ICCJ. Decizia nr. 3804/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3804/2012
Dosar nr. 7129/30/2009
Şedinţa publică din 28 mai 2012
Asupra recursurilor civile de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la 04 decembrie 2009, reclamanţii G.M. şi R.P. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, D.G.F.P. Timiş, solicitând obligarea la plata sumelor de 540.000 euro daune morale şi la 50.000 euro daune materiale.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 3-5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, reclamanţii au arătat că împotriva lor şi a familiei s-a luat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în Bărăgan, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Mai arată reclamanţii că au fost nevoiţi să părăsească în mare grabă locuinţa, lăsând în urma acestora casa cu 4 camere şi anexe, utilajele folosite în gospodărie şi un hambar plin de grâu şi porumb, precum şi de alte provizii alimentare necesare traiului.
Prin sentinţa civilă nr. 1813/PI din 08 iulie 2010, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea.
A dispus obligarea pârâtului la 270.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, câte 135.000 euro pentru fiecare reclamant, reprezentând daune morale pentru deportarea lor, a părinţilor şi a bunicilor paterni.
A respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtului la daune materiale de 50.000 euro, precum şi cererea acestora de acordare de despăgubiri pentru deportarea mătuşii paterne R.E.
A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 500 RON, parte din cheltuielile de judecată solicitate de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanţii sunt fraţi şi au ca părinţi pe R.I., decedat la 14 aprilie 1994, respectiv pe R.S., decedată la 12 iulie 2000.
De asemenea, bunicii paterni ai reclamanţilor sunt R.P., decedat la 30 ianuarie 1968, şi R.M., decedată în martie 1961.
Totodată, R.E. este sora lui R.I., tatăl reclamanţilor.
Din adeverinţele din 08 martie 2001 şi din 30 noiembrie 2000, eliberate de Ministerul Justiţiei, Direcţia Instanţelor Militare, Tribunalul a reţinut că reclamanţii, părinţii lor, bunicii paterni şi mătuşa paternă R.E. au fost deportaţi în localitatea Rosetti Noi, în perioada 18 iunie 1951-20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii au calitate procesuală activă în ce priveşte daunele morale suferite de aceştia.
Însă, instanţa de fond a stabilit că reclamanţii nu au calitate procesuală activă în ce priveşte daunele morale suferite de R.E., având în vedere că aceasta este rudă colaterală de gradul al III-lea, neîncadrându-se în categoria persoanelor îndreptăţite, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009 - soţ supravieţuitor, sau descendent până la gradul al II-lea, inclusiv, astfel că cererea având ca obiect acordarea de daune morale pentru daunele suferite de aceasta va fi respinsă.
Tribunalul a mai reţinut că din modul în care sunt reglementate dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca de altfel întregul act normativ, odată dovedită condamnarea cu caracter politic sau măsura administrativă cu caracter politic, legea prezumă existenţa prejudiciului moral.
A susţinut însă că Legea nr. 221/2009 nu oferă, în schimb, criterii de apreciere a cuantumului daunelor morale, acest lucru fiind lăsat la aprecierea instanţei.
Măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999 pot constitui un criteriu de cuantificare a daunelor morale, însă nu sub forma unei operaţii aritmetice, având în vedere că ele au natura juridică a unor despăgubiri materiale, astfel că nu se pot cumula cu despăgubirile morale.
În ce priveşte despăgubirile materiale solicitate de reclamanţi, instanţa a reţinut că art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare.
Instanţa de fond a mai reţinut că acest text de lege, însă, nu trebuie interpretat singular, ci raportat la prevederile alin. (5) al aceluiaşi articol, conform căruia acordarea de despăgubiri în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluţionare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.
Cu alte cuvinte, acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate ca urmare a unei condamnări politice sau a unei măsuri administrative cu caracter politic este condiţionată de existenţa unei proceduri începute, dar nesoluţionate în baza Legii nr. 10/2001.
În consecinţă, Tribunalul a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor materiale, şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a unei părţi din cheltuielile de judecată, în măsura admiterii acţiunii lor, respectiv 500 RON, cu titlu de onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii G.M. şi R.P., precum şi pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D. G.F.P. Timiş.
Reclamanţii G.M. şi R.P. au criticat hotărârea primei instanţe, solicitând admiterea în întregime a acţiunii, arătând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond est nelegală, întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit.
Daunele morale, neavând caracter economic, nu sunt susceptibile de a fi evaluate în bani, astfel că judecătorul nu are la îndemână criterii precise de stabilire a întinderii obligaţiei de dezdăunare.
Mai arată reclamanţii, că pretenţiile privind daunele morale au rolul de a diminua prejudiciul psihic suferit de reclamanţi şi de a-i sprijini pentru regăsirea unor condiţii de viaţă asemănătoare celor avute anterior.
Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor, ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Întrucât în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor.
S-a arătat de către apelanţii-reclamanţi că fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., Statul Român trebuie să răspundă pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Dreptul reclamanţilor de a solicita angajarea răspunderii Statului Român pentru prejudiciile morale cauzate lor şi familiei lor până la căderea regimului totalitar nu s-a născut ca urmare a adoptării unor acte normative reparatorii emise după anul 1989, ci îşi are fundamentul în prevederile art. 998-999 C. civ.
Recurenţi-reclamanţi au mai susţinut că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, în condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale.
Ca atare, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat.
În acelaşi timp, prin raţionamentul expus în motivarea deciziei pronunţate, Curtea Constituţională le-a îngrădit dreptul legitim conferit de art. 998-999 C. civ. de a solicita repararea prejudiciului moral suferit de reclamanţi şi familia lor, ca urmare a măsurilor abuzive dispuse împotriva lor de regimul totalitar.
Existenţa numeroaselor cazuri în care Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsuri abuzive evidenţiază faptul că raţionamentul pe care Curtea Constituţională şi-a întemeiat Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este eronat şi că Statul Român are obligaţia reparării prejudiciului moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, instituite de art. 998-999 C. civ. indiferent de existenţa sau inexistenţa unor legi reparatorii speciale.
Se mai invocă prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., din care rezultă că Statul Român răspunde pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dipoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns liberatea în mod nelegal”.
S-au adus critici sentinţei apelate şi sub aspectul greşitei neacordări a cheltuielilor de judecată solicitate, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
Susţine critici potrivit cărora, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 125.000 euro, prima instanţă nu a ţinut cont de prevederile O.U.G. nr. 62/2010, pentru modificarea Legii nr. 221/2009.
Arată că sentinţa apelată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi 1354 din 20 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale.
Prin decizia nr. 803 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelurile declarate de reclamanţi şi de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 1813 din 08 iulie 2010 a Tribunalului Timiş.
A desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Reclamanţii, prin cererea de apel, au invocat noi temeiuri de drept, neindicate în faţa primei instanţe, astfel că instanţa de fond nu a analizat raportul juridic prin prisma acestor temeiuri de drept.
În urma examinării sentinţei atacate, faţă de motivele invocate, în raport de Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a apreciat ca fiind întemeiate apelurile declarate în cauză.
A reţinut astfel că, prin acţiunea lor, reclamanţii au solicitat, pe lângă obligarea statului la acordarea despăgubirilor pentru daune morale, şi daune materiale, pe care le-au precizat prin notele de şedinţă constând în contravaloarea bunurilor confiscate la momentul strămutării.
Petitul lor în această privinţă nu a fost analizat pe fond, ci doar prin prisma excepţiei inadmisibilităţii lui, pentru aceea că acest gen de pretenţii nu pot face obiectul Legii nr. 221/2009 care permite acordarea despăgubirilor materiale doar pentru acele bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi al actelor sale normative modificatoare sau ale Legii nr. 247/1005, modificată şi completată.
Fiind vorba de bunuri preluate odată cu măsura administrativă cu caracter politic de deportare a familiei reclamanţilor, şi care nu le-au fost restituite, rezultă că Legea nr. 221/2009 [art. 5 alin. (1) lit. b)] permite formularea unei acţiuni în despăgubiri pentru acestea.
Instanţa de apel a apreciat că întrucât Tribunalul a respins, în mod greşit această solicitare, prin reţinerea excepţiei inadmisibilităţii şi cum sentinţa a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, se impune desfiinţarea ei cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, conform art. 297 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, a admis ambele apeluri, urmând ca instanţa de retrimitere să procedeze şi la analizarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale astfel cum s-a susţinut, potrivit criticilor din apel.
Împotriva deciziei nr. 803 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au declarat recurs reclamanţii G.M., R.P. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenţii-reclamanţi au solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelurilor şi admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse deciziei Curţii de apel vizează nelegalitatea acesteia, sub următoarele aspecte:
I. Efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituţionale.
Acţiunea reclamanţilor a fost declanşată anterior intervenirii deciziei Curţii Constituţionale, astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile legale în vigoare la data învestirii instanţei.
O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituţionalităţii retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp şi dispoziţiilor constituţionale. Aşadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanţial se naşte ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanşării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, de la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Art. 147 alin. (1) din Constituţie impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziţia neconstituţională cu prevederile Constituţiei, sub sancţiunea încetării efectelor juridice ale dispoziţiei constatate ca fiind neconstituţională. Prin urmare, deciziile Curţii Constituţionale nu abrogă şi nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispoziţiile declarate neconstituţionale.
Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu îşi respectă această obligaţie, sancţiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nunc al deciziilor Curţii Constituţionale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.
În speţă, temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii a fost declarat neconstituţional în timp ce cauza se afla în curs de soluţionare, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M.Of. la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de Legea fundamentală, puterea legislativă nu a acţionat în vederea respectării deciziei Curţii Constituţionale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispoziţiile Constituţiei a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituţionale.
Prin urmare, se susţine de recurenţii-reclamanţi că efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situaţiile juridice ce se vor naşte după ce dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituţionale şi nu poate produce efecte asupra speţei de faţă, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curţii Constituţionale.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şl tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanţa este obligată să dea prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României
Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranţă legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern şi fiind recunoscut printr-o jurisprudenţă previzibilă a instanţelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi chiar ulterioară acesteia.
Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speţă, instanţa europeană a sintetizat şi clarificat jurisprudenţă sa privitoare la noţiunea de speranţă legitimă ca valoare patrimonială şi deci ca bun, în sensul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1.
Convenţia nu garantează dreptul de a obţine proprietatea unui bun, totuşi, Curtea a admis că, prin excepţie, art. 1 din Primul Protocolul garantează speranţa legitimă de a obţine un bun ori o creanţă certă cu valoare patrimonială.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de bunuri priveşte atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât şi creanţele determinate potrivit dreptului intern, în speţă o creanţă în repararea unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptăţit poate avea o speranţă legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate.
S-a susţinut de către recurenţii-reclamanţi că, referitor la noţiunea de speranţă legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparţine categoriei juridice de creanţă, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc anumite condiţii.
Prin urmare, atât timp cât voinţa statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerinţele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menţionat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile şi examinării circumstanţelor particulare de către instanţele interne.
Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive, la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esenţială a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, impune respectarea principiului egalităţii părţilor în procesul civil şi interzice, în principiu, intervenţia legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Curtea a arătat că principiul preeminenţei dreptului şi însăşi noţiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerinţe a puterii legislative în administrarea justiţiei, în scopul influenţării soluţiei ce urmează a se da într-un anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanţii au susţinut că anularea pe cale legislativă a unei sentinţe arbitrale ce constata existenţa unei creanţe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal şi la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că prin intervenţia de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluţia procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanţilor, garantate de art. 6 parag. 1 din Convenţie.
Curtea Europeană a atras atenţia asupra pericolelor inerente în folosirea legislaţiei cu efect retroactiv, care poate influenţa soluţionarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislaţii este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câştigat.
În ceea ce priveşte garanţia egalităţii armelor, în jurisprudenţa instanţei europene, aceasta semnifică tratarea egală a părţilor pe toată desfăşurarea procedurii în faţa unui tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, în sensul menţinerii unui just echilibru între interesele părţilor.
Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuşi temeiului juridic ce a stat la baza declanşării unor litigii, în care pârât este statul, la iniţiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispoziţiile constituţionale, apreciem că această garanţie poate fi afectată, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Un alt drept garantat de Convenţie este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenţiei, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile şi libertăţile pe care Convenţia le reglementează şi impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferenţiate sunt aplicate unor situaţii comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică urmăreşte un scop legitim şi respectă un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie impune o sferă suplimentară de protecţie, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislaţiei naţionale, precum şi în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice, în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta într-o anumită manieră.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat”.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, durata procesului şi finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum: gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Mai mult, chiar Curtea Constituţională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
O altă critică a recursului reclamanţilor vizează temeiurile juridice invocate în apel şi se susţine că acestea au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în faţa primei instanţe, iar cauza acţiunii, constând în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi, rămâne neschimbată.
În faţa primei instanţe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale, prevederile Legii nr. 221/2009.
În faţa instanţei de apel s-au menţinut - ca temei juridic - aceleaşi prevederi ale Legii nr. 221/2009 şi, cu caracter de complinire, s-au indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie.
Se arată de recurenţi că ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu este incidentă, deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esenţial al judecăţii, ci doar o completare a temeiului juridic iniţial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.
Exigenţele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorităţii lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalităţii judecăţii în apel, întrucât în acest mod, părţile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicţie.
Aceste exigenţe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentaţie juridică sau invocă şi alte dispoziţii legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne acelaşi.
Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Despăgubirile morale acordate prin sentinţa civilă atacată nu oferă satisfacţia reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanţilor a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viaţă inuman.
Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligaţia de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Întrucât în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat şi familiei noastre.
Potrivit art. 998 C. civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Se poate constata faptul că textul de lege nu face nicio distincţie cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.
Distincţia nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că şi acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial, cât şi nepatrimonial.
Nu există deci, niciun temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor aşa-zise morale, din sfera obligaţiei de reparare prevăzută de C. civ., lucru susţinut atât de doctrina juridică, dar şi de practica judiciară.
În cauză sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanţilor şi familiei lor prin acţiunile întreprinse de stat, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile şi având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituţia României coroborate cu prevederile art. 504 şi urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”, iar conform dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”.
Potrivit prevederilor înscrise în acelaşi articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situaţia generatoare de daune, adică condamnarea sau reţinerea pe nedrept, a fost de rea-credinţă, de neglijenţa gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.
Pe lângă temeiul juridic tradiţional, consacrat de art. 998 şi art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar, în legislaţia română au fost adoptate şi unele acte normative particulare prin care s-a admis expres şi repararea bănească a unor prejudicii morale, delictual cauzate.
Din rândul acestor acte normative face parte şi Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportaţi în străinătate ori constituiţi în prizonieri.
Altă critică a recursului reclamanţilor are în vedere Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională, care, în opinia acestora, este obligatorie doar în ceea ce priveşte dispozitivul său, nu şi cu privire la raţionamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condiţiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raţionamentul Curţii Constituţionale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligaţie a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foştilor deţinuţi politici, este eronat.
Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, sunt similare, în ceea ce priveşte atingerile aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private, persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.
Natura juridică a daunelor morale anterior descrise solicitate este diferită de natura juridică a drepturilor de securitate socială reglementate de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Compensaţiile băneşti pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferinţele profunde şi de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăşi personalitatea umană.
În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acţiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale şi private.
Din cele de mai sus rezultă faptul că natura juridică a daunelor morale solicitate este diferită faţă de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.
În ceea ce priveşte repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanţilor, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, aşadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile confiscate.
Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol şi animal, precum şi recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa şi grădina, obiecte casnice, unelte agricole.
Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeaşi sferă de incidenţă cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permiţând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanţei reprezintă aşadar o adăugare la lege şi o greşită interpretare a acesteia.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul greşitei trimiteri a cauzei spre rejudecare Tribunalului Timiş.
Se susţine astfel că în considerentele hotărârii pronunţată în apel, s-a menţionat că „petitul reclamanţilor în ceea ce priveşte daunele materiale nu a fost analizat în substanţă (pe fond), ci doar prin prisma excepţiei inadmisibilităţii lui, deoarece acest gen de pretenţii nu pot face obiectul Legii nr. 221/2009, care permite acordarea despăgubirilor materiale, doar pentru acele bunuri care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi al actelor sale normative modificatoare ale Legii nr. 247/2005, modificată şi completată.
Se arată că instanţa de fond, în cuprinsul considerentelor sentinţei sale, a analizat pe larg situaţia despăgubirilor materiale solicitate, raportat la prevederile clare şi nesusceptibile de interpretări ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, apreciind că acestea nu sunt fondate, motivându-şi soluţia după cum urmează:
Legiuitorul a înţeles să condiţioneze acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptăţită, să fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile, căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii în discuţie, în caz contrar, neputând fi acceptată ideea ca legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară şi un nou termen de a solicita restituirea în echivalent a acestor bunuri.
Or, în speţă, reclamanţii nu au uzat de Legea nr. 10/2001, context în care, o atare solicitare, în aceste condiţii, pe temeiul Legii nr. 221/2009 nu este întemeiată.
Mai mult, în ceea ce priveşte daunele materiale, se observă că din conţinutul art. 5 alin. (1) lit. b) rezultă că legiuitorul a înţeles să coreleze aceste dispoziţii, cu o altă lege specială cu caracter reparator, şi anume Legea nr. 10/2001, statuând că „bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, se restituie în temeiul noii legi reparatorii dacă nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent, în cadrul procedurii speciale reglementată de cel dintâi act normativ”, altfel nu ar fi avut niciun sens trimiterea expresă la o anumită lege reparatorie, anume Legea nr. 10/2001.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analiza acestui text s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituţionalităţii şi compatibilităţii cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Recurentul-pârât solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei Tribunalului şi respingerea acţiunii reclamanţilor.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de reclamaţi, dar şi din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor este nefondat, pentru considerentele care succed:
Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11. 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010), Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate de reclamanţi prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate şi a legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii, precum şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanţii invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin nesocotirea principiului neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329-3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001, nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurispradenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, parag. 137).
O asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă”, iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Or, în cauză, reclamanţii nu beneficiau de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate, criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Nu pot fi primite susţinerile recurenţilor-reclamanţi conform cărora invocarea, în apel, şi a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 şi urm. C. proc. pen. şi art. 52 din Constituţie ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 şi nu ar atrage incidenţa art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Reclamanţii au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
În sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual.
În cauză, instanţa de fond corect a aplicat principiul disponibilităţii, respectând dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având în vedere situaţia de fapt şi de drept a cererii de chemare în judecată.
La rândul său, instanţa de apel, referitor la acest aspect, corect a statuat că prin invocarea în apel de către reclamanţi a altor temeiuri juridice, se tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acţiune este diferită faţă de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite, în raport de cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358/2010.
Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanţi în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod corect instanţa a reţinut că aceştia nu au dovedit prin nicio probă, că bunurile a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor, ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
Recursul declarat de pârât este fondat şi urmează a fi admis în limita şi pentru considerentele ce succed:
Prin demersul judiciar realizat de reclamanţi s-a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, la plata daunelor materiale şi morale, în temeiul art. 3, 4 şi 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea reclamanţilor, în ceea ce priveşte obligarea pârâtului la daune morale, pe care le-a acordat doar pentru suma de 270.000 euro (nu 540.000 euro, cât s-a solicitat prin primul petit al acţiunii), analizând criteriile de acordare a acestora şi a respins în tot, cererea reclamanţilor de acordare a daunelor materiale, urmare dislocării reclamanţilor şi familiei acestora şi stabilirii domiciliului obligatoriu, măsură administrativă cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Este de observat că, în apel, instanţa de control judiciar ordinar a pus în discuţie temeiului juridic al acţiunii şi a apreciat că, pronunţându-se conform art. 137 C. proc. civ. sub aspectul „inadmisibilităţii schimbării acestuia în calea de atac” nu a mai cercetat pe fond cauza şi, admiţând apelurile declarate de reclamanţi şi de pârât, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare, Tribunalului Timiş, apreciind eronat că nu s-a cercetat fondul acţiunii dedusă judecăţii.
Astfel cum corect se reţine în motivele de recurs ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Prima instanţă a respins cererea de acordare a daunelor materiale, motivat de faptul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, trebuie corelate cu cele ale Legii nr. 10/2001.
Ca atare, instanţa de apel trebuia să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, respectiv să analizeze temeinicia soluţiei instanţei de fond în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale.
Anterior adoptării Legii nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) C. proc. civ. prevedea că: „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe”.
Aceasta este forma avută în vedere de Curtea de Apel Timişoara care, constatând că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, în mod eronat a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
Dar, cum prima instanţă a cercetat fondul cauzei, constatând că cererea reclamanţilor de acordare a daunelor materiale nu este întemeiată şi a admis în parte cererea de acordare a daunelor morale, Curtea de apel în mod eronat a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. fiind aplicate greşit.
Raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut posibilitatea desfiinţării (anulării) cu trimitere doar în cele două ipoteze, a fost impusă de asigurarea triplului grad de jurisdicţie şi ţine de necesitatea soluţionării cu celeritate a cauzelor civile, ca o consecinţă ce decurge din principiul constituţional al judecării într-un termen rezonabil, consacrat în alin. (3) al art. 21 din Constituţie, în acord cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare, având în vedere prima teză a textului legal mai sus citat, respectiv necercetarea fondului de către prima instanţă, dar, în speţă, această dispoziţie a fost greşit interpretată.
În cazul concret dedus judecăţii, prima instanţă nu a pronunţat soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, câtă vreme a analizat susţinerile părţilor implicate în proces, prin prisma prevederilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce au constituit temeiul de drept al acţiunii.
Faptul că în considerentele sentinţei nu s-au examinat toate susţinerile părţilor privitoare la îndreptăţirea reclamanţilor de a primi despăgubiri, nu echivalează cu necercetarea pe fond a litigiului.
De altfel, instanţa fondului a motivat în considerentele hotărârii sale, criteriile pentru care, în opinia sa, această instanţă a acordat daunele morale, nu în totalitate, ci în parte, şi a făcut referire la despăgubirile materiale (sentinţa civilă nr. 1813/PI din 08 iulie 2010 a Tribunalului Timiş) interpretând şi analizând dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în raport de procedura Legii nr. 10/2001.
Cum prima instanţa a cercetat fondul cauzei, este de observat că, în mod eronat, Curtea de Apel Timişoara a desfiinţat sentinţa sus-menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare, prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., fiind aplicate şi interpretate greşit.
În concluzie, întrucât hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cauza fiind în apel, cale de atac ce are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control judiciar complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacat, rezultă indubitabil că instanţa de apel a ignorat acest caracter, astfel că Înalta Curte constatând că sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va admite recursul pârâtului, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare.
Această soluţie se impune şi faţă de împrejurarea că nici apelul reclamanţilor nu a fost examinat, instanţa de trimitere având a cerceta toate motivele şi în raport de efectele deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ.
Aşa fiind, pentru considerentele mai sus expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţi şi va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia civilă nr. 803 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara şi va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii G.M. şi R.P. împotriva deciziei nr. 803 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiş, împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3802/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3805/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
