ICCJ. Decizia nr. 3840/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3840/2012
Dosar nr. 22622/3/2009
Şedinţa publică din 29 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1663 din 14 decembrie 2010, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul G.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P., şi intimata-chemată în garanţie SC C. SA.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pentru capătul de acţiune având ca obiect preţ actualizat şi a respins cererea ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Finanţelor Publice, a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, având ca obiect contravaloare îmbunătăţiri şi a respins cererea în consecinţă:
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
A admis acţiunea având ca obiect preţ actualizat în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâţii la plata sumei de 21.304,45 RON preţ actualizat.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului, prin mandatar SC C. SA, reclamantul G.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti.
Prin decizia civila nr. 243 din 06 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare apreciindu-se, în esenţă, de către instanţa de judecată că acesta a fost încheiat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului anulat, s-a reţinut de Tribunal faptul că cererea nu este întemeiată.
Potrivit prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.
Iar, potrivit art. 50 alin. (21) şi (3) din Legea nr. 10/2001, cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
În cauză, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente faţă de faptul că vizează acele imobile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în cauză, s-a reţinut prin decizia civilă nr. 243 din 06 februarie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la care s-a dispus anularea.
Reclamantul a solicitat prin cererea formulată „restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă”.
Având în vedere dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar, cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Faţă de dispoziţiile legale analizate anterior, a rezultat că cea dintâi condiţie nu a fost îndeplinită, astfel încât cererea de restituire a preţului de piaţă a imobilului a fost respinsă ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte restituirea preţului actualizat şi respectiv incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Tribunalul a apreciat că se impune analizarea cu prioritate în conformitate cu art. 137 C. proc. civ. a excepţiilor invocate de părţi.
Tribunalul a reţinut că legitimarea procesuală pasivă este traducerea procesuală a calităţii de subiect obligat în raportul de drept material dedus judecăţii, putere în virtutea căreia pârâtul stă în justiţie. Aşadar, legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic litigios. Întrucât reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară, acestuia îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului. Această obligaţie îşi are temeiul în dispoziţiile art. 112 pct. 3 şi 4 C. proc. civ., care prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea reclamantului. Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
În conformitate cu art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de plata taxei de timbru. Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Potrivit acestui text cu caracter special, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun în materia evicţiunii (art. 1337 şi urm. C. civ.) impunând altei persoane (Ministerul Economiei şi Finanţelor - în prezent Ministerul Finanţelor) decât vânzătorul bunului, obligaţia de restituire a preţului vânzării. Cum persoana căreia îi incumbă obligaţia de plată a respectivei despăgubiri, este Ministerul Finanţelor Publice, s-a impus a fi admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, pe capătul de acţiune având ca obiect preţ actualizat şi respinsă cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În consecinţă, nefiind obligată Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie formulată de aceasta.
În ceea ce priveşte preţul actualizat al imobilului apartament situat în Bucureşti, expertiza efectuată în cauză a stabilit suma de 21.304 RON, sumă la care se impune a fi obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamantul a formulat o cerere completatoare la data de 24 noiembrie 2008 solicitând, de asemenea, şi obligarea pârâţilor la plata sporului de valoare adus imobilului, constând în îmbunătăţiri necesare şi utile efectuate la imobil pe toată perioada cât a fost deţinut de el.
Potrivit art. 48 alin. (1) şi 2 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, chiriaşii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligaţia despăgubirii revine persoanei îndreptăţite.
În alin. (3) al aceluiaşi articol se arată şi în ce constau aceste îmbunătăţiri în sensul prezentei legi, respectiv „cheltuielile necesare şi utile”, iar Normele de aplicare a legii precizează că „prin îmbunătăţiri necesare şi utile se înţelege acele dotări încorporate sau aduse unităţii locative or spaţiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ şi care au fost suportate exclusiv de chiriaşi”
În considerarea acestor dispoziţii, şi aprecierilor privind calitatea procesuală pasivă necesară a fi justificată de reclamant, Tribunalul a considerat că cererea reclamantului cu privire la obligarea pârâţilor Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Finanţelor Publice, a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la plata sporului de valoare adus imobilului, constând în îmbunătăţiri necesare şi utile efectuate la imobil pe toată perioada cât a fost deţinut de el, este formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.
Prin urmare, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a Ministerului Finanţelor Publice, a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, având ca obiect contravaloare îmbunătăţiri şi s-a respins cererea în consecinţă.
Prin cererea de chemare în garanţie pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea SC C. SA la restituirea comisionului de 1% încasat de aceasta societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1991, aplicat la valoarea reactualizată a imobilului.
Această cerere de chemare în garanţie a fost respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
La momentul vânzării imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, chemata în garanţie, ca mandatar al vânzătorului Municipiul Bucureşti, a beneficiat de primirea unui comision de 1% din valoarea preţului de vânzare pentru serviciile prestate prin evaluarea imobilului şi verificarea situaţiei juridice a acestuia. Atâta vreme cât legea impune Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de restituire integrală a preţului vânzării, actualizat cu indicele de inflaţie, fără a face vreo distincţie în privinţa acestui comision, nici instanţa nu trebuie să distingă sub acest aspect.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin decizia civilă nr. 574 din 09 iunie 2011, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1663 din 14 decembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G.M., prin Primarul General, şi intimata-chemată în garanţie SC C. SA.
A admis apelul declarat de reclamantul G.M. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A desfiinţat în parte sentinţa atacată, în sensul că a trimis cauza spre soluţionare, în privinţa cererii referitoare la acordarea îmbunătăţiri aduse imobilului, la aceeaşi instanţă - Tribunalul Bucureşti.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prioritar, Curtea a constatat că apelanţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive prin raportare la dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 1337 şi urm. C. civ., fără a se invoca lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin referire la dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, în art. 50.
Ca urmare, Curtea, în aceste limite fixate prin cererea de apel, a constatat că în mod corect prima instanţă a soluţionat cauza prin trimitere la dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001.
Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligaţia de evicţiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.), care în speţă este Municipiul Bucureşti.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare, o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea unei obligaţii legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, a rezultat şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor, constituit prin dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.
(21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”
Prin dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriaşilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate, la restituirea despăgubirilor de la Ministerul Finanţelor Publice, motiv pentru care în astfel de situaţii, este atrasă incidenţa normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speţă, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicţiune.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evictiune şi a art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în actuala reglementare, Curtea a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau, după caz, preţul de piaţă al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătăţirilor determinate de cheltuielile necesare şi utile), nu poate fi Municipiul Bucureşti.
Ca urmare, Curtea a constatat că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă ca aparţinând Ministerului Finanţelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, pentru motivele arătate urmând a rămâne obligat, alături de acesta, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În mod greşit apelanţii-pârâţi au susţinut că statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic o altă persoană răspunzătoare, dat fiind atribuţia legiuitorului recunoscută de Constituţie de a interveni legislativ şi de a stabili noi raporturi juridice în virtutea legii.
Curtea nu a putut valida susţinerea apelanţilor-pârâţi în sensul că prin art. 50 alin. (3) în Legea nr. 10/2001 s-a urmărit numai determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamant, acest articol statuând fără echivoc, pe lângă cele arătate mai sus, şi în privinţa determinării persoanei obligate la acordarea acestor sume. Nici susţinerea în sensul că legiuitorul trebuia să prevadă în mod expres novaţiunea nu a putut fi primită, legiuitorul, apreciind că există un interes general, putând legifera într-un sens sau altul.
Pentru soluţionarea motivelor de apel ce privesc fondul cauzei, Curtea a reţinut incidenţa cuprinsului dispoziţiilor art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit că prin contract desfiinţat se înţelege atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească, cât situaţia în care deşi contractul nu a fost anulat, dar s-a admis acţiunea în revendicare.
Ca urmare, termenul de „desfiinţare” a contractului are în prezent un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulităţii acestuia, în acelaşi cadru fiind inclusă acum în această materie, prin voinţa legiuitorului şi „ineficacitatea” actului juridic ca şi titlu de proprietate asupra imobilului apărută în urma admiterii unei acţiuni în revendicare îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate, ce a exhibat un contract valabil încheiat, aşa cum rezultă din interpretarea alin. (21) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.
Faţă de situaţia premisă avută în vedere de legiuitor - desfiinţarea contractului - s-a impus ca instanţa să analizeze condiţia respectării Legii nr. 112/1995 în acest caz prin corelare cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, în vigoare, care conferă foştilor chiriaşi care au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dreptul la o despăgubire.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, a obligat instanţa să distingă între o desfiinţare a contractului cauzată de eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Curtea a apreciat că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.
Pe de altă parte, această analiză a întrunirii cerinţelor de valabilitate a fost realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt şi de drept reţinute prin hotărârea judecătorească, definitivă şi irevocabilă, prin care contractul a fost desfiinţat, hotărâre de desfiinţare la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.
Curtea a reţinut însă că prin decizia civilă nr. 243 din 06 februarie 2007 pronunţată de Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi s-a dispus obligarea reclamantului la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului deţinut de moştenitorii fostului proprietar care a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
La pronunţarea acestei soluţii instanţa a avut în vedere faptul că trebuia soluţionată cererea de restituire în natură formulată de către fostul proprietar, intenţie explicit exprimată încă din anul 1993, şi ulterior, dacă mai era cazul, a cererii de cumpărare a imobilului în baza Legii nr. 112/1995. Ca urmare, s-a apreciat că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, devenite art. 45 alin. (2) prin efectul Legii nr. 247/2005, referitoare la buna-credinţă a cumpărătorului.
Prin urmare, cu putere de lucru judecat, s-a reţinut reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Reţinând eludarea Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, Curtea a constatat că pricinii de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi care îndreptăţesc chiriaşii cumpărători doar la restituirea preţului actualizat plătit pentru imobil potrivit contractului de vânzare-cumpărare, nefiind aplicabil art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care vizează contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificăile ulterioare.
Ca umare, Curtea reţinând încălcarea prevederilor Legii nr. 1122/1995 şi a Normelor de aplicare a acestei legi, a constatat că în mod corect instanţa de fond a respins cererea apelantului-reclamant de acordare a unor despăgubiri la nivelul preţului de piaţă pentru imobilul în litigiu.
În cauza de faţă, apelantul-reclamant a susţinut că a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil ce echivala cu un bun recunoscut în sensul reglementărilor Curţii Europene.
Susţinerea apelantului-pârât în sensul că înainte de pronunţarea deciziei civile invocate mai sus deţinea un bun în sensul convenţiei care obligă instanţa la restituirea preţului de piaţă nu a fost primită primită, dat fiind că tocmai considerentele deciziei arătate au condus la concluzia că titlul exhibat de apelantul-reclamant nu este unul valid, consecinţele anulării acestuia producându-se este până la momentul încheierii lui, ceea ce a determinat faptul că nu a avut un bun recunoscut şi nici nu a avut un bun în sensul Convenţiei.
Trimiterile făcute de către apelanţii-reclamanţi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în sprijinul susţinerilor lor, în sensul acordării unei despăgubiri la nivelul valorii de circulaţie a imobilului, nu au putut fi primite având în vedere că instanţa de contencios european s-a pronunţat în sensul acordării despăgubirilor la acest nivel în cazul în care cumpărătorii erau beneficiari unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, în speţă, reclamantul nu deţinea un bun în înţelesul dispoziţiilor convenţionale invocate mai sus, întrucât acesta nu mai avea niciun titlu asupra imobilului în litigiu, contractul de vânzare-cumpărare al cărui beneficiar era în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind constatat nul printr-o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.
În mod greşit au susţinut apelanţii-pârâţi că, deşi au formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, nu s-a dispus revenirea cu adresă la expert pentru ca acesta să răspundă obiecţiunilor formulate, instanţa de fond dispunând în acest sens prin încheierea de şedinţă din data de 16 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit adresei expertului din data de 13 decembrie 2010, acesta a precizat că stabilirea preţului actualizat s-a realizat pe baza valorii indicilor preţurilor de consum din lunile în care s-au efectuat plăţile respectiv noiembrie 1996, ianuarie 1997 şi 11 martie 1997, respectiv valoarea indicelui preţurilor de consum din octombrie 2008, obiecţiunile formulate bazându-se pe valori aferente altei perioade, raportările trebuind să se facă la nivelul anului 2008 şi nu la anul 1998, vizat în obiecţiuni. Faţă de cele precizate de expert în mod corect au fost apreciate ca nefondate obiecţiunile formulate, dovadă că nici instanţa de fond nu a mai considerat necesar a mai face alte consideraţii asupra acestora, anul 1998 fiind mult îndepărtat faţă de data prin raportare la care trebuie plătit preţul reactualizat reclamantului.
De altfel, obiectivele stabilite de instanţa de fond, la solicitarea reclamantului, au avut ca reper data introducerii acţiunii, 10 octombrie 2008, ca dată a punerii în întârziere a pârâţilor, expertul conformându-se acestei solicitări a instanţei, pârâţii nesolicitând stabiliea unui alt obiectiv prin raportare la o altă dată, astfel încât să poată fi considerată fondată obiecţiunea acestora.
Referitor la sporul de valoare, Curtea a avut în vedere faptul că, la momentul sesizării instanţei de către reclamant cu cererea de acordare a îmbunătăţirilor pe care le-a efectuat în imobil, respectiv 24 noiembrie 2008, erau în vigoare prevederile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma iniţială.
Potrivit acestui text de lege, în cazul în care imobilul restituit fostului proprietar, a fost preluat fără titlu valabil, în favoarea chiriaşilor, cumpărători ai aceluiaşi bun, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus prin îmbunătăţirile necesare şi utile, stabilindu-se că, într-o atare situaţie, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.
În speţă, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 243 din 06 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului, s-a realizat în temeiul Decretul nr. 92/1950, statuându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.
Potrivit art. 48.3 din H.G. nr. 498/2003, în vigoare la data sesizării instanţei, opţiunea între acele categorii de debitori ai obligaţiei de despăgubire la care face trimitere art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 aparţine creditorului obligaţiei, or, în cauză, reclamantul a înţeles să exercite acest drept de opţiune, în sensul de a-şi îndrepta pretenţiile împotriva tuturor pârâţilor, dreptul de opţiune prevăzut de lege fiind exercitat de reclamanţi, cu respectarea art. 48 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.
Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că, în condiţiile în care reclamantul şi-a întemeiat această cerere pe dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, normă de drept, cu caracter special şi derogatoriu, calitatea de titular al obligaţiei de plată a contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, necesare şi utile, aparţinea atât Municipiului Bucureşti, cât şi Statului Român, astfel că nu putea fi primită susţinerea apelanţilor-pârâţi în sensul că în cauză, aceştia nu aveau calitate procesuală pasivă în raport de această cerere.
În condiţiile în care legea lăsa la aprecierea reclamantului alegerea între cei doi debitori ai obligaţiei de despăgubire, fără a impune acestuia să se îndrepte exclusiv împotriva unuia sau altuia dintre aceştia, iar în cauză reclamantul a înţeles să formuleze acest petit în contradictoriu cu toţi pârâţii, aceştia aveau la îndemână doar calea unei cereri de chemare în garanţie, îndreptată fie împotriva celuilalt debitor al obligaţiei, fie împotriva beneficiarului acestor îmbunătăţiri - fostul proprietar căruia imobilul i-a fost retrocedat, de care însă aceştia nu au înţeles însă să uzeze, în prezentul litigiu, deşi normele procedurale le permiteau formularea unei asemenea cereri.
Este adevărat că prin Legea nr. 1/2009, textul de lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile împotriva acestor apelanţi, a fost abrogat, iar potrivit legii noi, titular al obligaţiei de plată a contravalorii îmbunătăţirilor este în prezent persoana căreia imobilul i-a fost restituit în natură, astfel că, noile reglementări, produc efecte şi sub aspectul calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi, însă, în opinia Curţii, schimbarea legislaţiei, într-o modalitate favorabilă apelanţilor-pârâţi nu putea avea ca efect lipsirea reclamantului de chiar posibilitatea de a-şi putea valorifica pretenţiile, în condiţiile în care acesta s-a prevalat de un drept care, la momentul formulării acţiunii, era prevăzut şi ocrotit de lege, mai ales în condiţiile în care dreptul în litigiu, nu este imprescriptibil.
În consecinţă, Curtea, găsind fondată critica apelantului reclamant referitoare la sporul de valoare, având în vedere cele arătate mai sus, pentru stabilirea corespunzătoare a cadrului procesual relativ la aceste pretenţii, prin raportare la momentul sesizării instanţei cu aceasta, în condiţii de contradictorialitate şi respectarea principiului disponibilităţii, pentru a se asigura respectarea dublului grad de jurisdicţie, a apreciat că se impunea trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru rejudecarea acestei pretenţii.
Cât priveşte comisionul de 1% perceput de unităţile specializate în vânzarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 fac vorbire de restituirea preţului, iar nu de preţul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat şi încasat de mandatar, fără a introduce alte distincţii.
În speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, la momentul vânzării imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, chemata în garanţie, ca mandatar al vânzătorului Municipiul Bucureşti, a beneficiat de primirea unui comision de 1% din valoarea preţului de vânzare, pentru serviciile prestate constând în evaluarea imobilului şi verificarea situaţiei juridice a acestuia.
Curtea a apreciat că în mod corect a constatat instanţa de fond că, de vreme ce legea impune Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de restituire integrală a preţului vânzării, actualizat cu indicele de inflaţie, fără a face vreo distincţie în privinţa acestui comision, nici instanţa nu trebuie să distingă sub acest aspect.
În ce priveşte critica vizând obligarea apelanţilor-pârâţi la cheltuieli de judecată în faţa instanţei de fond, Curtea a constatat-o nefondată, prin raportare la dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.
În acest sens, fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii care, prin atitudinea sa procesuală, prin acţiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat.
Obligaţia concretă stabilită în sarcina uneia din părţi, pe care textul de lege sus-menţionat o şi identifică, aceasta fiind partea căzută în pretenţii, reprezintă o sancţiune procesuală care are drept scop sancţionarea acesteia pentru prejudiciile cauzate celeilalte, prin intermediul procesului.
Jurisprudenţa instanţelor de judecată au configurat o rezolvare relativ unitară, în sensul că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată are ca fundament ideea de răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită de a formula o acţiune în justiţie, fie neîntemeiată, fie nesocotind scopul real al dreptului de acces la o instanţă de judecată.
Trebuie avut în vedere inclusiv aspectul că în materia aplicării art 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001, instanţele au o practică unitară în considerarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi nu a Municipiului Bucureşti.
Or, din această perspectivă culpa pârâtului Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi contestată, în condiţiile în care acesta nu a făcut o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor deşi urmările demersului acestora erau previzibile.
Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte a căzut în pretenţii.
Practica judecătorească a conturat nu numai ideea că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, ci şi cerinţa ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată, toate aceste elemente conturând instituţia răspunderii civile delictuale pe tărâm procesual civil.
În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanţelor a avut în vedere şi că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experţilor, despăgubirile martorilor, dar şi onorariul de avocat etc, precum şi alte cheltuieli pe care partea va dovedi ca le-a făcut.
Or, în cauza de faţă, instanţa de fond a stabilit în sarcina pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanaţelor Publice obligaţia dezdăunării reclamantului prin acordarea acestuia a valorii preţului actualizat al imobilului în litigiu, apreciere găsită fondată de către instanţa de apel.
Împotriva deciziei civile mai sus-menţionată a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- în mod eronat, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, menţinând în sarcina acestuia obligaţia de plată a sumei de 21.203,45 RON reprezentând preţul actualizat al imobilului situat în Bucureşti.
- Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice nu au fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamant şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA. Statul are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se vor vărsa sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
De asemenea, instanţa de apel în mod greşit a reţinut în considerentele deciziei atacate referitor la restituirea comisionului de 10% încasat de SC C. SA, de vreme ce legea impune Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de restituire integrală a preţului vânzării, actualizat cu indicele de inflaţie, fără vreo distincţie în privinţa comisionului menţionat.
Ministerul Finanţelor Publice nu are obligaţia de a plăti cheltuieli de judecată, chiar dacă va fi obligat la plata preţului actualizat, deoarece culpa procesuală nu-i aparţine acestuia, ci Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, parte în contractul de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1996.
- în mod greşit instanţa de apel a reţinut că este fondată critica reclamantului referitoare la sporul de valoare prin raportare la momentul sesizării instanţei şi pentru a se asigura respectarea dublului grad de jurisdicţie.
Recursul declarat de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5, reclamantul G.M. a solicitat obligarea pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti.
În motivarea cererii arată că, la data de 14 noiembrie 1996 a încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC C. SA, contractul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti.
Prioritatea pentru instanţa de apel a fost aceea de a stabili dacă Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice au sau nu calitate procesuală pasivă, având în vedere dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 1337 şi urm. C. civ.
Pentru rezolvarea acestei probleme juridice, s-a avut în vedere faptul că instanţa de fond a soluţionat cauza prin trimiterea la dispoziţiile speciale prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situaţie specială, ele neconstituind pentru unitatea deţinătoare o expresie a libertăţii contractuale, ci executarea obligaţiei legale exprese, cea corelativă dreptului chiriaşului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unităţile deţinătoare acţionau ca mandatari, fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă şi din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci în fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor constituit prin dispoziţiile art. 134 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2000: „(2) cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.
(21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare în încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.
(3) Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministrul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 cu modificările ulterioare”.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor C. civ. în materie de garanţie pentru evicţiune, precum şi a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în actuala reglementare instanţa de apel corect a reţinut că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând preţul de cumpărare actualizat sau după caz, preţul de piaţă al imobilului, nu poate fi municipiul Bucureşti.
Aşadar, instanţa de apel a constatat că în mod corect a fost stabilită calitatea procesuală pasivă a Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, pentru motivele arătate urmând a rămâne obligat alături de acesta şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În mod greşit recurenţii-pârâţi au susţinut că statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic o altă persoană răspunzătoare, dat fiind atribuţia legiuitorului recunoscută de Constituţie de a interveni legislativ şi de a stabili noi raporturi juridice în virtutea legii.
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, modificată, obligă instanţa să distingă între o desfiinţare a contractului cauzată de eludarea procedurilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestuia şi o desfiinţare a contractului, deşi contractul a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Se apreciată că persoanele care au cumpărat cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 se găsesc în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost perfectat cu nerespectarea condiţiilor de formă şi fond prevăzute expres de Legea nr. 112/1995.
Reţinând eludarea Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, instanţa de apel, în mod judicios a constatat că pricinii de faţă îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi care îndreptăţesc chiriaşii-cumpărători doar la restituirea preţului actualizat plătit pentru imobil potrivit contractului de vânzare-cumpărare, nefiind aplicabil art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, care vizează contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Cât priveşte comisionul de 1% perceput de unităţile specializate în vânzarea imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, se reţine că dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fac vorbire de restituirea preţului, iar nu de preţul diminuat cu suma rezultată după deducerea comisionului rezervat şi încasat de mandatar, fără a introduce alte distincţii.
În speţă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel la momentul vânzării imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, chemata în garanţie, ca mandatar al vânzătorului Municipiul Bucureşti, a beneficiat de primirea unui comision de 1% din valoarea preţului de vânzare, pentru servicii prestate constând în evaluarea imobilului şi verificarea situaţiei juridice a acestuia.
În ce priveşte critica vizând obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată se reţine ca nefondată, având în vedere dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., care reprezintă fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată.
În acest sens, fundamentul cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părţii care, prin atitudinea sa procesuală, prin acţiunile concrete de determinare a acestor cheltuieli, este responsabilă pentru repararea prejudiciului cauzat.
Trebuie avut în vedere aspectul că în materia aplicării art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001, instanţele au o practică unitară în considerarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi nu a Municipiului Bucureşti.
Or, din această perspectivă, culpa pârâtului Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi contestată, în condiţiile în care acesta nu a făcut o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor deşi urmările demersului acestora erau previzibile.
Astfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată se naşte pentru partea care a câştigat procesul, ca efect al hotărârii judecătoreşti prin care cealaltă parte care a căzut în pretenţii.
În raport cu textul de lege incident în cauză în materia cheltuielilor de judecată, practica instanţelor de judecată a avut în vedere şi faptul că prejudiciul a fost evaluat de legiuitor la un cuantum legal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experţilor, despăgubirile martorilor, onorariu de avocat etc.
Or, în cauza de faţă instanţa de apel în mod judicios a stabilit în sarcina pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice obligaţia dezdăunării reclamantului prin acordarea acestuia a valorii preţului actualizat a imobilului în litigiu.
Pentru cele reţinute, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 584/A din 09 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3808/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3859/2012. Civil. Rectificare carte funciară.... → |
|---|
