ICCJ. Decizia nr. 3802/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3802/2012
Dosar nr. 1701/118/2010
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
La 29 decembrie 2009, reclamanta C.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei de contencios administrativ să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 14.700 euro cu titlu de despăgubiri materiale; 5.000 euro cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă bun şi la 10.000 RON despăgubiri morale.
În motivarea acţiunii a arătat reclamanta că a dobândit, printr-un contract de schimb, un autovehicul care s-a dovedit, prin demers judiciar, că a fost furat de la o firmă de închirieri auto din Spania. Reclamanta a avut calitatea de învinuită în cadrul Dosarului nr. 647/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta, dosar în care, în urma analizării materialului probator, a fost dispusă măsura neînceperii urmăririi penale faţă de reclamantă. Prin actele de procedură efectuate de către procuror s-a decis restituirea către firma din Spania a vehiculului ce se află în mod legal în proprietatea reclamantei, fapt ce este de natură a-i crea reclamantei atât un prejudiciu material, cât şi moral. Împotriva acestei soluţii, reclamanta a invocat faptul că a formulat plângere la procurorul ierarhic superior şi apoi s-a adresat instanţelor de judecată, însă plângerea acesteia a fost respinsă ca inadmisibilă.
Apreciază reclamanta că procurorul nu-i putea nega proprietatea, autovehiculul fusese înmatriculat de autorităţile române, reclamanta este dobânditor de bună-credinţă, iar Statul Român este responsabil pentru prejudiciul suferit de către reclamantă prin dispoziţia procurorului de a restitui bunul societăţii din Spania.
Prin sentinţa civilă nr. 1545 din 05 octombrie 2010, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare formulată de reclamanta C.A.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă, prin decizia nr. 120 din 16 februarie 2011, a respins calea de atac ca nefondată, pentru considerentele ce urmează:
În materia proprietăţii asupra bunurilor mobile, aşa cum este reglementată în legislaţia română, simpla posesie a bunului valorează titlu de proprietate. În acest sens, art. 1909 alin. (1) C. civ. prevede că „lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie vreo trebuinţă de curgere de timp”. În alte cuvinte, bunul mobil aflat în posesia unei persoane se consideră a fi proprietatea acelei persoane, fără să fie nevoie de o altă dovadă a proprietăţii.
În privinţa autovehiculelor, dat fiind regimul lor special determinat nu numai de importanţa valorică, dar şi din considerente ce ţin de siguranţa cetăţeanului, legiuitorul român a organizat o formă de înregistrare a acestora, pentru o evidenţă a lor care interesează atât siguranţa, cât şi fiscalitatea.
Acesta fiind, în linii generale, regimul proprietăţii asupra autovehiculelor, incontestabil bunuri mobile, afirmaţia apelantei reclamante că se legitimează ca proprietar al autoturismului în temeiul unor înscrisuri înregistrate în registrele ţinute de autorităţile române este lipsită de relevanţă juridică, pentru că înregistrarea nu face dovada absolută a dreptului de proprietate, ci poate fi considerată cel mult un element în raport de care se apreciază buna sau reaua-credinţă a posesorului bunului mobil.
Împrejurarea că Statul Român, prin autorităţile competente, a dispus înregistrarea autoturismului în registrele auto şi în registrele fiscale, stabilind impozite şi taxe în sarcina titularului înscris în aceste registre nu poate atrage, prin aceasta, o răspundere a sa, ca urmare a unei presupuse atestări a dreptului de proprietate, câtă vreme, prin aceste înregistrări, statul nu garantează existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul celui înscris şi în condiţiile în care, tot statul, prin alte norme, a reglementat regimul juridic aplicabil acestor bunuri stabilind, prin art. 1909 alin. (2) C. civ., excepţiile de la regula potrivit căreia posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acelui bun, în cazurile în care bunul a fost pierdut sau a fost furat.
Excepţia prevăzută de art. 1909 alin. (2) C. civ. se regăseşte şi în speţă, autoturismul marca fiind proprietatea societăţii spaniole H.D.E. care a reclamat, în Spania, furtul autoturismului său.
Potrivit actelor întocmite în dosarul penal nr. 647/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta, cercetările penale în acest caz s-au desfăşurat pentru fapta de furt a autoturismului şi în situaţia în care nu există nicio altă ordonanţă a procurorului sau o hotărâre a instanţei de schimbare a încadrării faptei în abuz de încredere, instanţa civilă nu poate analiza cauza sub aspectul săvârşirii unei alte infracţiuni decât aceea pentru care s-au făcut cercetările penale, ştiut fiind că în această situaţie este aplicabilă regula „penalul ţine în loc civilul”, respectiv ceea ce s-a stabilit definitiv în penal sub aspectul faptei săvârşite şi a făptuitorului este obligatoriu pentru instanţa civilă.
Nici sub aspectul îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de către procurorul care a instrumentat cauza penală nu s-a reţinut antrenarea răspunderii statului.
Instrumentarea cauzei penale de către procuror s-a făcut în condiţiile art. 63 din Legea nr. 304/2004, acesta dispunând restituirea autovehiculului către proprietarul care a reclamat furtul, firma H.D.E. Spania, în temeiul art. 169 şi 170 C. proc. pen., care dispun următoarele: „Dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit ori inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea” (art. 169); „Procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.” (art. 170).
Din dispoziţiile legale citate a rezultat că intră în atribuţiile procurorului şi nu numai în cele ale instanţei de judecată să dispună restituirea către persoana vătămată a bunurilor luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, pentru restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, şi nu se poate reţine că, prin rezoluţia de restituire a autoturismului către firma din Spania, care a reclamat furtul, procurorul şi-a încălcat sau a depăşit în vreun fel atribuţiile sale stabilite prin Legea privind organizarea judiciară nr. 63/2004.
În fine, instanţa nu a putut reţine nici cererea reclamantei de a fi despăgubită de către Statul Român din cauza bunei sale credinţe la momentul cumpărării autoturismului, ca urmare a achiziţionării acestui bun dintr-un loc în care se vindeau în mod obişnuit asemenea bunuri, din două considerente:
- potrivit art. 1910 C. civ., „Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”. Legiuitorul a înţeles să-i protejeze pe dobânditorii de bună-credinţă, adică pe cei care au achiziţionat bunul în numite locuri, în care se vând în mod obişnuit bunuri de genul celui achiziţionat de posesorul actual. O dobândire a bunului mobil în condiţiile art. 1910 C. civ. face să se considere că buna-credinţă a dobânditorului să fie prezumată, dar nu va putea fi considerat de bună-credinţă cel ce a dobândit bunul mobil de la un necunoscut, în împrejurări obscure. Buna-credinţă a cumpărătoarei C.A. este discutabilă în condiţiile în care, deşi a dobândit autoturismul de la un târg de autoturisme, schimbul a fost făcut cu numitul D.M., iar actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu un cetăţean din Spania, a cărui identitate nu a fost stabilită de organele de anchetă penală. Din această cauză, cel puţin la data încheierii contractului de dobândire a autoturismului, reclamanta putea avea un dubiu asupra calităţii de proprietar a vânzătorului, care ar putea înlătura buna sa credinţă. Oricum, chestiunea bunei-credinţe a reclamantei este adiacentă în această cauză, temeiul pentru care se doreşte antrenarea răspunderii Statului Român fiind încălcarea obligaţiilor legale de către organele sale, temei care nu presupune şi analizarea bunei-credinţe.
- în cazul incidenţei art. 1910 C. civ. se creează un raport juridic între terţul posesor de bună-credinţă şi proprietarul iniţial al bunului, iar nu între posesor şi stat.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că statul, prin instituţiile sale, i-a recunoscut dreptul de proprietate asupra autovehiculului urmare a eliberării talonului maşinii.
Dreptul de proprietate i-a fost consolidat şi de posesia de bună-credinţă, instantanee, potrivit dispoziţiilor art. 1909 alin. (1) C. civ.
Susţine recurenta că restituirea autoturismului putea fi dispusă numai de instanţa de judecată şi nu de procuror, faţă de dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Apreciază că restituirea autoturismului către firma din Spania i-a încălcat dreptul de proprietate, fiind contrar practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia proprietăţii, precum şi dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.
Sub aspectul procesului echitabil statuat de art. 21 din Constituţie, statul apreciază că procurorul i-a încălcat acest drept atunci când i-a confiscat maşina, fiindu-i imposibil să recupereze bunul din culpa gravă a procurorului.
Curtea de apel a copiat mecanic rezoluţia procesului, omiţând să arate că bunul a fost achiziţionat prin intermediul unui parc de maşini. De asemenea, instanţa de apel nu a dat nicio motivare asupra faptului că bunul nu a fost furat de la firma H.D.E., ci închiriat şi nerestituit la termen, ceea ce demonstrează existenţa infracţiunii de abuz de încredere şi nu cea de furt.
Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate şi a temeiurilor de drept incidente în cauză, reţine caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.
Prioritar, Înalta Curte, menţionează că îşi însuşeşte în totalitate situaţia de fapt reţinută, precum şi temeiurile de drept din decizie pronunţate de instanţa superioară de fond.
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat drept motiv de modificare, consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una ce cuprinde motive contradictorii.
Recurenta invocă lipsa considerentelor propriei instanţe în motivarea hotărârii „a copiat mecanic rezoluţia procurorului”, absenţa motivării cu privire la faptul „că bunul a fost achiziţionat prin intermediul unui parc de maşini”, aspecte ce ar schimba situaţia de fapt reţinută, ducând astfel la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1909 alin. (1) C. civ., precum şi absenţa motivării asupra faptului că „bunul nu a fost furat ci închiriat de la firma H.D.E. şi nerestituit la termen (...) fiind vorba de abuz de încredere şi (...) nu furt”.
Judecătorul nu este obligat, pentru ca hotărârea să fie considerată motivată, să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de părţi, fiind destul ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente. Cu alte cuvinte să reiasă că instanţa a examinat problemele esenţiale care i-au fost supuse.
În cauza de faţă, instanţa de apel a examinat punctual, logic, cu trimitere la instituţiile de drept incidente situaţiei de fapt corect reţinute de ambele instanţe de fond, cu respectarea strictă a dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ce obligă instanţa să includă în hotărâre motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, toate problemele esenţiale care i-au fost supuse: regimul juridic al bunurilor mobile cu referire la autoturism; excepţiile de la regulă potrivit căreia posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acelui bun, în cazurile în care bunul a fost pierdut sau a fost furat; competenţa procurorului de a dispune restituirea către persoana vătămată a bunului luat pe nedrept din posesia sau deţinerea sa; limitele procesului civil în raport de statuările în penal sub aspectul faptei săvârşite şi a făptuitorului, buna-credinţă a reclamantei la achiziţionarea bunului mobil, precum şi normele incidente ce exclud răspunderea statului.
Osebit de aceasta, instanţa, indicând dispoziţiile art. „1910 C. civ., ce are în ipoteză şi vânzarea de bunuri la târg” a făcut vorbire şi de modul de achiziţionare a autoturismului.
Este nereală critica referitoare la absenţa motivării cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu câtă vreme se arată că „în situaţia în care nu există nicio altă ordonanţă a procurorului sau o hotărâre a instanţei de schimbare a încadrării faptei de abuz de încredere, instanţa civilă nu poate analiza cauza sub aspectul săvârşirii unei alte infracţiuni decât aceea pentru care s-au făcut cercetările penale”.
Un alt motiv de modificare indicat de recurentă este cel prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. referitor la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Motivul de recurs nu este incident în cauză întrucât instanţa nu a fost învestită cu cercetarea clauzelor inserate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între recurentă şi D.M., obiectul cauzei vizând antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciul suferit ca urmare a restituirii autoturismului achiziţionat de reclamantă în târgul de maşini către adevăratul proprietar.
Cu referire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că legea a fost corect interpretată şi aplicată în cauză.
Astfel, împrejurarea că recurenta a parcurs procedura administrativă de înregistrare a tranzacţiei încheiate de aceasta cu D.M. nu face dovada absolută a dreptului său de proprietate, faţă de dispoziţiile art. 1909 alin. (2) C. civ. ce stabilesc excepţiile de la regulă potrivit căreia posesorul de bună-credinţă al unui bun mobil este prezumat a fi proprietarul acelui bun, în cazurile în care bunul a fost pierdut sau a fost furat.
În cauza de faţă, urmare a împrejurării că autovehiculul figura în Spania ca fiind furat, ţară în care a fost înmatriculat, proprietatea H.D.E., s-au efectuat cercetări penale, finalizate prin rezoluţia din 12 februarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Prin această rezoluţie, definitivă prin decizia penală nr. 1045 din 14 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Constanţa, s-a dispus, printre altele, restituirea autovehiculului către reprezentantul firmei H.D.E. pentru restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Rezoluţia în faza de urmărire penală a fost dată în considerarea dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în temeiul art. 169 şi 170 C. proc. pen., dispoziţii redate in extenso în etapa procesuală a apelului.
Din aceste din urmă texte rezultă că atât procurorul, cât şi instanţa de judecată puteau dispune restituirea bunului în litigiu.
Dat fiind atribuţiile şi competenţele procurorului stabilite prin legea de organizare judiciară şi C. proc. pen. nu se poate reţine că procurorul le-ar fi încălcat în vreun mod pentru a fi reţinută în sarcina sa o eventuală gravă neglijenţă ori rea-credinţă în exercitarea funcţiei.
Susţine recurenta abilitarea instanţei civile de a reţine că infracţiunea săvârşită a fost aceea de abuz de încredere şi nu cea de furt, omiţând că ceea ce s-a stabilit definitiv în penal sub aspectul faptei săvârşite este obligatoriu pentru instanţa civilă.
Un alt aspect învederat de recurentă este acela că, deşi cumpărătoare de bună-credinţă, a fost privată de bunul său printr-o măsură echivalentă cu o naţionalizare.
Numai că, în cauză, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate nu de la adevăratul proprietar şi în condiţii discutabile dat fiind faptul că schimbul de autoturisme s-a făcut cu D.M., iar actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu un cetăţean din Spania, a cărei identitate nu a fost stabilită de organele de anchetă penală.
Aşa cum a arătat şi instanţa de apel, buna-credinţă este adiacentă în cauză întrucât se solicită antrenarea răspunderii statului pentru o pretinsă activitate defectuoasă a organelor sale.
Reclamanta nu poate pretinde confiscarea abuzivă a bunului său câtă vreme măsurile dispuse la urmărirea penală nu au avut drept scop decât restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii şi restituirea bunului persoanei vătămate.
Înalta Curte, pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge calea de atac declarată, ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 120/C din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 380/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3804/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
