ICCJ. Decizia nr. 3795/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3795/2012
Dosar nr. 29482/3/2009
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr, 944 din 23 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de A.V.A.S., ca neîntemeiată, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta, s-a anulat decizia nr. 192 din 11 iunie 2009 emisă de A.V.A.S. şi a fost obligată pârâta să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent, reprezentând preţul de piaţă al imobilului, situat în Brăila (în incinta SC L.S.C. SRL) compus din teren în suprafaţă de aproximativ 4.000 m.p. şi o construcţie (în prezent demolată) veche, deteriorată, compusă dintr-o cameră şi un antreu.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
În dovedirea calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în calitate de moştenitoare a foştilor proprietari reclamnata a depus actul de vânzare-cumpărare din 22 noiembrie 1940 prin care C.B. dobândea imobilul în litigiu, identificat prin raportul de expertiză, precum şi certificatul de moştenitor din 1974 al notariatului de Stat Brăila din care rezultă că la decesul acestuia a fost moştenit de B.M.
În urma decesului B.M., moştenirea a fost acceptată de către fiica acesteia M.N. născută T. Coroborând înscrisurile de mai sus cu adresa emisă de Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor Brăila din 21 ianuarie 2010 din care rezultă că B.M. a fost căsătorită cu T.S., iar reclamanta din prezenta cauză, şi anume M.T., s-a căsătorit cu N.G.A., potrivit certificatului de căsătorie din 22 aprilie 1963, Tribunalul a constatat că aceasta a făcut dovada calităţii de moştenitoare de pe urma fostului proprietar C.B., deci a calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la componenţa imobilului teren şi construcţie, acesta este descris în actul de proprietate al autorului său C.Z.B., iar împrejurarea că Statul, prin instituţiile sale, nu a putut preciza modalitatea de intrare a imobilului din proprietatea autorului reclamantei în proprietatea statului, creează o prezumţie de preluare abuzivă şi fără titlu de către stat a acestui imobil.
Prezumţia este un mijloc de probă, care coroborat cu celelalte înscrisuri enunţate mai sus şi cu raportul de expertiză efectuat în cauză, conduce la concluzia că imobilul care în prezent, face parte din cel situat în Bd. D., deţinut de către SC L.S.C. SRL şi care îl dobândise de la SC B. SA, care, la rândul său îl dobândise în procesul de privatizare potrivit H.G. nr. 834/1991, este unul şi acelaşi cu imobilul care a aparţinut autorului reclamantei.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul disp. art. 26 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare, Tribunalul a admis contestaţia, a anulat decizia din 11 iunie 2009 emisă de către A.V.A.S. şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură, în conformitate cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 302/2009.
Instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de A.V.A.S., întrucât contestaţia a fost formulată împotriva deciziei din 11 iunie 2009 emisă de A.V.A.S. în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care s-a respins notificarea din 2001 formulată de M.N. cu menţiunea că nu a făcut dovada calităţii de moştenitor după fostul proprietar al imobilului şi nici a modalităţii de preluare de către stat, şi nicidecum nu s-a contestat cuantumul despăgubirilor stabilit prin dispoziţie în favoarea contestatoarei.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtă A.V.A.S., pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin primul motiv de apel, pârâta a arătat că, în mod nelegal, instanţa de fond a reţinut în sarcina A.V.A.S. obligaţia de a acorda reclamantei prin decizia motivată măsuri reparatorii în echivalent pentru construcţia demolată, deoarece A.V.A.S. nu are potrivit legii speciale o astfel de competenţă. Potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, competenţa de soluţionare a notificărilor ce vizează imobile demolate revine în exclusivitate primăriei în a cărei rază administrativ teritorială s-a aflat imobilul revendicat.
În al doilea rând, pârâta critică sentinţa apelată susţinând că în mod neîntemeiat instanţa de fond a obligat A.V.A.S. să acorde reclamantei printr-o decizie motivată măsuri reparatorii la valoarea de piaţă a imobilului revendicat. Potrivit noilor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, republicată, în urma modificărilor şi completărilor ce au fost aduse acesteia prin Legea nr. 247/2005, „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, (...) persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, iar prin decizia civilă nr. 530 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa în sensul admiterii în parte a contestaţiei, s-a anulat decizia nr. 192 din 11 iunie 2009, fiind obligată A.V.A.S. să emită decizie prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantei conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul de 4893 m.p. cum a fost evidenţiat în expertiza efectuată de expertul M.C.L.
A fost menţinută decizia nr. 1921 din 11 iunie 2009 în privinţa declinării competenţei de soluţionare a notificării din 2001 către Primăria Municipiului Bărila pentru construcţia demolată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă contestaţie împotriva deciziei A.V.A.S. din 11 iunie 2009 prin care s-a respins notificarea din 2001 formulată de B.M. (ulterior decedată, având ca moştenitor pe reclamanta M.N.), în baza art. 2 şi 23 din Legea nr. 10/2001, întrucât petenta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului revendicat şi a calităţii de moştenitor de pe urma fostului proprietar al imobilului situat în Brăila.
Prin aceeaşi decizie s-a declinat competenţa de soluţionare a notificării din 2001 către Primăria Municipiului Brăila, conform dispoziţiilor art. 10 şi 32 din Legea nr. 10/2001, republicată, în ceea ce priveşte construcţia - cu o cameră şi antreu, întrucât aceasta nu mai există în prezent.
Imobilul ce face obiectul notificării, compus din teren de aproximativ 4.000 m.p., având pe el o construcţie veche, deteriorată, o cameră cu un antreu, a fost dobândit de numitul C.Z.B., în baza actului de vânzare-cumpărare din 02 decembrie 1940, la fostul Tribunal al judeţului Brăila, secţia I, depus la dosar în copie legalizată.
În urma decesului lui C.Z.B., a rămas ca moştenitor B.M., în calitate de fiică, potrivit certificatului de moştenitor din 1974 emis de fostul Notariat de Stat judeţean Brăila.
B.M. (căsătorită T.) a decedat la data de 09 mai 2005, conform certificatului de deces depus în cauză.
De pe urma acesteia a rămas ca moştenitor fiica sa, M.N. (născută T. şi devenită, în urma căsătoriei, N.), care a acceptat succesiunea conform „declaraţiei de acceptare a succesiunii fără condiţiuni” din data de 21 iunie 2005 emisă de autorităţile germane din Offenbach, Germania.
Prin urmare, reclamanta a depus la dosar actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi cele care atestă calitatea de moştenitor, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.1 lit a) şi b) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, criticile formulate în sens contrar de apelant fiind nefondate.
Aşadar, reclamanta şi-a dovedit în cauză calitatea de persoană îndreptăţită, conform art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte dovada preluării imobilului în patrimoniu statului, Curtea a reţinut că în prezent, terenul ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare deţinut de autorul reclamantei, identificat în raportul de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, având suprafaţa de 3.893 m.p., se regăseşte actualmente inclus în Bd. D.
În expertiză se menţionează că terenul individualizat mai sus este deţinut de SC L.S.C. SRL şi a fost dobândit de la SC B. SA conform contractului de vânzare-cumpărare din 30 martie 2004.
Din adresa din 11 aprilie 2001 emisă de Primăria Municipiului Brăila - Direcţia Finanţelor Publice Locale rezultă că din data de 28 februarie 2008, proprietar al imobilului este SC L. SRL, conform contractului de vânzare-cumpărare din 2008.
Din istoricul de rol fiscal depus la dosar rezultă că, din verificările efectuate, s-a constatat existenţa unui contract de închiriere, înregistrat la data de 13 aprilie 1942, prin care C.Z.B. a închiriat imobilul ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat în 1940 către Banca C.I.R., Sucursala Brăila, nefiind identificate alte acte referitoare la acest imobil.
Conform adresei din 10 mai 2011 emisă de Camera Notarilor Publici Galaţi, în perioada anilor 1952-1968 nu a fost întocmit, autentificat sau transcris vreun act de înstrăinare având ca autor pe C.Z.B., acelaşi răspuns fiind transmis şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor - Arhivele Naţionale, prin adresa din 21 aprilie 2011, în urma verificărilor efectuate pentru perioada 1942-1951.
În anul 1968, potrivit deciziei din 14 iunie 1968 emisă de Consiliul judeţean provizoriu Brăila, s-a transmis în administrarea operativă a Industriei Laptelui Brăila (ulterior SC B. SRL), un teren în suprafaţă de 5.000 m.p., aparţinând Consiliului Popular al Municipiului Brăila, situat în Brăila.
Din cuprinsul acordului unic din 03 iunie 1976, rezultă, de asemenea, că Întreprinderea de Industrializare a Laptelui Brăila (ulterior SC B. SRL) avea sediul în str. D., iar din procesul-verbal de delimitare a incintei SC B. SA Brăila, rezultă că această societate deţinea fabrica de brânzeturi şi depozite, care erau amplasate pe terenul situat în Brăila (teren în care este inclusă şi suprafaţa de 3.893 m.p. ce a aparţinut autorului reclamantei, conform raportului de expertiză efectuat în cauză).
Potrivit adresei din 18 decembrie 1994 emisă de Administraţia Financiară Brăila, SC B. SA figura în evidenţe la acea dată cu suprafaţa de 5.625 m.p. teren (fabrica de brânzeturi şi depozite), ulterior fiind emis în favoarea acestei societăţi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 29 iulie 1997.
La data notificării, imobilul se afla în patrimoniul SC B. SA, societate privatizată.
Prin urmare, faptul că în anul 1942 imobilul se afla în patrimoniul autorului reclamantei, faptul că acesta nu l-a înstrăinat până la data preluării de către stat şi faptul aflării bunului în patrimoniul statului autorizează folosirea prezumţiei simple şi dovedesc că imobilul a fost preluat abuziv de la autorul reclamantei.
O asemenea concluzie derivă din principiile de soluţionare a notificărilor enunţate în normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 [Capitolul 1 lit. e)].
În consecinţă, reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii, conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a reţinut prima instanţă, urmând a fi înlăturate criticile apelantului sub acest aspect.
Instanţa de apel a reţinut astfel că Tribunalul a făcut o greşită aplicare a legii, în privinţa modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii şi în privinţa competenţei de soluţionare a notificării relativ la construcţia demolată, criticile formulate în acest sens de apelanta pârâtă, fiind fondate.
Astfel, prima instanţă, anulând decizia A.V.A.S. din 11 iunie 2009 a obligat apelanta-pârâtă să emită o nouă dispoziţie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent, reprezentând preţul de piaţă pentru teren şi construcţia demolată.
Potrivit art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, (1) Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate.
În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prevăd la art. 29.2 că pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) ale art. 29 din lege, entitatea învestită cu soluţionarea notificării (entitatea care a făcut privatizarea) va emite o decizie prin care va propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare).
Aşadar, urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, A.V.A.S. nu mai are competenţa de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a propune acordarea acestora în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin urmare, constatând că prima instanţă a făcut o greşită aplicare dispoziţiilor legale enunţate mai sus, în privinţa modalităţii de acordare a măsurilor reparatorii, se impune admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii în sensul arătat.
Instanţa de apel a mai reţinut că în mod greşit a obligat Tribunalul pârâta să acorde măsuri reparatorii şi pentru construcţia demolată, în condiţiile în care A.V.A.S. nu are competenţa de a soluţiona notificarea cu privire la aceasta, art. 32 din Legea nr. 10/2001 prevăzând că (1) În situaţia imobilelor-construcţii demolate, notificarea formulată de persoana îndreptăţită se soluţionează potrivit art. 10 sau 11 prin dispoziţia motivată a primarului unităţii administrativ teritoriale în a cărei rază s-a aflat imobilul, respectiv a Primarului General al municipiului Bucureşti. (2) Dispoziţiile art. 22-28 se aplică în mod corespunzător.
Prin urmare, decizia A.V.A.S. din 2009 este legală în privinţa măsurii declinării competenţei de soluţionare a notificării privind construcţia demolată către Primăria Municipiului Brăila, iar sub acest aspect se impunea a fi menţinută ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.V.A.S., solicitând modificarea ei şi, pe cale de consecinţă, respingerea contestatoarei formulate împotriva deciziei emise de A.V.A.S. din 2009.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:
Se susţine astfel greşita interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care reclamanta nu a depus actele doveditoare în ce priveşte calitatea sa de moştenitoare a defunctului C.Z.B.
În aceeaşi idee se mai susţine că la dosarul administrativ nu s-a depus nici certificatul de moştenitor privind succesiunea defunctei B.M.
O altă critică vizează faptul că nu s-a făcut nici dovada preluării abuzive a imobilului din litigiu, obiect al notificării.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Faţă de actele existente la dosarul instanţei de fond, în cauză au fost dovedite toate aspectele legate atât de situaţia juridică a imobilului, cât şi calităţii de proprietar a lui C.Z.B.
În situaţia în care titularul notificării nu a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate până la data soluţionării instituţia învestită se pronunţă prin decizie/dispoziţie administrativă doar pe baza actelor depuse în faţa comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, însă sintagma „până la data soluţionării notificării” nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă în sensul că se referă la soluţionarea notificării în oricare din cele 2 etape - administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară - soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei administrative de soluţionare a notificării, are competenţa de a verifica legalitatea şi temeinicia acesteia prin raportarea şi la alte acte decât cele prezentate de titularul notificării Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
De altfel, nicio prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.
Or, rolul instanţei nu se poate rezuma doar la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar şi principiului aflării adevărului.
Astfel din perspectiva celor expuse, este de reţinut că faţă de actele existente în cauză au fost depuse acte doveditoare atât în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului, cât şi calitatea de proprietar a lui C.B. şi respectiv a calităţii de moştenitoare a notificatoarei B.M., (decedată la 09 mai 2005) şi de moştenitoare a reclamantei.
Din perspectiva celor expuse, sunt nefondate criticile recurentei legate de lipsa actelor doveditoare privind situaţia juridică a imobilului şi respectiv a calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2009, motiv pentru care nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 530/A din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3791/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3799/2012. Civil → |
|---|
