribuirea unei semnificaţii foarte stricte a noţiunii de condamnare. Acest text de lege este susceptibil de a primi o interpretare extensivă, în spiritul său, legiuitorul făcând referire la o situaţie mult mai amplă decât cea prezentată în cuprinsul său.
Mai susţine că măsura administrativă a deportării cetăţenilor români de origine germană, la muncă de reconstrucţie în U.R.S.S. este asimilată unei condamnări cu caracter politic, întrucât această măsură a fost luată în contextul istoric şi politic al anului 1945.
Referitor la cuantumul despăgubirilor solicitate, recurenta consideră că în mod eronat instanţa de apel a apreciat-o ca fiind „o sumă mult mai mare decât venitul pe care l-ar putea obţine un cetăţean român mediu pe tot timpul vieţii sale”, având în vedere consecinţele măsurii deportării populaţiei de origine germană în U.R.S.S.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată, respectiv obligarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea sa în U.R.S.S. în perioada 10 ianuarie 1945-14 decembrie 1949 în cuantum de 500.000 euro.
Examinând decizia recurată şi luând în considerare cu prioritate ceea ce s-a statuat prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine următoarele:
Acţiunea formulată de reclamantă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum aceasta era în vigoare la data înregistrării acţiunii pe rolul Tribunalului Bucureşti. În faţa instanţei de apel s-a pus în discuţie problema dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care constituie temeiul de drept al acţiunii, mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată, ulterior pronunţării deciziei recurate, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentiă), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că,fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Pe de altă parte, situaţia reclamantei nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ce fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990 ori O.G. nr. 214/1999.
Reclamanta a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.G. împotriva deciziei civile nr. 602 A din 07 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3764/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3766/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
