ICCJ. Decizia nr. 3766/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3766/2012
Dosar nr. 18523/3/2010
Şedinţa publică din 25 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 18523/3 din 15 aprilie 2010, reclamanta I.E. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, ca în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396/11.06.2009, să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să se constate caracterul politic al măsurilor restrictive de libertate luate în perioada 29 martie 1952-20 august 1955 în baza deciziei nr. 200/1951 emisă de către Ministerul Afacerilor Interne, să oblige paratul la plata sumei de 3.500.000 euro reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciilor cauzate de măsurile restrictive de libertate.
Prin sentinţa civilă nr. 1471 din 16 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul I.E., în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Analizând actele dosarului, Tribunalul a reţinut că faţă de reclamantă a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951.
Or, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamantul nu se încadrează în ipoteza textului legal menţionat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.
În opinia Tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a art. menţionat, în condiţiile în care lit. a) şi c) fac referire numai la condamnări, nu şi la măsuri administrative.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta I.E., arătând că instanţa de fond nu a luat în considerare modificarea Legii nr. 221/2009, modificare intervenită prin O.U.G. nr. 62/2010, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, având în vedere faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată la 16 noiembrie 2010, deci la o dată ulterioară intrării în vigoare a ordonanţei şi, în mod logic, în speţă au devenit incidente ope legis şi dispoziţiile modificatoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 501A din 12 mai 2011, în majoritate, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâtul la plata sumei de 3.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. la data plăţii efective, reprezentând daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, în esenţă, a reţinut că dispoz.art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358/2010, dar că această decizie nu îşi produce efecte în cauză, întrucât la data publicării sale în M. Of. fusese deja pronunţată de prima instanţă o hotărâre, iar reclamanta are un drept de creanţă câştigat şi dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a apreciat că, prin efectele deciziilor Curţii Constituţionale, se aduce atingere în substanţă dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinţei proporţionalităţii.
Astfel, nu se asigură un raport rezonabil şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, deoarece scopul reclamantei este de a i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite şi anume invocarea excepţiei de neconstituţionalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză şi care a adoptat actul normativ respectiv, precum şi pasivitatea acestuia, care nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în concordanţă actul normativ cu deciziile Curţii Constituţionale, sunt de natură a afecta proporţionalitatea între interesul particular al persoanei şi interesul general.
Curtea a constatat că afectarea dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea este consecinţa atât a deciziilor Curţii Constituţionale, cât şi a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate şi nu a respectat dispoziţiilor constituţionale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanţă actul normativ cu Constituţia.
Din perspectiva calităţii de parte în prezenta cauză a Statului Român, Curtea a constatat că nu este respectat nici principiul egalităţii de arme în faţa instanţei de judecată, deoarece însăşi partea care are o poziţie privilegiată şi care avea obligaţia de a se conforma deciziei Curţii Constituţionale, prin modificarea legii, invocă în fata instanţei deciziile Curţii Constituţionale în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestaţia formulată, deşi acesta nu are nicio culpă pentru declararea neconstituţională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului român.
Din această perspectivă, instanţa a apreciat că, în lumina art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma dreptului de acces la justiţie şi a garanţiilor procedurale conferite, este obligatoriu ca instanţa de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată şi să se pronunţe asupra temeiniciei acesteia.
Curtea a invocat şi faptul că, prin nesoluţionarea cererii de fond a cauzei, se creează o situaţie discrimanatorie între reclamantă şi celelalte persoane, care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligarea a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale.
Instanţa de apel şi-a motivat hotărârea şi pe art. 14 din Convenţia coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie ce consacră principiul nediscriminării, arătând că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, înainte de publicarea în M. Of. a deciziei de neconstituţionalitate, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, Curtea a constatat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale, considerând că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Cu privire la cauza Slavov împotriva Bulgariei, Curtea, în majoritate, a învederat că nu ne aflăm într-o situaţie similară cu cea a reclamantului Slavov, statuând că numai dacă reclamanta ar fi promovat cererea de chemare în judecată, după publicarea în M. Of. a deciziei de neconstituţionalitate, ne-am afla într-o situaţie similară.
Într-adevăr, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferenţele existente între situaţia în care legislativul intervine în administrarea justiţiei şi situaţiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudenţă ori se declară ca neconstituţională o dispoziţie din legea internă aplicabilă în procesele pendinte (cauza Unedic contra Franţei, cererea nr. 20153/04, hotărârea din 18 decembrie 2008; cauza Rafinăriile Greceşti Stran şi Stratis Andreadis contra Greciei, cererea nr. 13427/87, hotărârea din 09 decembrie 1994 şi cauza Crişan contra României, cererea nr. 42930/98, hotărârea din 27 mai 2003).
Instanţa de apel a reţinut că este esenţial de subliniat faptul că prin deciziile Curţii Constituţionale nu s-a declarat neconstituţională numai o normă juridică, ci practic întreaga reglementare care stipula un drept de compensaţie în favoarea persoanelor persecutate politic, fiind, în realitate, o abrogare totală implicită a legii respective. Această abrogare implicită a legii a fost determinată şi de pasivitatea statului, care nu a luat măsurile necesare pentru a adopta o legislaţie în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale.
Curtea a analizat cauza şi pe fond şi, considerând că dă eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, a acordat reclamantei suma de 3.000 euro daune morale, făcând vorbire şi de faptul că reclamanta a beneficiat de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurenţii au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, au criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, pe care l-au apreciat ca fiind exagerat de mare.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control aposteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11. 2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată, s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al art. menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum, de asemenea, greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării” constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, Curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de această dezlegare, analiza criticilor subsidiare privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1)-(3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamantă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Bucureşti, şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 501 A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică decizia în sensul că:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta I.E. împotriva sentinţei civile nr. 1471 din 16 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3765/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3767/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
