ICCJ. Decizia nr. 380/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 380/2012
Dosar nr. 787/115/2010
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului civil de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 821 din 12 mai 2010, Tribunalul Caras Severin, secţia civilă, a admis acţiunea formulată de reclamantele C.E., G.G. şi C.M. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
A constatat că defunctul C.M. a fost condamnat politic la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 15 mai 1948 - 15 decembrie 1952 şi domiciliu şi muncă obligatorie în perioada 15 decembrie 1952 - 9 iunie 1956.
A obligat pârâtul să plătească reclamantelor contravaloarea în lei a sumei de 800.000 euro la data executării.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta C.E. are calitatea de soţie supravieţuitoare a defunctului C.M., decedat la 4 februarie 2009, iar reclamantele G.G. şi C.M. au calitatea de fiice ale defunctului.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că defunctul C.M. a fost condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist, din pedeapsa aplicată executând în regim de detenţie perioada 15 mai 1948 - 15 decembrie 1952, iar după punerea în libertate, a fost obligat la muncă forţată şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localităţile Gura Humorului şi Săineşti, judeţul Suceava.
Tribunalul a mai reţinut că autorul reclamantelor a suferit o condamnare cu caracter politic şi că acestea au dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin decizia nr. 209 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamante.
Instanţa de apel a reţinut că, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituţională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituţionale, analiza textului de lege în discuţie realizându-se sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii şi al compatibilităţii cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Decizia este definitivă, obligatorie şi produce efecte pentru viitor, adică asupra consecinţelor şi efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic dedus judecăţii.
Raportându-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a constatat că reclamantele nu au un „bun”, în sensul Convenţiei europene, pentru a se putea prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele.
Fără a invoca vreunul din motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., recurentele au arătat că decizia atacată este nelegală.
Astfel, decizia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată, deoarece îşi produce efectele doar pentru viitor, iar raportul juridic dedus judecăţii şi-a produs efectele la data la care prima instanţă a pronunţat sentinţa de admitere a acţiunii, de la această dată reclamantele beneficiind şi de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Recurentele au mai arătat că au calitate procesuală activă pentru a solicita să se constate că autorul lor a suferit o condamnare cu caracter politic prin aplicarea unei pedepse privative de libertate pentru uneltire împotriva regimului comunist, care se încadrează în dispoziţiile art. 4 şi 5 din Legea nr. 221/2009.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sunt fondate doar în parte, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
În cauză, instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată, prin care s-a solicitat să se constate că autorul reclamantelor a fost condamnat politic la o pedeapsă privativă de libertate şi la muncă forţată şi domiciliu obligatoriu, precum şi obligarea pârâtului la despăgubiri.
Pe cale de consecinţă şi în aplicarea principiului disponibilităţii, prima instanţă a constatat caracterul politic al condamnării şi apoi a obligat pârâtul la despăgubiri.
Prin apelul declarat, pârâtul nu a contestat caracterul politic al condamnării, ci a susţinut că suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificată şi reprezintă un izvor de îmbogăţire fără just temei, avându-se în vedere şi faptul că autorul reclamantelor a beneficiat de o pensie în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., deoarece, schimbând în tot sentinţa primei instanţei, instanţa de apel a schimbat şi soluţia privind caracterul politic al condamnării, în condiţiile în care această dispoziţie nu a făcut obiect al controlului judiciar în apel.
Nefondate sunt, în schimb, criticile recurentelor referitoare la nelegalitatea deciziei în ceea ce priveşte admiterea apelului pârâtului şi respingerea cererii prin care s-au solicitat despăgubiri morale.
Cererea pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin deciziile nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunţării deciziei instanţei de apel, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstitutionale.
Problema de drept pusă în discuţie prin recursul declarat de reclamante se referă la efectele deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională în cazul proceselor aflate în curs de soluţionare la momentul pronunţării lor.
Această chestiune a constituit şi obiectul de analiză al deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În condiţiile în care decizia pronunţată de instanţa supremă a fost publicată înainte de soluţionarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Or, prin menţionata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi produc efecte numai pentru viitor.
Analizând efectul ex nune al deciziilor Curţii Constituţionale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincţie între situaţiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire şi situaţiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de formă şi de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.
Acţiunile în justiţie, aflate în curs de soluţionare la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale nu pot fi asimilate situaţiilor voluntare, deoarece drepturile de creanţă pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe, norma juridică nu mai există şi nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, înalta Curte a statuat că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile reclamantelor referitoare aplicarea garanţiilor art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, deoarece, atât deciziile Curţii Constituţionale, cât şi decizia invocată a înaltei Curţi au analizat acest aspect, soluţiile pronunţate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere.
Faţă de cele expuse, se va admite recursul declarat de reclamante doar în ceea ce priveşte greşita respingere a cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării şi se va modifica în parte decizia atacată, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de Statul Român, sentinţa va fi schimbată în parte şi se va menţine constatarea privind caracterul politic al condamnării, păstrându-se celelalte dispoziţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele C.E., G.G. şi C.M. împotriva deciziei nr. 209 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică decizia în parte, în sensul că urmare admiterii apelului declarat de pârât, schimbă în parte sentinţa şi menţine constatarea privind caracterul politic al condamnării.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 38/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3802/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
