ICCJ. Decizia nr. 3799/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3799/2012
Dosar nr. 4454/3/2009
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 224 din 22 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins acţiunea în revendicare înaintată de reclamanta I.L. împotriva pârâtelor Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, SC H.N. SA, R.D.R. şi R.A.S., reţinându-se incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
În ce priveşte identitatea de obiect între prezentul litigiu şi cel soluţionat prin sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 183 din 05 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti şi respectiv decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că există această identitate, în ambele litigii fiind pus în discuţie dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti.
S-a reţinut că nu poate fi primită susţinerea reclamantei în sensul că nu ar exista identitate de obiect deoarece obiectul primului litigiu l-a constituit întregul imobil compus din teren de 2.925 m.p. şi construcţii, în timp ce obiectul prezentului litigiu este dat doar de apartamentul şi de cota indiviză de teren aferentă acestuia, întrucât apartamentul şi cota indiviză de teren fac parte din imobilul ce a constituit iniţial o singură unitate locativă şi a cărui suprafaţă totală de teren era compusă din teren de 2.925 m.p. şi mai multe construcţii, fiind inclus în acesta.
În ceea ce priveşte identitatea de cauză între prezentul litigiu şi cel soluţionat prin sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Tribunalul reţine că există identitate.
Astfel, prin cauză se înţelege fundamentul pretenţiei afirmate, constând în situaţia de fapt calificată juridic.
În cadrul primul litigiu, cauza acţiunii a constituit-o pretenţia reclamantei I.L. de restituire a apartamentului în litigiu, în urma comparării titlului de proprietate invocat de ea cu titlu de proprietate constând în contractul de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997, prin care pârâţii R.D.R. şi R.A.S. au dobândit dreptul de proprietate asupra aceluiaşi apartament.
A fost invocată nelegalitatea titlului statului, constând în Decretul nr. 92/1950 şi,prin urmare, preferabilitatea titlului reclamantei.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.
Or, şi prezentul litigiu, cauza acţiunii o reprezintă aceeaşi pretenţie a reclamantei de restituire a apartamentului, în cadrul unei acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun, prin compararea aceloraşi titluri de proprietate, pe acelaşi temei juridic. Adăugarea convenţiilor şi pactelor internaţionale nu poate duce la o schimbare a cauzei, revendicarea pe calea dreptului comun ducând la identitatea de cauză.
Tribunalul a înlăturat apărările reclamantei care susţine că nu există identitate de cauză deoarece în primul litigiu nu a fost invocată o comparare a titlurilor. Astfel, atâta timp cât, în cadrul acelui litigiu s-a invocat ca temei juridic revendicarea conform art. 480 şi 481 C. civ., compararea titlurilor de proprietate invocate de fiecare parte era inerentă pretenţiei deduse judecăţii.
Tribunalul a constatat că este neîntemeiată şi susţinerea reclamantei în sensul că nu există identitate de cauză, deoarece în cadrul primului litigiu a invocat ca titlu proprietatea dobândită de autorul său prin partaj, iar în acest dosar invocă proprietatea dobândită de autorul său prin succesiune şi schimb (actul de partaj voluntar fiind calificat drept un contract de schimb).
Or, din analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul primului litigiu soluţionat irevocabil, Tribunalul constată că reclamanta a invocat ca titlu al autorului său convenţia dintre proprietari din mai 1947 şi actul intitulat „act de partaj voluntar” din 06 august 1947.
Aceleaşi titluri sunt invocate de reclamant şi în prezenta cauză.
Faptul că reclamanta, în prezentul litigiu, înţelege să califice juridic acelaşi act intitulat „act de partaj voluntar” ca având natura juridică a unui act de schimb, aspect pe care nu l-a invocat în primul litigiu, când a folosit în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său acelaşi act, apare fără relevanţă juridică, deoarece, indiferent de denumirea actului, instanţa a analizat conţinutul său, dându-i relevanţă ca atare în soluţionarea litigiului.
Atâta timp cât este vorba de acelaşi act de proprietate invocat de reclamantă în susţinerea acţiunii în revendicare nu se poate susţine că s-a schimbat temeiul juridic al acţiunii.
Şi al treilea argument al reclamantei în susţinerea lipsei identităţii de cauză între cele două litigii este neîntemeiat.
Astfel, s-a arătat că în primul litigiu acţiunea în revendicare a fost respinsă pentru nerespectarea regulii unanimităţii, regulă care nu mai este aplicabilă în prezent, datorită practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În primul rând, Tribunalul a avut în vedere faptul că primul litigiu nu a fost soluţionat prin constatarea nerespectării regulii unanimităţii, situaţie în care, în cauză ar fi fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii sau a lipsei calităţii procesual pasive integrale. Din analiza sentinţei civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 183A din 05 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se poate constata că instanţele au ajuns la concluzia că actul de partaj nu poate constitui titlu de proprietate şi că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit că autorul său a fost unicul proprietar al imobilului revendicat.
În al doilea rând, Tribunalul a avut în vedere faptul că susţinerile reclamantei în sensul că în prezent regula unanimităţii este înlăturată de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului nu corespunde realităţii. Astfel, într-o singura speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statul Român, constatând că în acel caz particular, în care dreptul de proprietate era fragmentat în cote ideale ce aparţineau foarte multor persoane, a cere reclamantului să respecte această regulă constituie o încălcare a accesului liber la justiţie.
Acest lucru nu presupune în niciun caz ca o persoană să poată revendica întreaga proprietate a unui bun din care deţine doar o cotă parte ideală.
Or, în cadrul primului litigiu, instanţele au respectat practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi ea nu exista încă la acel moment.
Astfel, s-a asigurat accesul liber al reclamantei la justiţie, acţiunea sa nefiind respinsă prin admiterea de plano a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, însă, urmare a analizării titlului prezentat de aceasta, s-a constatat, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, că nu s-a făcut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat.
Această situaţie nu ar putea fi schimbată în prezentul proces, fără a se opune autoritatea de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât se revendică o parte determinată material, concret (un apartament) din imobilul asupra căruia reclamanta nu a putut face dovada dreptului de proprietate al autorului său.
Asupra identităţii de părţi între cele două litigii, Tribunalul constată următoarele:
Este adevărat că în cadrul primului litigiu a figurat în calitate de pârât doar R.D.R., iar în prezenta cauză figurează, alături de R.D.R. şi R.A.S., coproprietara aceluiaşi apartament, conform contractului de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a reţinut însă că acest lucru nu aduce atingere autorităţii de lucru judecat.
Astfel, atât în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate, s-a decis constant în sensul că, ceea ce are preponderenţă, este calitatea în care participă părţile. De aceea, în litigiile care au ca obiect un bun comun al soţilor, dobândit de aceştia în devălmăşie, aşa cum este şi situaţia apartamentului în litigiu în prezenta cauză, problema identităţii părţilor trebuie privită în raport cu situaţia specifică a litigiilor privitoare la bunurile comune. Dacă în primul proces a figurat numai unul dintre soţi ca pârât şi acţiunea a fost respinsă, iar în al doilea litigiu figurează şi celălalt soţ ca pârât, alături de primul, problema autorităţii de lucru judecat se rezolvă în funcţie de natura drepturilor puse în discuţie, cu respectarea regulilor de la art. 35 alin. (1) şi (2) C. fam.
Astfel, pentru apărările făcute de soţul parte în primul litigiu, apărări ce reprezintă acte de conservare, operează prezumţia de mandat tacit a soţului care nu a participat la efectuarea lor.
Faţă de aceste considerente, se constată că, în cazul apărărilor formulate de soţul pârât în cadrul primului litigiu şi celălalt soţ este prezent juridic în proces, prin mandatul tacit prezumat, apărarea dreptului de proprietate realizată efectiv (acţiunea în revendicare a fost respinsă) fiind întotdeauna un act de conservare.
Prin urmare, Tribunalul a constatat şi existenţa identităţii de părţi.
Tot cu privire la existenţa identităţii de părţi, Tribunalul constată că orice altă soluţie ar fi neconceput din punct de vedere logic şi juridic, astfel:
- dacă nu ar exista autoritatea de lucru judecat cu privire la pârâta R.A.S., cererea de chemare în judecată ar trebui judecată în continuare cu aceasta, fără însă a se putea determina cota ideală deţinută de aceasta din apartament, fiind vorba de o devălmăşie. Practic, ar exista imposibilitatea determinării obiectului acţiunii în revendicare.
- din punct de vedere procedural, singura persoană care ar putea invoca lipsa mandatului tacit reciproc între soţi şi o nulitate determinată de acest lucru, este R.A.S., şi în niciun caz reclamanta. Or, această pârâtă nu ar putea invoca vreo nulitate deoarece prin aplicarea regulilor de la mandatul tacit reciproc nu i s-a adus nici vătămare, dimpotrivă actul de conservare efectuat de soţul său în primul litigiu a produs efecte şi faţă de ea, ducând la respingerea acţiunilor în revendicare succesiv formulate.
Faţă de considerentele de mai sus, Tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, respingând acţiunea în revendicare ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat.
Primul capăt de cerere - constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC H.N. SA, şi R.D.R. şi R.A.S., a fost respins ca prescris, urmare a faptului că această excepţie a fost admisă prin încheierea pronunţată în data de 18 mai 2009.
În argumentarea acestei din urmă soluţii, prin încheierea sus-citată, instanţa a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care derogă de la dreptul comun de vreme ce stipulează în mod expres, că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, ajungând să fie în final un termen de 18 luni.
Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziţii derogatorii în ceea ce priveşte termenul de prescripţie pentru acţiunile în nulitate, în raport cu cele de drept comun instituite prin Decretul nr. 167/1958, atât în ceea ce priveşte termenul de prescripţie, cât şi începerea curgerii termenului, de la data intrării în vigoare a legii.
Reclamanta se apără, susţinând suspendarea cursului termenului de prescripţie, în raport de prevederile art. 13 din Decretul nr. 167/1958, pretinzând că a fost în imposibilitate de a obţine datele necesare pentru a putea acţiona.
Or, această împrejurare nu este echivalentă forţei majore, reglementată prin art. 13 din Decretul nr. 167/1958, căci nu reprezintă o împrejurare externă, invincibilă şi extraordinară care să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acţiona.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 579 din 05 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantei, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe privind soluţionarea acţiunii în revendicare.
S-a menţinut dispoziţia privind respingerea ca prescrisă a cererii privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997.
Pentru a pronunţa această hotărâre, au fost reţinute următoarele considerente:
Conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an şi şase luni de la data intrării în vigoare a legii”.
Într-adevăr, acest termen legal de un an şi 6 luni este derogatoriu de la termenul de 3 ani instituit prin prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
De asemenea, derogatorie este şi data de la care acest termen începe să curgă, căci dacă în cazul acţiunilor în nulitate a actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu la stat, termenul începe să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în celelalte cazuri de nulitate, de drept comun, termenul începe să curgă de la data când cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului, astfel cum se stipulează prin prevederile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Instanţa de apel a constatat că dispoziţiile derogatorii dintr-o lege specială (Legea nr. 10/2001) au prioritate în aplicare în raport de dreptul comun în materie (Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă), astfel încât just prima instanţă a acordat prioritate dispoziţiilor legii speciale.
Aceste din urmă dispoziţii se înscriu în limitele dreptului la acces în justiţie, care nu este un drept absolut, statul fiind în drept să prevadă astfel de limitări, când interese de ordin general şi de stabilitate a raporturilor juridice o cer.
Astfel fiind, s-a reţinut că prin reglementarea instituită prin prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu au fost încălcate.
Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii derogatorii de la Decretul nr. 167/1958 şi în ceea ce priveşte suspendarea sau întreruperea cursului prescripţiei extinctive.
Numai că motivele invocate de reclamantă nu se subscriu niciuneia dintre cauzele de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei.
Faptul că reclamanta nu ar fi putut obţine înăuntrul termenului de prescripţie informaţii cu privire la împrejurarea că pârâţii persoane fizice, la data cumpărării apartamentului din litigiu mai deţinea şi un alt imobil în proprietate, nu reprezintă un caz de forţă majoră, respectiv o împrejurare externă, invincibilă şi extraordinară care să pună partea într-o imposibilitate obiectivă de a acţiona în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cum just a reţinut prima instanţă.
De asemenea, respingerea ca lipsită de interes a cererii privind constatarea nulităţii aceluiaşi contract prin sentinţa civilă nr. 1939 din 19 martie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nu este un act întrerupător al cursului prescripţiei în raport de prevederile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Conform acestui din urmă text, prescripţia nu este întreruptă dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a facut-o a renunţat la ea.
De vreme ce legiuitorul a înlăturat caracterul întreruptiv al cererilor de chemare în judecată soluţionate prin respingere, greşit se susţine că în cauză ar avea aplicare dispoziţiile art. 1886 C. civ., conform cu care nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.
În raport de cele de mai sus, s-a mai reţinut că, de vreme ce acţiunea a fost intentată cu mult peste termenul de un an şi 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 06 februarie 2009, just prima instanţă a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 22 ianuarie 1997 ca prescris.
În schimb, greşit a fost soluţionată excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere al acţiunii.
Astfel, se susţine că pe acest capăt de cerere există autoritate de lucru judecat, în raport de sentinţa civilă nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183 A din 05 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.
Obiectul acelui proces l-a constituit o suprafaţă de 2.925 m.p. teren şi întreaga construcţie situată în Bucureşti, şi nu numai un apartament din acest imobil.
Acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. a fost respinsă, ca nefondată, pe considerentul că „reclamanta nu a făcut dovada că autorul acesteia a fost unic moştenitor, proprietar al imobilului din litigiu”, astfel încât s-ar încălca regula unanimităţii. De asemenea, nu s-a făcut dovada deschiderii succesiunii soţiei supravieţuitoare, care la data partajului voluntar avea jumătate din imobil în proprietatea sa. În plus, actul de partaj voluntar încheiat la 06 august 1947, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea poate avea caracterul unui partaj de ascendent, care nu constituie o ieşire din indiviziune, ci o modalitate de prevenire a ieşirii din indiviziune.
S-a mai reţinut că prima instanţă a reţinut identitatea de părţi şi obiect între cele două cauze, astfel cum este ea cerută prin prevederile art. 1201 C. civ.
Lipseşte însă identitatea de cauză, pretinsă prin aceleaşi dispoziţii legale şi a cărei neîndeplinire cumulativă, atrage neincidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Astfel, se constată că prima instanţă nu a făcut distincţie între cauza acţiunii (cauza petendi) şi cauza dreptului (cauza debendi), ce constituie cauza cererii de chemare în judecată.
De exemplu, în cazul în care se revendică un bun de la o persoană, cauza acţiunii o constituie deţinerea abuzivă a bunului de acea persoană şi voinţa de a face ca această deţinere să înceteze, iar cauza cererii de chemare în judecată poate fi succesiunea, uzucapiunea, contractul etc.
Deşi reclamanta a invocat acelaşi act juridic pe care-şi întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în luna august 1947, în prima cerere i-a atribuit semnificaţia de act de partaj voluntar şi a invocat dobândirea de către autorul său I.N. a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, prin prezenta cauză a invocat succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil şi schimbul efectuat cu ceilalţi coindivizari pentru restul cotei de 5/6 din imobil.
Cu alte cuvinte, dacă în prima pricină cauza cererii de chemare în judecată a constat în succesiune pentru întreg imobilul, în prezenta cauză succesiunea s-a menţinut doar pentru cota de 1/6 din imobil, iar pentru restul cotei de 5/6 din imobil, se invocă schimbul.
Or, acţiunea a fost respinsă cu motivarea instanţei supreme precum că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul şi a nesocotit principiul unanimităţii.
Cum prin prezenta acţiune pentru diferenţa de 5/6 din imobil reclamanta invocă ca şi temei juridic schimbul, este evident că nu ne aflăm în prezenţa unor cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată.
În plus de aceasta, în afara condiţiilor întrunite cumulativ, astfel cum sunt ele reglementate prin art. 1201 C. civ., respectiv identitate de părţi, obiect şi cauză, pentru a se putea reţine incidenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat este necesară ca prin primul proces să se fi judecat cauza în fond.
De altfel, aceasta a şi fost raţiunea pentru care s-a limitat din punct de vedere legislativ accesul la justiţie prin instituirea excepţiei autorităţii de lucru judecat, respectiv pentru a se evita judecata pe fond a aceluiaşi litigiu, de două ori şi a se evita soluţii contradictorii.
Or, în primul proces nu s-a judecat cauza în fond, cu alte cuvinte raporturile juridice dintre părţi nu au fost tranşate, aşa încât nici din acest punct de vedere nu există autoritate de lucru judecat.
Cum al doilea capăt de cerere, respectiv revendicarea, nu s-a soluţionat în fond pe baza greşitei reţineri a incidenţei excepţiei autorităţii de lucru judecat, s-a constatat că în cauză îşi au aplicarea dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât urmează a se admite apelul, a se desfiinţa parţial sentinţa şi a se trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru soluţionarea acţiunii în revendicare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.L. precum şi pârâţii R.D.R. şi R.A.S.
Astfel criticile aduse de reclamantă hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Reclamanta invocă astfel nelegalitatea soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în privinţa capătului 1 din cerere, precum şi nelegalitatea parţială a motivării soluţionării excepţiei puterii de lucru judecat în privinţa celui de-al doilea capăt de cerere.
Ca atare, susţine reclamanta, instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1, 18 şi 13 din Decretul nr. 167/1958, art. 1201, 1886 C. civ. şi 111 C. proc. civ., precum şi art. 21 alin. (2) din Constituţia şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanta mai susţine că în mod greşit instanţa a reţinut identitatea de părţi în aceeaşi calitate, câtă vreme R.A.S. nu a fost parte în primul ciclu procesual.
De asemenea, reclamanta mai susţine şi lipsa identităţii de cauză, câtă vreme în primul ciclu procesual revendicarea a urmărit să se facă între ea şi stat ce nu avea titlu şi chiriaşi ca persoane ce exercitau folosinţa în numele statului.
Or, susţine reclamanta, reţinerea instanţei legată de compararea titlurilor, nu are niciun corespondent în acţiunea de faţă sau în hotărârile pronunţate.
Pârâţii R.D.R. şi R.A.S. au criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:
Se susţine astfel greşita interpretare a actului dedus judecăţii, fiind schimbată şi natura şi înţelesul lămurit al cauzei şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., precum şi greşita interpretare a înscrisurilor depuse, respectiv convenţia din 10 martie 1947 şi actul de partaj voluntar din 06 august 1947.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Faţă de obiectul dedus judecăţii, de faptul că reclamanta invocă schimbul ca temei al dreptului său pentru cota de 5/6 din imobil, raportat la dispoziţiile sentinţei civile nr. 756 din 30 iunie 2000 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 183 din 05 aprilie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2399 din 14 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, instanţa de apel a făcut o legală interpretare a excepţiei autorităţii de lucru judecat în condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.
Astfel, este de reţinut că deşi reclamanta a invocat acelaşi act juridic pe care-şi întemeiază calitatea de proprietar, respectiv actul încheiat în luna august 1947, în prima acţiune a invocat dobândirea de către autorul său I.N. a dreptului de proprietate asupra întregului imobil prin partaj voluntar, pe când în prezenta cauză se invocă succesiunea autorului său, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, doar pentru cota de 1/6 din imobil şi schimbul efectuat cu ceilalţi coindivizari pentru restul cotei de 5/6 din imobil.
Or, prima acţiune a fost respinsă pe considerentul că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate al autorului său pentru întreg imobilul şi a nesocotit principiul unanimităţii.
Cum prin prezenta cauză reclamanta invocă schimbul pentru cota de 5/6 din imobil, este evident că nu ne aflăm în prezenţa unor cauze identice ale celor două cereri de chemare în judecată, motiv pentru care sunt neîntemeiate criticile legate de greşita interpretare şi aplicare a legii, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, precum şi cele legate de greşila intrepretare a inscrisurilor respectiv convenţia din 10 martie 1947 şi actul de partaj voluntar din 06 august 1947 şi implicit cele legate de schimbarea naturii şi înţelesului lămurit al cauzei.
Ca atare, din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art 304 pct 8 şi 9 C. proc. civ., urmează a fi resăpinse recursurile declarate în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta I.L. şi de pârâţii R.D.R. şi R.A.S. împotriva deciziei nr. 579A din 05 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3795/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 38/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
